Dincolo de mijto și najpa.

Cum tot mi s-a spus că nu știm ce vorbim, și, mai nou, că multe cuvinte nu mai au același înțeles, din vechime, m-am tot întrebat, ce rost mai are să scriu? Mi se spune că sunt lipsit de speranță, nihilist, poate chiar hedonist, și altele. Adică orice soi rău, de influență greacă, pe care Europa creștină(probably the best religion in the world) l-a cunoscut.

Greșeala mea, la un-spre-zece – doi-spre-zece ani să fie faptul că am privit (considerat cel mai puternic dintre simțurile umane) în lume și am constatat că omul nu poate fi fericit, spunându-mi că voi face din durerea mea, fericirea mea? Doar nu puteam fi la vârsta aceea, înțelept precum Solomon. Mă tem că înțelepciunea lui Solomon nu i-a priit cu atâtea decizii, tocmai împotriva Celui care a dat-o. Micile greșeli ale tinereții, cumulate, au fost în jur de o mie, doar în dormitorul său. Apoi, omul rău cât și cel bun (dacă omul poate fi bun), sfârșeșc, deopotrivă, la fel. Bine sau rău. Iar credinciosul, adică răul considerat bun, sau mai degrabă iertat (valoare esențială), moare de sabie sau scapă de ea, tocmai datorită aceleași credințe. Practic, în baza aceleași virtuți, ori moare, ori scapă. Nu este greu să vedem esența din această scurtă prezentare.

Ne întoarcem, acum, la bine și la rău, pe care un Nietzsche credea că le-a depășit, urmând modelul unor presocratici. Poate. Am o dilema. Cum se face că atâta amar de vreme, am fost convinși că Nietzsche era reprezentantul de seamă al nihilismului, și ateu convins? De ceva vreme se spune că celebra vorbă, emisă de domnul cu pricina, nu reflectă tocmai aceste două curente. Deloc. Cum de altfel, unii fac muzică, iar alții o strică prin tentativele de a clasifica rezultatul după tot soiul de criterii. Slipknot cântă nu metal, hardcore, emo sau black metal?

Problema răului și a binelui rămâne o dilema, mai ales, că noi, post-modernii luăm totul de-a gata. Ce mă roade de ani de zile, este faptul că trăim ”binele și răul” după cum au dictat filosofiile din vechime. Nu știu dacă Solomon a învățat de la greci, sau dânșii de la dânsul. Unul din curentele antice spuneau că bine este să faci ceea ce-ți place. Societatea română, demnă de disprețuit pentru lipsă de curaj, este plină de astfel de exemple. Afară, în schimb, se practică aceeași filosofie, deși dânșii o duc…. bine. E bine să faci ceea ce-ți place. Chiar nu mai sunt oameni mari care să se întrebe în public, dacă ceea ce ne place poate fi bine?

Dacă întrebi o persoană care trăiește fără grija zilei de mâine (aparent) de ce ascultă cutare muzică, iți va răspunde: ”Fiindcă îmi place!”. De fapt, întrebarea era: de ce îți place cutare muzică, că altfel nu ascultai așa ceva? Pe lângă faptul că nu suntem în stare să dăm explicații pentru ceea ce ne place să facem, nu suntem în stare nici să pricepem de ce ne place. De fapt, prima este rezultatul celei de-a doua, numită și ignoranță. Și dacă plăcerea, care odinioară era inferioară, condiționează acum binele, este virtute, de ce nu poate fi explicată simplu? Teologii din perioada scolastică, și nu numai, spuneau despre Primul Principiu, Dumnezeu, că Își este Sieși suficient. Iar plăcerea noastră? Ea nu se explică nici măcar pe… dânsa?

Cum se face că am ajuns să nu ne putem explica propriile năzuințe sau dorințe, sau chiar propria voință?

Mă întorc la înțelepciunea primită. Binele nu poate fi ceea ce îmi place, când pot să văd că nu sunt decât un ipocrit. Dacă nu aș avea principii etice și valori, aș fi un om lipsit de umanitate. Dacă le am, în schimb, mă dovedesc ipocrit, fiindcă trăiesc în umbra lor, și, adesea uit să le aplic. Ceea ce-mi place este pasibil de eroare. De ce? Fiindcă plăcerea mea e noroi. Iar eu sunt om, lut cu 60% apă și spirit, care nu este suflarea mea. Iar eu nu sunt decât pentru o vreme aici. Eu nu sunt în centrul Universului, cum spuneau (ne)iluminații. Binele nu e dat de vreun afect personal, sau de vreun moft uman. Binele e transcedental lumii mele, iar chintesența răului nu sunt eu.

Eu am libertatea să aleg să fac binele sau răul, dar și acestea sunt corupte, căci îmi văd limitele. Voi îmi aduceți aminte de ele, zilnic. Dacă sunt orb, n-aș putea avea convingere că sunt limitat. Dar voi confirmați ceea ce spuneau și zeii. Cu privire la eternitate, în schimb, libertatea mea se reduce la acceptare. Eu nu pot să-mi aleg veșnicia pe simplul motiv că îmi trag obârșia de acolo, iar nu sunt Eternitatea.

Mă chinuie faptul că trăiesc după filosofia deșartă a plăcerii, și mai și cred că acesta este binele. Iar răul? Ce nu ne place sau ceea ce disprețuim e răul? Că, fiind copii, părinții noștrii ne-au educat să facem doar ce nu ne place, ne-au dat să mâncam doar ce nu ne place, iar acum, adulți fiind, vedem că a fost bună educația. Și dacă ieșim din cutia în care stă mintea noastră, liberi de pasiuni terestre, tot bună ne este educația conform căreia e bine să mănânci și legume.

Aș știi să spun ce este binele, poate și ce este răul, dar nu o voi face. Cu siguranță, plăcerea mea nu le definește. Nici pe una, nici pe cealaltă. Teologia e că plăcerea nu e rea sau bună, e doar un dar. În sine, cred că toate lucrurile sunt bune. Corupte, îngropate, uitate, risipite, ele devin rele. Un cuțit este bun pentru utilitatea sa, dar, ca armă a urii neîntemeiate, el devine un obiect al disprețului, un obiect rău. Răul și binele, ca esență, în schimb, depășeșc puerilitatea exemplelor date. Transcendența, domnilor! Cea care s-a făcut prezentă. Răspunsul este dat de dânsa.

Groaza vine atunci când vezi atâta furie și putere în ochii omului, a omului care fuge de teama morții. Și câte alte filosofii moarte nu le trăim din plin, uitând înțelepciunea, educația, bunul simț, credința și dragostea superioară tuturor, prietenia, iertarea (valoare divină care întrece orice pricepere), știința, sportul, adevărul, artele și toate cele nobile în independența lor.

O dovadă a plăcerii de a fi jurnalist (dacă ai putere să rămâi integru atunci când nimeni nu mai poate să fie):

Și, un gest exagerat, care s-ar putea să dovedească contrariul adevărurilor rostite, dar, un gest de analizat, nu în fața căruia să închizi ochii:

Advertisements

Leave a comment

Filed under filosofie, lifeitslef

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s