Monthly Archives: January 2011

o schimbare de paradigmă?

Nu știu dacă ar trebui să ridic această problemă ca întrebare sau să pornesc de la un enunț, cu argumentările aferente. Arta, considerată ca fiind cea mai profundă expresie a creativității umane, ar trebui să fie suficientă pentru a exprima o stare interioară. Dar, parcă, nici arta nu mai este. Nu mă pot raporta la ceea ce a fost. Arta niciodată nu a fost limitată decât de ignoranța noastră, iar istoria cunoaște modele, exemple, puncte de turnură și în acest domeniu.

Poate fi artă tot ceea ce facem noi? Mă refer la bloguri, cercei, tricouri printate, afișe, muzica altora cu care ne jucăm. Vorbim de tehnologie, progres, evoluția unei lumi care există din nimic, creată de nimeni, de la simplu la complex, dar o lume guvernată de principiul al doilea al termodinamicii, care postulează: ”totul se degradează”. Câtă ipocrizie!

Ne-am degradat ca ființe. Nu doar religiile o spun. Noi o dovedim. A fost arta pură vreodată?  Sau, mai este ea astazi? Avem cunoaștere și nu știm ce să facem cu ea. Cum ar putea niște ființe leneșe ca noi să mai creeze ceva nou, proaspăt, sau vechi, frumos până și în tema sa, oribil, ceva care sa întoarcă ceva în TINE? Nu mă mișc. Arta redă viața, iar viața nu mă (mai) mișcă din loc (material de consultat: Tricky, Bury the Evidence, album: Blowback). Arta ei nu mă întoarce pe dos, nu scoate omul din mine, nu redă urâtul ființei ce am devenit.

Toată lumea face artă. Dar arta lor nu are valoare, nu iese la suprafață, nu trăiește tragedia înfăptuirii sale. Și totuși arta nu este moartă. Cu toate puerilitățile sale, cu toate copilăriile re-trăite în neștire. E doar inaccesibilă spiritelor murdărite. Stă, la doar o mică depărtare de noi.

Și faptul e, că nu despre artă scriu. Mă întreb dacă scrisul mai poate fi o artă. Măcar a unui om ce nu poate schimba nimic, deși vede prea mult. Dacă ar fi să trăiesc din nou, aș lua o decizie gravă. Eu sunt un om sensibil, ca oricare pasionat de artă. Puterea stă în mânuirea cuvântului, ba chiar în spaima unei imagini transmise. Aș fi vrut să fiu un om puternic, fizic vorbind. Un om care să-și manifeste toată ura și durerea interioară lovind materia. Am ales calea groaznică a scrisului, care omoară, în schimb. Omoară lent sau brusc. Întoarce omul pe dos. Roagă la meditație. Aș fi vrut să fiu monstrul ură-pură, pușcăriașul care suferă de unul singur fiindcă e cel mai puternic.

Arta de a scrie despre o viață chinuită este ceea ce mi s-a dat, în schimb. Abilitatea de a vedea oamenii pe interior este egalată doar de lașitatea de care dau dovadă când îmi ucid aproapele. False modestii și false cuvinte. Povești mincinoase, fiindcă doar atât a rămas din omenire. Fiecare alergând după fericire, frumusețe, putere și culegând praf. Sunt liber să fac ce vreau și libertatea este să fac ce vreau sau ce-mi place. De parcă nu plăcerea ne creează toată agonia de a fi, între trezirea de dimineață și adormirea de seară. Suntem ființe decăzute, arte neexprimând frumusețea existenței, ci oroarea ei.

Aș vrea să lovesc cu pumnul, nu să fiu inteligent și să scriu despre viața și reprezentările ei. Să arunc ura afară din mine, nu să o transcriu în cuvinte frumoase precum aprecierile la adresa mea. Și să vedeți grija fiilor de oameni când văd că și eu sunt ca ei! În România vei muri, fiindcă, încă, nu suntem în stare să pornim o revoluție. În artă, în spiritualitate, în științe sau filosofii. Sau mai degrabă din ele. Aș vrea să tac și asta voi face, despre politici, vremuri și caracter. Arta e să începi cu tine. Poate printr-o schimbare de paradigmă. Și fii sincer cu tine, oriunde te afli, altfel riști să te zbați între înțelepciunea a ceea ce știi și neputința de a face din cât știi, ca mine. Astăzi mi-am învins lenea, mâine, nu știu dacă voi agoniza îndeajuns.

