Jurnal de București 4 (17 Februarie): De ce este rozul o culoare urâtă?

Bucureștiul îmi provoacă depresii. La una sau două săptămâni, ambițiile dispar, mândria doare, visele devin gri, iar orașul mare mă înghite. Vechile ispite de a exista!

Spectacolul pervers și mincinos al valorilor, promovat pe fugă, mă omoară. Acasă nu mă așteaptă nimeni. Decât memoria unor oameni pe care i-am omorât. Suntem părinții și părinții părinților noștri, spun unii. Alții afirmă că suntem cei șapte ani de acasă. Unde? Pe stradă? Iar oameni ca mine spun că suntem suma eșecurilor noastre. Rămâne speranța, care moare ultima și luminează viitorul trist. Dar de ce tocmai speranța este virtutea celor ce mor, celor slabi? Niciodată a celor vii. Lumea uită, sau nu știe, că, “speranța” e sinonim cu „credința”, și, prin extensie, cu „libertatea”. Cea adevărată.

Bucureștiul te sufocă. Iar un inadaptat la realitate se pierde în agitația de zi cu zi. Valorile umane nu sunt valori prin însăși efemeritatea lor, iar Bucureștiul este flămând și avid după oameni ca tine, suflete ce vor să fie devorate dintr-un înnăscut simț al tragicului și durerii. Sinuciderea s-a reinventat în spațiul carpatic, dar culorile ei au gustul poluat, de Dâmbovița.

 

<Gânduri scrise pe gheață într-un loc neadecvat.>

Advertisements

Leave a comment

Filed under filosofie, lifeitslef, personal, religie

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s