despre disonanța cognitivă

Marele regret al oricărui leneș e că a trecut ziua. Nopțile târzii, goale, de studenție, nopțile din anii singurătății tale ar trebui să restaureze imaginea omului înnoit în noi. Dar, cel mai adesea mă găsesc în postura de a fi fără speranță. Iar în urma mea, o masă diformă de oameni ce vor să-i inspir. Pe unii îi recunosc. Unele fețe sunt de “cel mai bun prieten”, altele sunt de “fostă iubită”, iar altele sunt de mentori. Unele fețe s-au răcit, iar unele au murit. Unele devin diforme precum masa din care fac parte și căreia îi fac partea. Nopțile albe nu sunt suficiente unui leneș învechit. Dacă eu nu (mai) am speranță, lor, ce le pot oferi?

Singura plăcere, și aceea chinuită, după dulciuri și fructe îndesate parcă în silă pe gâtul bolnav, a rămas lectura. E vorba de lectură de specialitate. Sau despre manipulare, printre altele. Un nou concept pe mi l-am însușit este cel de “disonanță cognitivă”. Deși studiul îmi este de folos pentru un examen și restul vieții mele de după el, probabil și al carierei, conceptul poate fi aplicat și în alte domenii, nu doar pentru cercetătorul politic-socialului.

Omul se poate manipula prin pervertirea gândirii, sentimentelor și/sau al acțiunilor (comportamentului). E suficient să denigrezi faptele unui individ, să-l supui unor înjosiri vis-a-vis de faptele sale, și singur își va face rău, schimbându-și gîndirea și sentimentele pentru a face față presiunii. Unul din cele trei domenii dacă sunt modificate duc orice om în postura de marionetă. Iar acest lucru poartă denumirea cruntă de disonanță cognitivă.

Curiozitatea mea este legată de extensia acestei teorii, sau mai degrabă luarea ei din contextul unui studiu și aplicarea principiilor ei în viața privată. De altfel, este impropriu spus, “extensie”. Conceptul poate fi aplicat atât în viața publică a individului, cît și în viața sa privată. Deci nu e vorba tocmai de o pervertire a conceptului. E mai degrabă limitarea sa, strict la libertatea omului. Nu vorbesc de libertatea de a gândi sau a comunica, ci de Libertatea sa, ca ființă.

Timp de douăzeci și unu de ani am luptat împotriva unor convingeri religioase, printre altele, cu care suntem îmbuibați zilnic. Mai apoi, nu oamenii au fost aceia care m-au convins. Acum sunt parte a unui sistem pe care, încă, încerc să-l judec obiectiv, din afară. Fiind parte din întreg, am un atuu care poate fi înșelător, care m-ar putea face subiectiv în privința subiectului. Încercarea de a fi inspirat în judecata lucrurilor spirituale, etice și relaționale (“Religia este relația personală cu Divinitatea” M. Eliade. ) se zbate între eu-creștinul îndoctrinat și eu-crestinul liber-de-mentalități-umane.

Noi nu ne naștem creștini. Și nici nu suntem altfel decât practicanți sinceri și devotați. Convingerile noastre, ca și români, au fost sfărâmate de un regim al unor minți diabolice. Eu am prins doar 5 ani de comunism, dar i-am gustat trădările prin tot ce e în jurul meu. Chiar și prin cei dragi, prin tatăl care, după douăzeci de ani, afirma cât de naiv a fost în ’89 și după. Pentru poporul nostru, nebunia roșie nu a fost altceva decât Egiptul pentru poporul lui Israel, condamnat la avariție, după cum se știe, ca și Sodoma pentru Lot, care și-a lăsat gândurile în locul al cărui nume i-a fost destinul. Consecința zilnică a comunismului e adânc înrădăcinată în mine. Ca și cea a omului de ieri, care trebuia făcut nou până acum, în mine. Dacă furi creația altuia e fiindcă înainte nu puteam fura decât dacă eram din partid, iar dupa, fiindcă nu am știut să prețuim libertatea dată. Sau mai degrabă pseudo-libertatea.

Oameni care au mințit și înșelat o nație întreagă (sunt oameni mai documentați care au dovedit-o), oameni care au omorât și au distrus, astazi, trăiesc liberi. Dar libertatea lor are un preț. Dacă noi, copiii părinților noștri comuniști, suntem suferinzi de acest flagel, cum suferă cei 300 și alții? Căci ei știu că sunt bogați prin fraudă, iar țara piere prin foame.

Revenind la eul nostru, cât, din realitatea ce o gustăm este adevărată? Am o frământare în mine la o oră târzie. În loc să fur filme, scriu ca să fiu vindecat. Dar frământarea de a deveni (nou, eu, vechiul eu !?) mă roade, totuși. E o frământare tipică unui tânăr care nu are ce oferi, deși darurile primite la naștere și în decursul a peste un sfert de veac sunt multe, bogate. E o frământare politică, poetică, socială. Artistică? Poate. E cariera mea, personalitatea mea, sunt eu. Aș vrea să fiu liber, dar privind peste cele 3 Biblii, la un studiu interesant în tehnici de manipulare, mă întreb: „sunt liber?”. Sau undeva, cineva, cumva, mi-a pervertit gândurile, sentimentele sau faptele, iar restul s-au conformat pentru a crea iluzia că sunt liber?

Sunt derutat căci știu că toate cele trei enumerate sunt umane. Doar umane. Cât de mult m-am lăsat dus în derivă de teologie, nihilism, fantezii și senzualism, iubiri mincinoase, scuze, auto-justificare, păcat și vicii, reacții, disperări și alte comforturi al sinuciderii? Să strigam este singura noastră libertate? Și de câte ori să facem aceasta?

Eu, unul, nu pot rămâne disonant o veșnicie!

Advertisements

Leave a comment

Filed under arta, filosofie, Jurnalism, personal, politic, religie, socializare

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s