Probleme de caracter și caractere

Nu doar auzul ci și mirosul este stereo. Și tot așa multe alte lucruri în natura sau la om sunt câte două. Merg mână în mână într-un mod destul de tainic pentru mintea umană, cu toate că am progresat mult în înțelegere și cunoaștere.

 

Despre gândire se poate spune că avem o parte rațională și una emoțională. Despre mine, sunt puțin confuz unde mă situez. Unii spun că sunt  prea emoțional în gândire, alții văd în mine o gândire rațională, severă, seacă.

În relațiile umane am căutat să fiu rațional, dar chiar și așa au apărut elemente care nu erau la locul lor, elemente de un diabolism crunt. Așa că am încercat să nu gândesc strict. Femeile adesea și-au impus gândirea emoțională mult mai dezvoltată. Într-un final, în dezbaterile noastre, cu un gust ușor amărui, m-am bucurat să văd femeia zâmbind în fața rațiunii (mele). Și de foarte multe ori tot ele, în trăirile și filosofiile lor puternic emoționale m-au făcut să cedez până la disperare.

Apreciez gustul rațiunii la femeie, un gust rar de inteligență. Și poate, într-un final, am înțeles încă o dată nevoia ei de mintea unui bărbat care vorbește. Cred că e o simbioză, între cei doi, ca și între cele doua tipuri de gândire. Atât doar, că dacă natura ăși are cursul ei, noi, oamenii, suntem un fel de diamante. Ne șlefuim groaznic până la perfecție. Sper să pot găsi echilibru între cele două, în viață. Fiindcă așa ajung să mă bucur de oameni pe care altă dată mă chinuiam să-i iubesc.

 

Cât despre iubire, ea începe timid, pe interes, prea egoist, prea cu nevoi. Vrei. Dorești. Apoi apar atașamente, începi să descoperi mici detalii, începi să cedezi, să mori în tine de dragul celeilalte persoane. Sau poate e doar poftă. Sau poate vezi ceva ce își dorești și în nevoia ta, te pregătești să uiți de tine. Sau poate. Sau poate.

Despre mine știu că încep haotic, leneș, laș. Apoi mă abandonez până ajung gol. Nu știu altfel decât să mă sacrific, chiar dacă e departe de perfecție gestul meu. De multe ori par mai egoist decât orice.

Rămâne idealul. În realitatea asta cruntă, doar absoluturile mă mai pot salva. În timp și cu multă muncă, ajungi la dragoste desăvârșită, să iubești persoana pentru ceea ce este nu pentru ceea ce-ți oferă. Ajungi să o privești și să taci de bucurie sau de fericire.

E ca starea de beție pe malul unui lac, noaptea. E râsul acela care mă ține în sevraj de zile. Și nu se uită, nici la nebunie.

Leave a comment

Filed under filosofie, minte, personal, scriituri

Alegeri și vise

El plângea. Era ora 4, eram rupți de beți. Jucam pe PlayStation. Ne opream sa mai vorbim.

Avea peste 30 de ani. Era singur. Era singur fiindcă a fost curvar. Și regreta. Eu eram singur. Nu am fost curvar.

Și atunci ma gândeam. Cat de trist! El la o extrema, eu la cealaltă. Și în aceeași oala. Viata pare nedreapta, ca și bogatul și săracul împart același mormânt. Și ecleziastul nu avea dreptate. Cel mai înțelept om de pe pământ era greșit.

Leave a comment

Filed under Uncategorized

Limbaj și zei

Mă intrigă capacitatea omului de a învăța un limbaj verbal. Cunoașterea lumii începe printr-un limbaj non-verbal. De la atingeri la sunete, primele imagini, primele senzații pe limbă și în nări. Descoperi o lume materiale greu de suportat, în final.

 

Rămân în mintea ta, mirosurile din copilărie, sau lumina dintr-o odaie, din camera ei, sau o piesă ascultată undeva, pe o verandă, la malul mării, sau pe munte. Îți rămâne în minte gustul de cireșe furate sau de oribilitatea berilor băute în neștire cu băieții, cu o seară în urmă. Și limbajul ăsta, bazat pe simțuri e grosolan și mult.

