Jurnal de București 1

Trăim într-o lume remarcabilă! Și cred că unii dintre noi văd acest lucru foarte des. Cred că este greu să trăiești permanent cu această, poate, prima impresie oferită de ”flora și fauna românească”. Sau mai degrabă, aș menționa, romanească. Și totuși, lumea română există și o face într-un mod remarcabil. Motiv bun de a scrie despre aceasta. Sau de a cânta. Motiv bun de a face filme sau a-ți face filme. Spațiu prin excelență tragic, îți oferă posibilitatea de a trăi o exacerbantă dramă de zi cu zi.

Primul șiretlic aruncat în față după o sesiune murdară (prima după mulți ani de absență) este trenul românesc. Sau romanesc, după preferințe. Cadru perfect pentru orice scenariu de film cu tematică post-apocaliptică. Dar, nu mă plâng; trenul care avea să mă poarte cu cele 3 bagaje venea ”de afară”, ceea ce înseamnă că nu era evident de jegos. Nu strălucea, dar nici nu mirosea a… ”oameni nespălați” cum avea să afirme o doamna ciudată, de București, în alt context, care, nici dânsa nu era tocmai burgheză. Îi era doar silă de natura umană decăzută. O fi făcut filosofie sau teologie în tinerețe cu un Platon sau un Martin Luther.

Am uitat să cer loc la geam când mi-am luat biletul. ”Norocul” e că vagonul a fost necompartimentat. Norocul e și nu a fost că nu am rămas cu sechele, deci încă mă ține, încă este. Aveam 50 % șanse să prind loc la geam. Și la geam am prins, doar că eram lângă ușă, în capătul vagonului. Fatidicul loc 115. Problema era: scaunele sunt oribile pentru un om suferind cu coloana. Comfort 0. La prima clasă, înclinația scaunului e diferită cu vreo 3-5 grade. Și se simte. Rigiditatea extraordinară a iluminatelor minți care nu suferă s-a resimțit întreaga noapte. Deci nu prea m-am odihnit. Problema era și nu este fiindcă sunt obișnuit și în ciuda durerilor resimțite vreo două zile, reușesc să uit de inconveniențe. De obicei mă ține două zile, de aceea scriu anticipat.

Frumusețea locului 115 într-un tren Rapid care circulă cu acceași viteză ca și Acceleratele si Personalele e că nu oprește în fiecare stație. Nu, glumesc evident. Frumusețea constă în capacitatea unui om cu educație și cultură puțin peste medie de a observa remarcabila intelighenție a românului de toate soiurile. Excelentele vagoane, probabil produse in Arad la Astra, au o ușă inteligent gândită. Două butoane situate pe ambele părți ale ușii, pe perete, fac deliciul oricărui critic, fie el și de artă. Nu doar atenționarea de pe ușă, de tipul ”Atenție, vagon climatizat!”, urmat de rugămintea ”Vă rugăm închideți ușa!”, sau ceva de gen, dar până și butonul în sine, cu imprimeul vizibil a două săgeți îndreptate diametral opus, marchează începutul unei noi ere pentru România. Și anume, legea ”Toate legile sunt făcute să fie încălcate” nu trebuie respectată, fiindcă nu e nici lege, nici principiu de viața. E prostie, ipocrizie. Ideea e să apeși butonul ca să se deschidă ușa, iar, de bun simț fiind, să îl apeși pe celălalt, ca să se închidă în urma ta. Viceversa e valabilă, din moment ce același buton face ambele operații.