Tot despre artă a ceea ce trăiește, de urmărit Umberto Eco. Numele său crează interes, fie că ești student la Jurnalism sau la Arte, sau doar student. De urmărit studiul făcut Frumuseții Supreme și reprezentările ei…. mai puțin plăcute și totuși, estetice. În Istoria Urâtului, paginile 49-55 (Ed. RAO, ed. a doua, 2008), este prezentată viziunea umană artistică a Frumosului, în accepțiune divină, adică a lui Dumnezeu vizibil. Ceea ce reprezintă însăși Frumusețea este pus pe cruce într-un spectacol al Urâtului, iar artiștii redau scena. Unde și cât e frumos? Unde și cât e urât? Frumosul e făcut urât și batjocorit, iar artiștii îl redau frumos, pironind în mințile noastre o imagine. Nu e decât imaginea eului nostru despre care vorbeam la începuturi. Acela incapabil de artă pură.

Și ne place să ne amăgim că noi trăim și facem artă din  asta.

Știu că unii nu ar suporta acest material. Anii studenției îmi vor rezerva și alte surprize. Trecând peste mințile pervertite ale celor două și peste obscenitățile manifestărilor lor artistice, piesa această exprimă interiorul devastat al unui tânăr în România. Dincolo de ambiguitatea sexuală și incarcerările specifice unor persoane, teama universală de a fi este surprinsă frumos. Păcat că acest adevar este urât.

Pentru o varianta “curată”, cu versuri:

 

Iar pentru cei curioși, un film interesant, nu neaparat bun: Bronson (2009), urmat de The Tourist (2010). Luați-vă o pauză de la viață și arta ei. Vedeți cum vă stârnește arta!

Advertisements

Leave a comment

Filed under arta, film, filosofie, religie

3 filme: 3.Control (2007)

Control este un film care mi-a atras atenția din mai multe perspective. În primul rând prin regizor, Anton Corbijn, pe care îl știam ca fiind geniul creator al efectelor video din spatele celebrelor concerte Depeche Mode din ’93 și ’94. Ca și capodoperă regizorală, s-au scris multe în presă despre acest film. Pe de altă parte, o mică istorioară despre Joy Division era binevenită. Documentare și alte materiale au mai fost lansate, în trecut, despre trupă, dar nici un material în această manieră. Un alt aspect care m-a stârnit a fost rolul televiziunii în promovarea unei trupe. Despre aceasta aș dori să aștern cîteva rânduri.

La sfârșitul anilor ’70, începutul anilor ’80, exista, nu doar în Anglia, o întreagă rețea de televiziuni care promovau muzica rock de orice fel. Existau emisiuni special dedicate acestui fenomen, printre altele și ca urmare a succesului financiar și nu numai, pe care unii l-au avut promovând trupe gen Beatles, devenită un simbol pentru acele generații. Diverși producători s-au folosit din plin de trupe noi, prin promovare, pentru a-și face un nume. S-au folosit de radio și televiziune, le-au oferit contracte și studio-uri avantajoase.

Joy Division este doar un alt exemplu între atâtea altele. Showbiz-ul acesta era în plină floare, iar trupele de post-punk erau pe val, așa că mariajul celor două a fost unul rapid. În vremurile contemporane, cu toții suntem peste măsură de familiari cu fenomenul MTV, pe care mulți îl și detestăm. Uităm adesea că trupele noastre preferate din anii ’60 începând, au fost și ele promovate de ceea ce erau, la vremea respectivă, precursorii fenomenului MTV.

Cei drept, televiziunea și oamenii asociați ei promovau trupe underground, nu doar cele mainstream, iar spiritul acelor vremuri parcă era mai puțin comercial. Cei care se ocupau de promovarea acelei muzici o făceau și din plăcere pură, erau fani ai acelor trupe, frecventau cluburi specifice etc. Arta era recunoscută într-o formă mult mai aproape esență pură, lipsită bagajul inutil dat de termeni gen ”industrie muzicală”. Iar această artă era promovată de presă.