Apoi vine limbajul verbal, o știință ce nu poate fi încă explicată. Și din el pornesc războaie, și din el se soluționează conflicte. Paradox al omului, parcă nu este de ajuns, parcă e prea complex și superior.

 

Comunicarea pare a fi pasaul matur către orice înțelegere sau rezolvare, dar și pricină de ură. Lipsa ei, defectele ei, dinții ei lipsă, parcă ne provoacă supărări mai mult decât orice. Umorul și discuțiile în contradictoriu, cu mintea atentă spre orice altceva din afara minții noastre, mi se par dovadă de caracter, inteșigență și deschidere. Ceea ce nu se prea spune în biserici e că până și lui Dumnezeu îi place să fie negat. Tocmai pentru că nu vrea roboți sau maimuțe în locul nostru. Noi dorim asta. El vrea căutare și mentalitate de a soluționa orice conflict.

 

Mă gândesc la cât suntem de perfizi, că până și dacă am fi zei, tot ne-am distruge pe sine și pe ceilalți în egoismul nostru necontrolat, la orice vârstă și în orice stadiu. Ce mitocănie trebuie să fie trecută în ADN-ul nostru, acum! După atâția ani de depravare. Am reușit și noi să transpunem ideea, conceptul, sublimul chiar, într-o bucată de materie. Am transpus nemateria în materie și am închis cercul. Și tot noi suntem sclavi ai cipurilor.

Am evoluat științific și tehnologic doar ca să ne îndobitocim și mai mult și am uitat de univers, cu tot ce conține. Am uitat de neantul minții noastre, de oceanele adânci și de înaltul cerurilor. Am uitat că tot exploratori neîmblânziți și neexperimentați vom fi. Că lumea se termină, dar noi, nu.

 

Chiar și dacă am fi zei, tot ne-am ucide, noi pe noi și noi pe ceilalți. N-am putea să comunicăm împreună pentru noi, ci doar pentru o vreme. E lucru mare să-ți învingi demonii și să rămâi om, măcar că și supra-omul lui Nietzsche și omul nou al lui Hristos sunt aceeași idee. Doar că ne place să interpretăm greșit și să distrugem multe.

 

Totuși, eu mai văd, un dram de altceva, ce poate schimba radical totul. Și începe în limbaj, în comunicare și toate cele ce vin după.

Leave a comment

Filed under absurde, filosofie, lifeitslef, minte, satire, scriituri

Zâmbet de copil

Eu nu te cert că nu ai haine. Că dormi prin parcuri, pe bănci sau sub poduri. Nu te cert că tu cauți un canal sau un om cu care să te simți bine. Nu te judec că nu ești aici, deși as vrea să fii acolo. Nu te mai condamn că nu ești nicăieri sau nicăieri ești.

 

Nu te laud că ai mașină, sau bani, sau orice avere, sau o mie de bucăți de carne. Nu îți spun că faci bine că nu mai tragi legale, nici nu te laud că ai bani de puritate 99%. Nu te uit că ai fost dincolo și ai făcut ce ai făcut.

Nu te resping că încă bei bere la pet, sau uiți de tine, sau ai ieșit dintr-un spital. Nu te mai neg că nu vrei să fii. Fie și devenire. Nu te urăsc că detești ceea ce e bine.

 

Cu toții ne-am maturizat. Nu mai suntem copii. Ieri trebuia să mor, alaltăieri îmi doream asta. Acum sunt acum, un univers depășit de neantul fals, parcă nu sunt nimic. Am depașit o zi, doar. Parcă nu mai e speranță, altfel eram plecat de aici. Sau poate eram doar mai sus cu un nor.

Avem conștiința încărcată, nu liberă. Niciodată nu vom liberi, decât cu limite auto-impuse, și nici atunci, măcar.

Rațiunea nu ne mai ajută, că am devenit sfori.

Leave a comment

Filed under absurde

Monștrii și minciuni

Obișnuiam să mă trezesc și să mă întreb: ce fac astăzi?