Dar românul care este mai presus de legile naturii cât și de normele sociale, aproape fiind de Dumnezeu, născut creștin, bun și, prin excelență, superior chiar rasei ariene, nu știe despre această interpretare migăloasă a acelor inscripții vizibile. Nuuuuuuu. Doamna în vârstă trage de ușă că de aia are mâner. Și dacă afirm că era țigancă, nu de etnie rromă, care sună a convenție absurdă (cam aceeași idioțenie ca și în cazul termenilor ”maghiar” și ”ungur”, care în prezent semnifică același lucru, deși, unii preferă doar unul, în detrimentul celuilalt), mi se v-a spune că sunt rasist. Și nu sunt. Fiindcă am întâlnit și țigani de valoare, care se luptă cu lenea de care dă dovadă această nație, în genere. Și i-am prețuit și i-am respectat. Și nu m-am oprit. Dar doamna cu pricina m-a călcat pe nervi toată noapte cu întrebările ei stupide. Dacă merge în București, ce rost să știe la cât ajunge trenul, dacă nu are ceas și coboară unde coboară toată lumea, capăt de linie? Și asta la fiecare 30 de minute cu alte persoane pe post de salvatori miraculoși. Personaj bun de un roman scris de Gabriel Garcia Marquez, poate.

Ciudat mai apoi să vezi același comportament brut al unui domn stimabil după aparențe. Trage de ușă de parcă era sfârșitul lumii în vagonul următor și restaurant, în care sens doriți pentru aceste expresii. Nu mai scriu despre celelalte exemple de cinste, după aparență, dubioase, după comportament în fața ușii. Singura mea doleanță era să nu fiu nevoit să rog frumos pe fiecare cetățean să închidă ușa după dânsul, de fiecare dată. Știu că aceste uși se închid automat, dar, măcar în stații, când lumea coboară și vine aer rece să facă această nobilă faptă de dragul vreunui amărât care suferă pe locul 115. Era vorba de câteva secunde prețioase pentru spatele meu fragil. Tot remarcabil a fost faptul că oameni pe care nu dai doi bani, după aparențe, s-au comportat civilizat, întocmai după semnul de pe buton, < >. În țară e nevoie de o schimbare de paradigmă, dar cine să mai educe ne/educat-ul?

Al doilea șiretlic, mai puțin important, e frecvența cu care mi se tăia curentul de la priză, pentru laptop. Vroiam să mă uit la un film, iar laptop-ul meu nu suportă viața schizoidă de român, vorba cea renumită ”ori suntem golani ori nu mai suntem”. Mă așteptam să puște ceva în el, la ce fluctuații am avut cu stimabilă priză și curentul ei.

Apropo, unele trenuri au prize. Chiar și în România, țara care se mândrea cu primele gări pe bătrânul continent, cică. Și unele funcționează, oarecum. Și te poți uita la un film bun daca ai un laptop decent. Îmi aduc aminte primele vizite la București, de prin 1996, dacă nu mă înșel. Bunicul meu, fost veteran de război avea reducere pentru însoțitori pe tren. Și cum războiul l-a făcut un om crud, ne chinuia, pe mine și pe cei doi frați, cu ostenitoare drumuri de peste doisprezece ore, cu PERSONALUL, până în București, unde puteam să ne bucurăm de gazda noastră, mătușa de la București! Astăzi, rapidul face ceva mai puțin de doisprezece ore, pe aceeași rută. Pentru ce să avem linii de tren moderne, când le-am avut pe primele din Europa, și tot cu acelea am rămas? Să fac Arad-București în două ore? Cum să mă plictisesc în doar două ore? Noroc cu tehnologia. Și cu ”The Tourist”, film ideal de urmărit dacă plănuiești un drum lung cu trenul (Deși părerea finală e că filmul lasă de dorit. Mult.). Îți poate da speranțele, înșelătoare de altfel, că te vei întâlni cu femeia visurilor tale, vei fi putred de bogat și urmărit de Interpol, etc. Ceva cu care sa ieși din banal, cotidian, fantasme ieftine și altele. Realitatea te va trezi cu o palmă, două, de cum cobori în post-apocalipticul București. Frumusețea orașului sigur se ascunde printre nuanțele posomorâte, pe undeva, și e de mare preț, măcar să o privești.

Advertisements

Leave a comment

Filed under film, filosofie, Jurnalism, politic, socializare

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s