Simbioza dintre televiziune, cluburi, studio-uri și artiști era, am putea spune, ideală. Nu este cazul de față, dar un studiu serios asupra rolului presei în promovarea muzicii ar fi o muncă cel puțin interesantă. Jurnalismul profesionist nu este întotdeauna legat de ”ecran”. Adesea, televiziunea este infestată de oameni mediocri în domeniu, sau chiar de ne-experți, dacă-i putem numi astfel. Dar, în final, aceasta este ”flora și fauna” din televiziune. Pe mine, personal, m-au marcat puținele momente din filmul Control care tratau problema rolului presei în promovarea artistică.

Filmul în sine nu este doar o simplă dramă bine regizată. Dar modul în care Anton Corbijn a creat această capodoperă inspiră. Adoptând ideea de ”film noir”, combinată cu stilul atâtor videoclipuri celebre, rezultatul este deprimant, dar și dinamic, tragic pe alocuri, chiar fascinant. Un MUST SEE!

Leave a comment

Filed under film, Jurnalism, poezie

3 filme: 2.Broadcast News (1987)

Broadcast News este un exemplu clasic de film american tipic anilor `80. Nu îl consider a fi un film bun, fiindcă nu sunt adeptul unor astfel de exemple. Dar mi-a atras atenția prin cursivitatea de care dă dovadă în prezentarea ascensiunii unui ”jurnalist de televiziune”.

Fără a insista prea mult asupra copilăriei personajului Tom Grunick (William Hurt), filmul datează începutul ascensiunii sale la nașterea unei ambiții, chiar în perioada când încă era un simplu elev. Dornic de afirmare, dar timid, Tom este prezentat mai apoi ca un jurnalist sportiv cu o stimă de sine scăzută în ceea ce privește cariera sa. Șansa îi aparține totuși, fiind un exemplu clasic de bărbat care arată bine, iar în plus, chiar are calități pentru altceva decît Sport.

Filmul suprinde destul de bine caracterul unui astfel de jurnalist, practic, un om care se simțea mort în ceea ce privește viitorul său. Este de remarcat felul în care este scoasă în evidență ambiția sa de a ajunge un nume mare. Calitățile fizice, cât și cele vocaționale, își spun cuvântul în cele din urmă. Motiv pentru care un astfel de film american al anilor `80 reușește să portretizeze atât de bine jurnalistul acelor vremuri in domeniul televiziunii. Evident, Broadcast News prezintă realitatea jurnalistică într-un mod, cel puțin, romantizat, dar concluziile după vizionarea unui astfel de film încă se mai pot aplica zilelor noastre.

Trecând peste umorul tipic acelor vremuri, cât și peste alte caracteristici de gen, care ne-ar putea umbri judecata, ideea de jurnalist care lucrează în televiziune este bine trasată. Conflictele ce apar între colegii de serviciu sunt un exemplu. Mass-media este în continuă schimbare. Un jurnalist nu este un om care să stagneze în profesia sa. Lucru bine scos în evidență în Broadcast News. Oricând, un ”veteran” al reportajelor bine făcute poate fi pus pe tușă prin apariția unui tinerel dornic de afirmare, care arată bine și ascunde mult potențial.

În zilele noastre, când televiziune înseamnă ”ceea ce dă bine pe sticlă”, adică o judecată subiectivă bazată pe simțuri (estetic !?), calitatea veche ce dă o notă aparte oricărui profesionist nu mai are valoare. Vorbim de calitatea jurnalistului de a creea un contact aproape organic cu informația și, de a o reda în mod inteligent. Remarcabie abilitățile lui Aaron Altman (Albert Brooks), un jurnalist care dă dovadă de o simbioză cu realitatea prezentată ca știre.

Nici personajul Jane Craig (Holly Hunter) nu este de ignorat, o femeie cu o funcție înaltă într-o televiziune și, astfel, o mare putere de decizie la locul de muncă. Cred că job-ul de producător poate fi una din cele mai solicitante meserii în ceea ce privește ”munca de birou” din televiziune. Practic, pe lângă alte câteva abilități, ai nevoie de atenție distributivă neaparat. Producătorul trebuie să controleze tot.