 

Adică, ce fac în lume? Pentru ce exist? Pentru ce trăiesc? O carte nouă, poate. Un somn bun. Un ceai. Apoi ce fac? Între ele cu ce îmi ocup mintea. Aș putea să ies, să văd un om.

 

Acum mă trezesc să alerg. Mă duc la muncă mahmur. Sunt încă amețit de aseară. Doar o bere, doar o țigară, doar un drog pe lânga altul, doar un pic de cancer, să mor. Pe stradă e cam gol. E sâmbătă, poate. În parc, oamenii aleargă. E blocat totul. Îi înjur cu o mână încleștată pe piept. Nu țin nimic. Simt că niciodată nu am nimic. De ce mai aleargă oamenii? Cine vrea să moară sănătos?

Alerg să plătesc taxe. Mașini de jandarmi, una albastră mă face mare, una albă mă face mic, poliția locală nu îmi face nimic. Le plătesc benzina dar nu am nevoie de ei. Alerg să servesc. Oamenii sunt snobi și proști. Aș da o lege să nu se trezească nimeni înainte de 11. Lumea merge și așa.

Mă taxez la gânduri. Vreau să fiu simplu. Aștept să treacă viața. Mă duc să dorm, ce să fac cu viața mea? M-aș trezi doar ca să alerg din nou. Să fac, să duc, să mint, să aleg.

 

Să fiu?

 

Nu am timp. Nu mai am timp să fiu devenire. Am responsabilități. Trebuie să-mi rup spatele. Nu am bani de asigurare, nici card. E pe undeva prin locuri reci și umede. Dacă o să cad, am să fiu animal, nu om. Nu mă ridic. În schimb, trebuie să-mi iau telefon nou.

 

Aș ieși, aș… Dar mai bine să mă țin de program, oricum nu mai gândesc.

Aș savura… viața. Aș pleca la mare, la munte, aș pleca să fiu iar. Aș pleca să gândesc, ce fac astăzi? Am o mie de posibilități, fiindcă respir aer. Nu mai plătesc rate, nu mai fac comenzi aici, nu mai dau telefoane. Aici sunt liber să fiu și să mă gândesc, pentru mine, ce fac?

 

O întreb pe ea.

Ce vrei tu.

Ce vreau eu.

 

Ce bine era copil.

Leave a comment

Filed under absurde, cafenele, cultura, cutume, etica, filosofie, lifeitslef, minte, personal, satire, scriituri

trădează societatea, trădează-te pe tine

Societatea nu este altceva decât produsul gândirii umane. Probabil nimic nu reflectă mai bine temerile, angoasele cele mai întunecate, slăbiciunile, păcatele ființei umane.

 

Avem în noi nevoie de prietenie. Avem nevoie de oameni în jurul nostru pentru diferite scopuri. Și da, prietenia e o relație bazată pe interes, după cum afirmam într-unul din primele articole de pe blog. Am creat ideea de societate, cu toate aspectele ei, pentru a face front comun. Dar cine e dușmanul?

Împotriva cui ne luptăm împreună?

 

Am creat valori și norme, aveam legi dar le-am mărunțit în decrete. Am evitat și pedepsit pe cei ce sunt niște paraziți ai societății.Am respins unicul în favoarea comunului. În fața unei amenințări noi, societatea s-a adaptat. Am creat ceva care să ne omoare temerile. Sau să le ascundă. Sau să le ignore. Sau… Orice, numai problema de la rădăcină am rezolvat într-un fel sau altul.

 

Nu înțeleg de ce vorbim de societate ca de o entitate? Nu sunt noi, societatea? În propria noastră ipocrizie și minciună. Avem telefoane și parole peste tot, să ne simțim în siguranță. Dar tot din cauza lor suntem paranoici.

 

Nu societatea e dușmanul, ci chiar ea. Eu, tu. Sinele nostru ambiguu. Eu știu cine sunt, dar parcă m-am stricat. Și a te descoperi și a fi unic și apreciat… e prea mult. Uităm că fiecare suntem o rotiță frumoasă a unui ceas maiestuos.

