Monthly Archives: May 2011

Disclaimer

Problema plăcerii rămâne. Pornim de la adevărul că plăcerea nu înseamnă binele. De asemenea, acceptăm faptul că plăcerea nu ester rea, altfel nu s-ar numi așa.

În fapt, dilema atinge punctual sensibil al utilității. Conform – printre altele – filosofului Pavel, toate lucrurile sunt bune în sine. Dar nu toate sunt de folos. Utilizarea plăcerii creează probleme, adesea opusul ei, care este durere, discomfort. Ceea ce nu pot să înțeleg este faptul că trebuie să mă bucur de plăceri în mod perfecționist, iar nu abuziv.

În alte timpuri și locuri, abuzul de orice natură creea extaz. Orgiile sexuale sau gurmande, spre exemplu, cât și abuzul dat de abstinență reală, adică îndelungată creează o stare extatică. Explicația pentru credința mea e că abstinența clasică poate fi considerată abuz, în sensul de prea mult (timp) din lipsă, sau din puțin/deloc. Iar aceasta, în schimbul temperatului sau puținului în cazul delocului.

Bine e să te abții, din când în când, de la obișnuitele plăceri, fie total, fie parțial. Dar să nu se abuzeze nici de post. Fiindcă abuzul e chin, torment, iad, iar plăcerea devine iluzorie, efemeră. Utilizarea plăcerii și problematica ei este ceea ce mă chinuie. Sunt mult prea ancorat în ceea ce astăzi numim hedonism pentru a vorbi împotriva plăcerii.

Încep să cred că Aristotel avea dreptate. Plăcerea trebuie să meargă alături de fapte, care trebuiesc făcute cu înclinație, iar nu din înclinație. Și dacă nu cred că plăcerea este finalul unei acțiuni juste, mersul în doi este nu doar mai plăcut. Este un necesar absolut.

Lucrurile sunt bune ca în prima zi. Alegerile greșite corup.

Advertisements

Leave a comment

Filed under filosofie

Observator social

Voi fi sincer. Așa că o să doară. Pentru cei care cunosc dicționarul celor care protestează, astăzi, am împlinit 5 ani de la moartea celui vechi. Dar omul nou este muribund. Sunt scârbit de oameni. Nu mă mai încântă cu nimic. Fețele lor, parcă, nu mai au nimic de oferit. De parcă i-aș cunoaște pe toți și pe toate și nu aș mai avea dragoste pentru ziua de astăzi.

Am auzit despre cărți, cum că ele ar fi câte un univers în sine. Despre Internet se spune că este viitorul. Dragilor, nu vă mai plângeți, deci! Internetul nu este mai pueril decât o carte scrisă prost, sau o carte proastă. Sau nu există cărți proaste, doar cărți scrise prost? De parcă toții autorii sunt și scriitori. Au fost vremuri când pentru cărți, unii, și-au dat viața. Și au fost vremuri când cărțile nu erau. Și atunci, or fi murit unii să fie. Vă place sau nu, luptați împotriva curentului, iar cartea nu va câștiga. Va câștiga ideea scrisă, dacă luptați guerilla și vă strecurați între atâtea pagini inutile ale Internetului. La urma urmei, multe cărți proaste sunt!

Într-un final, acest dialog absurd, îmi spun Cerurile, este doar începutul unei zile senine. Eram plin de amărăciune fiindcă rasa umană nu mă mai încântă. Iar aceasta, până să dau de persoanele potrivite: doi bătrânei, ce vor pleca de aici, vor lăsa carcasa lor învechită în urmă.

–       Aveți un loc liber lângă dumneavoastră?

–       Da, sigur!

Mi-a atras atenția o tânără domnișoară. Poate mai puțin… domnișoară decât o spune cuvântul vechi. Ceva care atrage din monotonia unei zile primăvăratică în Timișoara m-a pus pe gânduri. Probabil colanții ei verzi, ce se puteau observa doar la nivel de gleznă, pot să îmi aducă aminte că eu iubesc oamenii. Căci lumea a devenit grea, mai ales atunci când observi o femeie săracă însărcinată pentru care nu ai idei. Știi că va naște, iar copilul ei va crește greu.

–       Îmi place vremea asta. Că nu bate vântul. E bine!

Mă irită la culme, aproape de vârful munților odinioară, vestimentația la copii. Și nu e ceva chiar rău. Nu e o invitație la viol juvenile. Sunt doar skaterii prea grei pentru un copil care trebuie să crească. Imperios necesar unei utopia bizare a viitorului.

–       Mi-au căutat ochelarii și ei erau la mine în buzunar.

Încercam să respir ceva nou. Ceva. Deși eram scârbit de ceea ce nobilul simț al văzului îmi oferea, iar mintea mea se pierdea în negura urbană, micile crime ale societății mi-au stârnit un zâmbet. Cumva fericit, chiar și la vederea unor mârșăvii. Căci eu văd, deci mă pot feri! Nu cred că un papagal îmi hotărește soarta, și totuși! Mă mir de repeziciunea cu care un cuplu cade în hilara ispită. Pentru zece lei, de ce să nu lași un papagal prost dresat la a culege hârtia cu chip fatidic? Pentru zece lei, alții vor să-și uite trecutul.

–       I-am luat, i-am șters și i-am pus pe nas! Da’ nu aveam cum să te anunț, că nu aveam telefon la mine.

Nu știu cu câtă neplăcere mă înconjor atunci când văd oameni cunoscuți, de demult. Parcă toată vechimea aceea nu mai poate fi atinsă, iar memoria ei e durere. Foarte proastă indispoziție pentru a mai iubi rasa umană. Și totuși….

–       Nu-mi place. Când bate vântul. E rece!

–       Vrei să mergem?

–       Când vrei tu, atunci mergem.

–       Mai stăm, atunci.

Ceva, totuși, s-a schimbat. Nu doar simpla observație a schimbat aceasta. O mică simpatie pentru o rasă ce-și seamănă viitorul mi-a dat un gând de speranță. Cinci ani. Cinci ani în care trebuia să fiu detașat.

–       Mulțumim pentru loc, domnule!

Nu. Voi, unora dintre voi, pe care vă detest, eu vă mulțumesc pentru micile detalii cu care îmi demontați privirea cioran-schoppenhaueriană!

Leave a comment

Filed under lifeitslef, socializare