În altă ordine de idei, interesant cum filmul reușește să distrugă câteva mituri sau vise deșarte a oricărui începător, într-un mod subtil. Colegii nu îți vor fi alături, fiindcă este o competiție, chiar și între ei. Nimeni nu ajunge sus, până nu trece prin ”chinurile facerii”. În mod concret, logic, normal, orice jurnalist care vrea să prezinte știri, trebuie sa facă reportaje mai întâi, sau, să înceapă și mai de jos, făcând cafeaua superiorilor. Alt mit ar fi cel care afirmă că, dacă ești cel mai potrivit pentru o slujbă, vei fi ales pentru ea. Ar fi și altele de menționat, dar, toate acestea pot fi depășite ținând cont de un lucru esențial pentru televiziune: Ambiția.

Cât despre ambiția care uită de etică pentru a promova interesul personal se pot spune mult mai multe (filmul este elocvent șiîn această privință). Jurnalistul contemporan este permanent tentat să-și vândă eul/moralitatea pentru o carieră de succes. Ambiția devine în acest caz, doar un instrument al egoismului perfid de care putem da dovadă.

http://www.imdb.com/title/tt0092699/

Leave a comment

Filed under film, Jurnalism

2 necesități

socializare sau depersonalizare?

M-am certat cu o persoana dragă. Am vrut să-mi cer iertare, așa că am căutat profilul persoanei respective pe facebook. Oroare. Nu avea cont de facebook. Era o persoană reală din viața mea.

Back sau Becks to Reality!?!

 

Romania de mijloc!

Veșnic prinși între două realități efemere. În orice domeniu, noi avem o părere. De mijloc. Ori ești democrat, ori comunist. Dacă nu te pricepi, ești român. Să nu fiu înțeles greșit. Acesta nu este un demers de stradă prin care încerc să descalific un popor, care și-a făcut aceasta singur, de o mie de ani. Suntem o țară de lași. E un fapt evident, chiar dovedit.

Dumnezeu a spus că nu este cale de mijloc. Ori, ori. Noi credem altceva, ceea ce nu înseamnă că e adevărat, dar, noi, românii, adesea, trăim această minciună. Sau murim în ea. Pe mine nu mă definește poporanismul de care (poate) dau dovadă, dar sunt definit de prostia națională, în care cred, totuși cu greu. Eu nu cred că prostia poate fi națională. Sigur are altă denumire și e mai grav decât prostia. Și e națională. Cred că e o lașitate sau delăsare cumplită. Și eu sunt la fel. Delăsător. Mult a suferit Dumnezeu ca eu să văd aceasta. Sper să nu mai sufere mult până mă voi trezi. Și nu voi răspopi pe nimeni. Mă voi trezi, fiindcă Dumnezeu nu este al românilor! Niciodată nu a afirmat aceasta și nu o va face!

Mă reîntorc la dilemă. Noi am descoperit calea de mijloc. Noi suntem o curvă, veșnic împăcată cu ideea ca putem sluji la doi stăpâni. Chiar și când ne doare. Și ne doare de o mie de ani. Îmi pare rău că sunt cioranian, dar, istoric, nu am ieșit din cochilie. În filosofie, științe sociale și multe altele, nouă ne place gri. Sau, și, și. Sper că și acest protest mă va scoate din lene. Am mai trăit revoluții, deloc false.

Leave a comment

Filed under filosofie, Jurnalism, politic, religie, socializare

3 filme: 1.”Män som hatar kvinnor” sau “The Girl with the Dragon Tattoo”

Despre cum evoluează filmul ” The Girl with the Dragon Tattoo” se pot spune multe. Cred că regizorul Niels Arden Oplev a captivat destul de bine esența cărții lui Stieg Larsson în această primă parte. Foarte interesantă imaginea creată de film pentru ceea ce pare a fi un jurnalist de succes. Bineînțeles, acest exemplu nu este suprem și unic în domeniu.

Ca și jurnalist economic, personajul Blomkvist (Michael Nyqvist) ajunge într-o situație complicată pentru cariera sa, datorită unei erori personale. Orice profesionist în acest domeniu își verifică sursele în mod constant. În urma unei anchete tipice, despre care nu ni se dezvăluie prea multe, Blomkvist publică niște materiale care deranjează nume mari din lumea afacerilor suedeze. Aflat la un pas de a dovedi conexiunile unui om de afaceri cu lumea interlopă, este pus pe un drum greșit de către ceea ce ar fi trebuit sa fie ”surse sigure”.