 

O mică animație despre cum murim:

 

Alike short film

Leave a comment

Filed under absurde, cutume, filosofie, lifeitslef, minte, personal, politic, satire, scriituri, socializare

A Monster Calls. Variații personale pe muzică

E unul din filmele ce nu are cum să nu provoace ceva în tine. E o schimbare de paradigmă. Dacă ești lovit cu tot soiul de filosofii și minciuni, filmul te pune pe picioare. E realitatea cruntă, transpusă în artă cinematografică. Vorbesc strict despre pildă. Eroul este un ucigaș, deși câștigă un regat și e iubit de toată lumea, vrăjitoarea e rea dar nu e vinovată, apotecarul e egoist dar înțelept, preotul e un om al credinței fără credință. E o poveste a timpurilor contemporane. Vizionează filmul și apoi citește! Mai departe e povestea mea.

 

În primii mei ani am fost dus la biserica ortodoxă din sat. Mergeam cu bunica mea și îmi plăcea spiritul ei. Ea era alcoolică. Din diverse motive. S-a lăsat pentru nepoții ei, mai ales pentru mine, fiindcă mă iubea cel mai mult. Ultimul și singurul episod în cariera ei a fost că a căzut de față cu noi, nepoții ei. Nu știam ce era cu ea. A fost prima și ultima dată când a fost așa în ochii noștrii. Bunicul meu era un om violent, marca celui de-al Doilea Război. A bătut-o. El știa ce face. Noi, nu. Nu înțelegeam fiindcă eram dor un copil. În mintea mea, credeam că dacă mă arunc pe genunchi pe pietrele din curte, Dumnezeu îl va opri. Nu suportam violența. Apoi a urmat cearta mea de ani de zile cu El. Cum putea să fie indifferent la cea mai mare dramă din viața mea?

 

Ani mai târziu, pe la 12, ai mei, m-am stricat. Am văzut că lumea e rea și devenisem și eu la fel, un om bolnav. Eram rău și nerecunoscător cu dragostea ei. Se săturase de mine, parcă. La 14 ani a murit de cancer, în chinuri. Iar eu încă nu înțelegeam de ce. Cum putem să suferim atât de mult în lumea asta? Regretul meu era că ea nu mai putea să răspundă, Mi-a fost ca a doua mama, de multe ori, chiar prima. Ea m-a crescut în simplitatea ei. Mi-a cerut mama să spun Tatăl Nostru la patul ei. Mi-a fost frică. Fiindcă nu-l învățasem. Eram prea liber în gândire, deja, nu suportasem normele. Așa a fost toată viața mea. Știu multe, dar nu pot cita, sunt bun la sinteză.

 

Voiam să se termine tot chinul. Întotdeauna am fost așa. Nu am știut să mă bucur de clipă. Am trăit și cred că încă mai trăiesc cu regretul că niciodată nu am fost la nivelul provocărilor. De fapt, eram întotdeauna bine. Am înțeles neantul de abandon. De a fi laș și a renunța, de fi curajos și a te lăsa mai prejos.

 

Valorile nu sunt date de acum. Eroii nu sunt niciodată zei. Ne trăim dramele până unul moare pentru crezul de vindecare. Acel cineva devine ceva. Devine Martir. Restul suntem praf și pulbere. Duși de vânt sau sol pentru rădăcinile altor martiri. Sau chiar martiri de nemenționat. Eroi în tăcere.

 

Eu am vrut să fiu slab, am ales. Oamenii nu sunt decât ceea ce sunt, dincolo de multe perdele. Regretul nostru poate fi un atuu sau doar o pierzare. Depinde de ceea ce facem cu el în timp. De aceea, am învățat să tac. Să tac, să nu mai cuceresc nimic decât pe mine. Poate doar un alt neant printer atâtea altele.

 

Oh, dar ce neant imens pot fi….

 

A Monster Calls

Leave a comment

Filed under absurde, cutume, etica, filosofie, minte, personal, religie, satire, scriituri