o schimbare de paradigmă?

Nu știu dacă ar trebui să ridic această problemă ca întrebare sau să pornesc de la un enunț, cu argumentările aferente. Arta, considerată ca fiind cea mai profundă expresie a creativității umane, ar trebui să fie suficientă pentru a exprima o stare interioară. Dar, parcă, nici arta nu mai este. Nu mă pot raporta la ceea ce a fost. Arta niciodată nu a fost limitată decât de ignoranța noastră, iar istoria cunoaște modele, exemple, puncte de turnură și în acest domeniu.

Poate fi artă tot ceea ce facem noi? Mă refer la bloguri, cercei, tricouri printate, afișe, muzica altora cu care ne jucăm. Vorbim de tehnologie, progres, evoluția unei lumi care există din nimic, creată de nimeni, de la simplu la complex, dar o lume guvernată de principiul al doilea al termodinamicii, care postulează: ”totul se degradează”. Câtă ipocrizie!

Ne-am degradat ca ființe. Nu doar religiile o spun. Noi o dovedim. A fost arta pură vreodată?  Sau, mai este ea astazi? Avem cunoaștere și nu știm ce să facem cu ea. Cum ar putea niște ființe leneșe ca noi să mai creeze ceva nou, proaspăt, sau vechi, frumos până și în tema sa, oribil, ceva care sa întoarcă ceva în TINE? Nu mă mișc. Arta redă viața, iar viața nu mă (mai) mișcă din loc (material de consultat: Tricky, Bury the Evidence, album: Blowback). Arta ei nu mă întoarce pe dos, nu scoate omul din mine, nu redă urâtul ființei ce am devenit.

Toată lumea face artă. Dar arta lor nu are valoare, nu iese la suprafață, nu trăiește tragedia înfăptuirii sale. Și totuși arta nu este moartă. Cu toate puerilitățile sale, cu toate copilăriile re-trăite în neștire. E doar inaccesibilă spiritelor murdărite. Stă, la doar o mică depărtare de noi.

Și faptul e, că nu despre artă scriu. Mă întreb dacă scrisul mai poate fi o artă. Măcar a unui om ce nu poate schimba nimic, deși vede prea mult. Dacă ar fi să trăiesc din nou, aș lua o decizie gravă. Eu sunt un om sensibil, ca oricare pasionat de artă. Puterea stă în mânuirea cuvântului, ba chiar în spaima unei imagini transmise. Aș fi vrut să fiu un om puternic, fizic vorbind. Un om care să-și manifeste toată ura și durerea interioară lovind materia. Am ales calea groaznică a scrisului, care omoară, în schimb. Omoară lent sau brusc. Întoarce omul pe dos. Roagă la meditație. Aș fi vrut să fiu monstrul ură-pură, pușcăriașul care suferă de unul singur fiindcă e cel mai puternic.

Arta de a scrie despre o viață chinuită este ceea ce mi s-a dat, în schimb. Abilitatea de a vedea oamenii pe interior este egalată doar de lașitatea de care dau dovadă când îmi ucid aproapele. False modestii și false cuvinte. Povești mincinoase, fiindcă doar atât a rămas din omenire. Fiecare alergând după fericire, frumusețe, putere și culegând praf. Sunt liber să fac ce vreau și libertatea este să fac ce vreau sau ce-mi place. De parcă nu plăcerea ne creează toată agonia de a fi, între trezirea de dimineață și adormirea de seară. Suntem ființe decăzute, arte neexprimând frumusețea existenței, ci oroarea ei.

Aș vrea să lovesc cu pumnul, nu să fiu inteligent și să scriu despre viața și reprezentările ei. Să arunc ura afară din mine, nu să o transcriu în cuvinte frumoase precum aprecierile la adresa mea. Și să vedeți grija fiilor de oameni când văd că și eu sunt ca ei! În România vei muri, fiindcă, încă, nu suntem în stare să pornim o revoluție. În artă, în spiritualitate, în științe sau filosofii. Sau mai degrabă din ele. Aș vrea să tac și asta voi face, despre politici, vremuri și caracter. Arta e să începi cu tine. Poate printr-o schimbare de paradigmă. Și fii sincer cu tine, oriunde te afli, altfel riști să te zbați între înțelepciunea a ceea ce știi și neputința de a face din cât știi, ca mine. Astăzi mi-am învins lenea, mâine, nu știu dacă voi agoniza îndeajuns.

Tot despre artă a ceea ce trăiește, de urmărit Umberto Eco. Numele său crează interes, fie că ești student la Jurnalism sau la Arte, sau doar student. De urmărit studiul făcut Frumuseții Supreme și reprezentările ei…. mai puțin plăcute și totuși, estetice. În Istoria Urâtului, paginile 49-55 (Ed. RAO, ed. a doua, 2008), este prezentată viziunea umană artistică a Frumosului, în accepțiune divină, adică a lui Dumnezeu vizibil. Ceea ce reprezintă însăși Frumusețea este pus pe cruce într-un spectacol al Urâtului, iar artiștii redau scena. Unde și cât e frumos? Unde și cât e urât? Frumosul e făcut urât și batjocorit, iar artiștii îl redau frumos, pironind în mințile noastre o imagine. Nu e decât imaginea eului nostru despre care vorbeam la începuturi. Acela incapabil de artă pură.

Și ne place să ne amăgim că noi trăim și facem artă din  asta.

Știu că unii nu ar suporta acest material. Anii studenției îmi vor rezerva și alte surprize. Trecând peste mințile pervertite ale celor două și peste obscenitățile manifestărilor lor artistice, piesa această exprimă interiorul devastat al unui tânăr în România. Dincolo de ambiguitatea sexuală și incarcerările specifice unor persoane, teama universală de a fi este surprinsă frumos. Păcat că acest adevar este urât.

Pentru o varianta “curată”, cu versuri:

 

Iar pentru cei curioși, un film interesant, nu neaparat bun: Bronson (2009), urmat de The Tourist (2010). Luați-vă o pauză de la viață și arta ei. Vedeți cum vă stârnește arta!

Advertisements

Leave a comment

Filed under arta, film, filosofie, religie

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s