spirit tragic

Mă întrebam, în zadar, care sunt tainele, adâncimile inimii omului? Decembrie 2010 mi-a deschis mintea. Nu vreau să ştiu. Dar…. ştiu. Am înţeles, şi nu mă voi dovedi aici, până unde poate duce nebunia unui om; cât de adânc poate fi abisul pe care şi-l face înăuntrul său.

Probabil că nimic nu este mai grozav decât să-ţi vezi nebunia cu proprii ochi şi să nu poţi schimba și controla nimic. În ultimele zile mi-am adus aminte de acutul spirit tragic pe care mi l-am dorit încă din copilărie. Îl detest! De parcă ar trebui tocmai eu să trăiesc toate minciunile acelea adevărate. Nu este de ajuns că-mi văd cunoscuţii murind? Că prieteni nu am. Sunt prea multe filosofii care spun asta. Oricum Grecia Antică este recunoscută ca fiind mincinoasă. Nebunia orbeşte, iar nu alţii. Prietenii sunt!

De trup nu mai vorbesc. Au vorbit toţi marii filosofi, până la teologi. Evident îl urăsc fiindcă n-am ce, altceva. Nu-mi pot urî monitorul. Aş fi ipocrit sau m-aş opri acum din scris pentru ură. Dar mă intreb: am primit trupul degeaba? Că de el mă bucur încă din primele momente ale unei noi zile.

Şi spiritul tragic? E al meu. Cu el mă descurc când savurez un film vechi, adică film. Tot el mă incită să judec, să desfac şi să mă leg de, poate un altul sau altceva. De parcă ar fi dar divin. În speţă, cred că voi vorbi des despre cea mai sublimă idee din (de) filosofie, despre cea mai mare jertfă, despre tragedia tragediilor scrisă în inimile oamenilor.

Cine ar putea scrie o tragedie într-un abis? Sau, fără a fi o cauză aleasă pentru ceea ce spun aici, recomand The Picture of Dorian Gray (1945). Evident, nimic din ceea ce este aici nu este pentru amatorii ieftini de plăceri, ci mai degrabă pentru cei avizi de plăcere într-un sens, oarecum, rafinat. Cei care-şi gustă, încă, tragedia propriilor plăceri.

 

“Târzii acum mi-s anii. Iubirea pentru tine

Mi-a pus în mână cupa cu degetele-i fine.

Tu mi-ai ucis căinta şi mintea îngereşte.

– Dar timpul, fără milă – şi roza desfrunzeşte…

 

Puţină apă şi puţină pâine

Şi ochii tăi în umbra parfumată.

N-a fost sultan mai fericit vreodată

Şi nici un cerşetor mai trist ca mine.

 

Atâta duioşie la început. De ce?

Atâtea dulci alinturi şi-atâtea farmece

În ochi, în glas, în gesturi – apoi. De ce? Şi-acum

De ce sunt toate ură şi lacrimă şi fum?

 

Batrân sunt, dar iubirea m-a prins iar în capcană.

Acum buzele tale îmi sunt şi vin şi cană.

Mi-ai umilit mândria şi biata raţiune,

Mi-ai sfîşiat veştmântul cusut de-nţelepciune.” (Omar Khayyam)

Advertisements

Leave a comment

Filed under film, filosofie, personal, poezie, religie

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s