Pentru un jurnalist de talie, cu renume și o carieră ascendentă în domeniu, este inadmisibilă o astfel de eroare: neverificarea surselor de informare. Peste noapte, toate dovezile devin inexistente. Jurnalistul intră în proces, ca urmare a acestei înscenări, și pierde sub acuzația de calomnie. Adesea, jurnaliștii care caută fără frică adevărul putred în cercurile înalte se vor lovi de astfel de demersuri. Esențială poate fi rigurozitatea cu care trebuie să lucreze, si mai ales, neîncrederea în propriile surse. Orice informație trebuie verificată de mai multe ori înainte de a fi considerată veridică.

Foarte interesantă atitudinea colegilor de breaslă în acest caz. Foarte des întâlnită în realitate, situația lui Blomkvist este una descurajantă. Mass-media este interesată de promovarea scandalului și denigrarea publicației de care aparținea această investigație, iar nu de aflarea adevărului. Lupta pentru concurență face victime chiar din rândul celor mai buni în domeniu. Și asta fără scrupule. Orice publicație caută să-ți facă un nume și prin denigrarea celorlalte publicații. Interesantă această atitudine într-o țară occidentală. Cel puțin în țară, jurnaliștii își strâng rândurile doar dacă se încearcă denigrarea presei, ca întreg. Dacă un mare pseudo-om de afaceri (adică interlop) atacă o publicație anume, celelalte n-ar trebui să fie preocupate excesiv de scandal, ci mai degrabă de dovedirea adevărului. Atât timp cât unul din rolurile jurnalistului în societate este cel de informare (corectă).

Partea bună e ca jurnalismul nu constă doar în anchetatori. Personajul Lisbeth Salander (Noomi Rapace) este cât se poate de realist. Presa se folosește de astfel de oameni pentru o mai bună informare cu privire la aspectele mai puțin dorite în a fi expuse publicului. La urma urmei, presa are și un alt rol, pe lângă cel de informare, și anume, cel de formare a opiniei publice. Informațiile de interes public nu sunt întotdeauna dezvăluite ca atare.

Motivația unui jurnalist nu ar trebui să fie determinată de problemele personale. Dacă Blomkvist ar fi cedat, după pronunțarea sentinței, și nu s-ar fi lăsat sedus de propunerea d-lui Vanger (Sven-Bertil Taube), ar fi murit, ca și jurnalist. Alternative întotdeauna există pentru un jurnalist, fiindcă ți le faci tu. Jurnalistul este cel care caută, nu așteaptă să vină informația la el, iar dacă totuși vine, cu atât mai bine. Se cere a se profita de oportunitate la maxim.

Nu toți jurnaliștii vor face muncă de birou, care are beneficiile sale, pentru amatori. Iar munca de teren cere mult mai multă implicare. Sau, mai degrabă spus, o altfel de implicare, alt mod de cheltuire a resurselor. Ca și om de valoare în domeniu, logica și ascuțimea simțurilor sunt esențiale pentru a ”simți” evenimentul/ informația. Unii nu sunt de acord cu ideea de ”intuiție”, sau, cu folosirea celor 5 simțuri în astfel de demersuri, dar, omul nu se poate nega pe sine de dragul unor ideologii, mai ales când e nevoie de un întreg arsenal pentru a sparge niște bariere.

La nivel de încredere, ”prietenii” se dovedesc, ceea ce e cam greu pentru un jurnalist care are veșnic tendința să scormonească unde altora nu face plăcere. În general, nu poți avea încredere în nimeni, mai ales, când ești în mijlocul unei anchete de gen. Sunt prea multe persoane care te vor mort sau scos pe tușă, iar în plus, renumele, mai degrabă s-ar putea să-ți creeze probleme decât să te ajute.

