Jurnal de București 3

Astăzi, planul e să-mi fac rost de un disc tare. Și să găsesc potcoave pentru caii obosiți. Și să scriu un text insalubru și abstract, după unul cinic, iar un altul mai degrabă intim, cu un limbaj banal.

Cine a înțeles problema hard-disk-urilor până acum, cât și cea a unor pantofi, va pricepe și textul meu.

O nouă incursiune în lumea bună, în timpul zilei, s-ar prea putea să-mi mărească șansele de supraviețuire. Vorbesc de la înălțimea unei mese de irish pub, adică o bere și un shot și alte cinci creații ale Providenței, ce a devenit, parcă, străină de mine. Muzica alternativă e bună.

Bucureștiul oferă surprize unui român pentru simplul fapt că e oraș, capitală europeană, în tranziție. Adică nu are identitate proprie. Turcia, Franța și Rusia și-au spus cuvântul unor oameni prea slabi să fie ei. Sau să rămână ei. Cred că un Patapievici a spus despre standurile de cărți, cum că: abundă de scrieri francofone. Și este adevărat, în parte. Cealaltă parte e plină de obositoarele scrieri ce glorifică țăranul român. Acela care s-a sinucis în trecut. Disprețuiesc pleava mafiotă care vinde astfel de cărți în stradă.

Oare nu suntem și noi ca una din fetele ce tot trec prin fața ochilor mei? O blondă naivă, cu  un spirit mic, ce a trecut de trei ori prin fața pub-ului, ca într-un film vechi, cu puține personaje și cadre mult mai puține decât degetele unei mâini. O pradă ușoară pentru un bărbat lipsit de scrupule.

Ce este mai frumos decât să vezi, în capitală, două femei cu sacii de gunoi plini de cutii cu cine știe ce? Vorbim de centrul turistic al Bucureștiului. Vorbim de Bucureștiul care disprețuiește Provincia ca fiind ”de la țară”. (Trei femei cu sacii!) Țăranii nu sunt români proști. Sunt români care trăiesc cu multe secole în urmă. Și nu vorbesc despre progres științific. Nici despre civilizație, nici despre cultură sau credințe. Ci despre mult mai mult. Nu putem trăi în fundul lumii fără rușine. Nici în fruntea ei fără slavă. Noi nu suntem buni creștini, ci suntem microbi. (Primele două femei cu alți saci- e curățenia de primăvară.)

Centrul vechi: eterna fascinație a unui călător singur. M-am întors la fundătura cu absintherie. Sixtină, pe numele ei. De parcă nu toți sfinții noi, adăugați celor cu siguranță sfinți după Hristos (După Hristos.) ar fi fost pătimași și nesfinți!

<Die Toten Hosen – Pushed Again (old skool)>

Un loc ce încântă prin însăși sloganul ”dânsei”, efemer, uman și aproape lasciv în senzualitate: ”liberté, egalité, absinthé”!

—————————

Apropo de presă,

de realizat:

–          să fiu recunoscut ca om de presă în O’Hara Irish Pub.

 

Ușor după formatul carnețelului în care scriu.

—————————

În februarie se merită să bei în localuri diferite. În multe ai ocazia să fii primul client al zilei, cu beneficiul de a fi tratat….. normal.

Cât despre realele trăiri, parcă, au fost îngropate toate în absintheria unei zile aparent banale. Singurele doleanțe acoperă idealul unui hard-disk nou și mai puțin a unor nevoi expuse drept elementare, cum ar fi apartenența. Sau: despre a aparține a ceea ce nu va fi.

Au rămas ca un ecou, chinurile cioraniene cu privire la destinul țării în care am fost încorporat. La fel, aș putea spune despre multe altele.

Advertisements

Leave a comment

Filed under cafenele, filosofie, Jurnalism, lifeitslef, muzica, personal, politic, pub, socializare

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s