Pentru cei care vor ajunge să trăiască la un nivel înalt, calitatea de jurnalist, moartea (fizică) și un simț etic (care îi va opri de la altfel de morți) vor trebui să le fie parteneri imanenți/permanenți (?). Unul te scapă de celălalt, nu și viceversa. Cred că filmul este ideal pentru a surprinde individul, dar nu și pentru a crea o idee, generală măcar, despre presă, ca putere în stat. Rolul presei este mult mai accentuat în celelalte părți. Prima parte prezintă mai degrabă jurnalistul ca, individ în mediul său de activitate. Cu bune și rele, greșeli și ajutor, dead-end-uri și străluciri de moment.

1 Comment

Filed under film, Jurnalism

Män som hatar kvinnor(Men Who Hate Women)

Iniţial am fost foarte reticent faţă de acest film. Titlul său apărea prin tot felul de publicaţii. Părea tentant. Trailer-ele nu mă pasionează, nu cred că arată adevărata faţă a unui film în majoritatea cazurilor. Eram totuşi curios, aşa că am adoptat o tehnica des folosită de către multe persoane. M-am uitat în 5 minute, pe sărite, la câteva faze din film, ca să-mi fac o idee. Mi-am zis că nu am chef de drame. Filmul devine prea violent pe alocuri.

Într-un final m-am decis că merită văzut. Tot într-un final, al filmului, mi-am zis că e foarte bun. Foarte interesantă povestea ideii filmului. Una crudă, reală în lumea occidentală. Autorul și jurnalistul Stieg Larsson a publicat o carte, ”Bărbați care urăsc femei” (sau titlul de blog, în varianta originală), în care își scuipă cu amărăciune, eșecul. Dezgustat de violența sexuală (știu că unii adoră țări precum Suedia, pentru liberatea pe care o oferă și pentru traiul bun, dar realitatea e dată și de final; când răul iese la lumină), martor pasiv la un ”viol în grup” care-l va marca până la sfârșitul vieții, decide să-și pună toate frustrările în personajele romanului.

Avea doar 15 ani când, probabil, i-a fost teamă să protesteze. Protestul său a primit numele de Lisbeth, nume real, numele fetei care a suferit cu adevărat. Eroina cărților nu este decât o personificare a acelui eveniment care l-a marcat. ”Bărbați care urăsc femei” cunoaște succesul postum, devenind best-seller în mai multe țări, ca primă parte a unei trilogii, Millennium.

Filmul inspirat de roman este superb realizat, dar nu aș vrea să mă opresc la poveste și detalii tehnice. Ce mi-a sărit în ochi sunt detaliile care ar trebui să caracterizeze un jurnalist în munca sa. Iar prima parte, ”The Girl with the Dragon Tattoo” este, cred eu, cea mai reușita. Cu o acțiune mult mai interesantă decât partea a doua, și cu un conflict social mult mai misterios decât partea a treia, filmul este o excelentă introducere în peisaj.

De remarcat, cum spuneam, detaliile. Personajul masculin, Blomkvist, este un jurnalist de… succes, caruia tocmai i s-a inscenat ”retragerea” din activitate, mai devreme. Oferindu-i-se informații falsificate în mod intenționat, ca urmare a unei investigații care urma să dezvăluie secretele murdare ale unui magnat, Blomkvist este judecat și condamnat la 3 luni de închisoare pentru calomnie. Sursele lui trebuiau sa fie sigure. Iar până la efectuarea sentinței îi rămân 6 luni.

Pe de altă parte, Lisbeth Salander, o ”copilă problematică” a societății post-moderne dar și un hacker de renume în breasla ei, deține dovezi care infirmă ”vinovăția” lui Blomkvist. Folosindu-și talentul, dar și dispunând de tehnologie de ultimă oră, aceasta știe cam tot despre Blomkvist, urmărindu-i orice mișcare.

Sentința pronunțată îl pune pe Blomkvist într-o situație aparte. Este ”invitat” să investigheze cazul unei tinere dispărute în urmă cu 40 de ani. Mediatizarea sentinței și disprețul colegilor de breaslă este un motiv suficient pentru o pauză de la activitatea de jurnalist oficială, dar nu și de la modul de viață ”jurnalistic”, să spunem așa.

Inițiatorul anchetei este un puternic și influent om, lider al afacerii de familie numite Vanger Group, care consideră că nepoata s-a a fost ucisă. Ancheta dezvăluie un trecut sexual și ideologic întunecat al familiei, ducând în cele din urmă la descoperirea unui criminal în serie, din familia Vanger. Finalul este oarecum fericit. Ancheta lui Blomkvist are loc în paralel cu dezvăluiri din viața personală a lui Lisbeth, violată de ”gardianul” ei (personaj sinistru, cu oarecare legături cu tatăl lui Lisbeth, dezvăluite în ”The Girl Who Played with Fire”) și abuzată de necunoscuți. Dar, aceasta nu o împiedică să ofere ajutor.

Esențial pentru a-ți crea o imagine corectă despre cum ar trebui să arate un jurnalist adevărat sunt micile detalii din film, care fac deliciul publicului cultivat. Modul de a gândi, felul a-și alege ”sursele de încredere”, ”consumarea” resurselor, folosirea abilităților sunt doar câteva din acestea. Logica și intuiția, dar si spontaneitatea sunt elemente cheie într-un astfel de demers.

Sistematizarea elementelor cheie va fi parte din ”3 filme”.

1 Comment

Filed under film, Jurnalism

spirit tragic

Mă întrebam, în zadar, care sunt tainele, adâncimile inimii omului? Decembrie 2010 mi-a deschis mintea. Nu vreau să ştiu. Dar…. ştiu. Am înţeles, şi nu mă voi dovedi aici, până unde poate duce nebunia unui om; cât de adânc poate fi abisul pe care şi-l face înăuntrul său.

Probabil că nimic nu este mai grozav decât să-ţi vezi nebunia cu proprii ochi şi să nu poţi schimba și controla nimic. În ultimele zile mi-am adus aminte de acutul spirit tragic pe care mi l-am dorit încă din copilărie. Îl detest! De parcă ar trebui tocmai eu să trăiesc toate minciunile acelea adevărate. Nu este de ajuns că-mi văd cunoscuţii murind? Că prieteni nu am. Sunt prea multe filosofii care spun asta. Oricum Grecia Antică este recunoscută ca fiind mincinoasă. Nebunia orbeşte, iar nu alţii. Prietenii sunt!

De trup nu mai vorbesc. Au vorbit toţi marii filosofi, până la teologi. Evident îl urăsc fiindcă n-am ce, altceva. Nu-mi pot urî monitorul. Aş fi ipocrit sau m-aş opri acum din scris pentru ură. Dar mă intreb: am primit trupul degeaba? Că de el mă bucur încă din primele momente ale unei noi zile.

Şi spiritul tragic? E al meu. Cu el mă descurc când savurez un film vechi, adică film. Tot el mă incită să judec, să desfac şi să mă leg de, poate un altul sau altceva. De parcă ar fi dar divin. În speţă, cred că voi vorbi des despre cea mai sublimă idee din (de) filosofie, despre cea mai mare jertfă, despre tragedia tragediilor scrisă în inimile oamenilor.

Cine ar putea scrie o tragedie într-un abis? Sau, fără a fi o cauză aleasă pentru ceea ce spun aici, recomand The Picture of Dorian Gray (1945). Evident, nimic din ceea ce este aici nu este pentru amatorii ieftini de plăceri, ci mai degrabă pentru cei avizi de plăcere într-un sens, oarecum, rafinat. Cei care-şi gustă, încă, tragedia propriilor plăceri.

 

“Târzii acum mi-s anii. Iubirea pentru tine

Mi-a pus în mână cupa cu degetele-i fine.

Tu mi-ai ucis căinta şi mintea îngereşte.

– Dar timpul, fără milă – şi roza desfrunzeşte…

 

Puţină apă şi puţină pâine

Şi ochii tăi în umbra parfumată.

N-a fost sultan mai fericit vreodată

Şi nici un cerşetor mai trist ca mine.

 

Atâta duioşie la început. De ce?

Atâtea dulci alinturi şi-atâtea farmece

În ochi, în glas, în gesturi – apoi. De ce? Şi-acum

De ce sunt toate ură şi lacrimă şi fum?

 

Batrân sunt, dar iubirea m-a prins iar în capcană.

Acum buzele tale îmi sunt şi vin şi cană.

Mi-ai umilit mândria şi biata raţiune,

Mi-ai sfîşiat veştmântul cusut de-nţelepciune.” (Omar Khayyam)

Leave a comment

Filed under film, filosofie, personal, poezie, religie