Monthly Archives: April 2012

idei pascale

Am prostul obicei de a scoate ochii. E genul de plăcere care nu te face să te simți mai bine. Nu faci decât să alergi printre orbi, întrebându-te dacă nu cumva ești la fel. Sau te întrebi cine ți-a scos ție ochii. În jurul sărbătorilor pascale aveam înclinația să mă războiesc cu sinele mai mult ca oricând. Asta și din pricina presiunilor spiritual-religioase. Dumnezeu era mai viu ca niciodată în focul trăirilor.

Îmi tot revine în minte imaginea sacerdoților evrei în vremurile lor mai vechi. După legea primită prin Avraam, aceștia nu erau altceva decât niște măcelari. Cât de cruntă trebuia sa fie imaginea marelui preot, cu hainele sfinte pline de sânge de animal. Fiind singurul care intra în Sfânta Sfintelor, camera unde Dumnezeu se arăta, acesta trebuia să fie uns cu păcatele poporului. Din cap până-n picioare. Iar aceasta imagine reflectă diabolismul omului în sine mai bine ca orice.

E ciudat cum oamenii au ajuns atât de sensibili la astfel de imagini. Mă gândesc că e multă repulsie față de poporul lui Dumnezeu, din partea membrilor PETA. Probabil, o lipsă a sfințeniei e dorită într-o astfel de organizație. Altfel, nu ar face față ideii transmise, la fel de crudă. Mă amuză și mă intriga jena pe care o au unii față de Christos. Ei nu înțeleg nebunia Lui și calmul cu care a luat loc animalului jertfit pentru păcate. Și cum a ajuns calmul Său la paroxism în grădină. Poporul era obișnuit până la nepăsare cu imaginea propriei mizerii, a unei violențe care să te pună pe genunchi. Dar sângele nu mai motiva pe nimeni să înțeleagă.

Iar acum ne bucurăm de masacrul comis. Fără alt simbolism. Fără decizii mari. Fără păreri de rău. Avem deplina libertate să refuzăm și ultimul mare colac de salvare. Avem iepuri de masacrat, miei, iezi și ouă de spart. Avem party-uri de Înviere. Lumea continuă, prindem 2013, poate și 2030. Și eu sunt parte din aceasta. Rămân cu imaginea unui Fiu de Dumnezeu, Înalt Preot făcut păcat și jertfă, imbibat de sânge. Am luat de la El, exemplul de a muri pentru una din cele 4 valori etice, Adevărul. Păcat că nu am murit când trebuia pentru el. Mi-am ratat ocaziile de teamă. Primeam viața cu prea multă disperare.

Anul acesta, parcă, nu mă mai lupt cu sinele. Sunt un om bucuros. Micile neplăceri mă motivează să fiu mai puternic. Deși nu mai cred în mare lucru. Mă gândesc la unii ce urăsc, oameni, animale, mașini, vicii. Eu îmi adun ura și mi-o arunc ca un dispreț lung asupra lor și asupra urilor de care sunt capabili. La urma urmei nu e decât stresul de a fi, în încercarea de a fi om și de a depăși asta. Nu mă văd ca pe un animal fiindcă sunt capabil de un rău ce lipsește acelei lumi. Iar binele e suficient.

Am dat nas în nas cu un grup de asiatici. Am crezut că sunt țigani, deși erau cam… ciudați. Nu mi-am dat seama ce fel de arabi/indieni erau. La prima impresie am simțit o ușoară jenă. Sentimentul, mi-am dat seama, indica spre rasism. E o problemă ce nu mă frământă în mod constant. Dacă am ceva cu oamenii e din cauza naturii lor corupte și a deciziilor greșite. Nu mă deranjează tenul sau cultura de alt fel. Dar găsesc în mine un rău pe care nu-l pot ierta, în fața căruia devin neputincios. Degeaba arunc săgeți otrăvite spre exterior când nu pot să-mi rezolv răul interior. Aș vrea să fiu o bucată din Cer, să urăsc omul vechi din mine, răul din tine și pe Diavol. Atunci aș privi simbolul crucii de la intersecția axelor ei. Aș fi îmbibat de sânge.

Disclaimer: am folosit termenul țigani fiindcă eu nu cred în termenul rrom. Undeva prin anii ’80 mi-am făcut o prietenă. Stătea cu familia ei în capătul grădinii bunicului meu. Erau țigani semi-nomazi. Acolo le era șatra. M-a învățat limba lor, dar am uitat-o în încercarea de a deveni ce nu doresc, acum. Prefer să rămân fidel bunei prietenii și culturi dobândite în primii ani de existență, totuși.

Advertisements

Leave a comment

Filed under filosofie, religie

persona

Credeam că Ingmar Bergman a avut noroc de a ajuns atât de faimos și apreciat, că nu e tocmai genial în cinematografie. După 13 minute de Persona (1966), am realizat că are o viziune bună. Ingmar poate surprinde, poate transpune, poate spune… ceva. Problema comprehensiunii ține mai degrabă de zona de ”background”, de nivelul la care a ajuns omenirea în cunoașterile ei.

În urmă cu secole bune, grecii reușeau să dea o anumită formă de frumusețe oricărei idei prezentate. Artele au consemnat o trecere aproape grațioasă de la stadiul de fetus la nou-născut, spre maturitate. Nu știu unde se situează europeanul secolului trecut. Poate a rămas la 16 ani –adolescent, în corpul unui 25, după vorba unui rapper, poet de stradă. Poate a atins o senilitate centenară din care doar Divinitatea mai poate descâlci un fir sau două. Cert e că am adunat atât de mult încât nu mai avem simplitatea de odinioară, după normele grecești.

Frumusețea noastră e o agoniseală plină de incertitudini și neclarități. Arta abstractă ne definește, spunem multe în încercarea de a prezenta ceva simplu, un Eu. Dar deasupra acestui eu, ca o mască –persona– se află tot soiul de încercări bizare de a ne redefini. Înțelepciunea de stradă aruncată pe Facebook spune că nu suntem în stare să ne vedem frumusețea fiindcă suntem mult prea preocupați să o construim. Probabil că greșesc să cred că nu mai sunt artiști care să exprime Ideea în mod armonios.

Așa că ne întoarcem întotdeauna la arta abstractă, la idei de psihanaliză, la Freud și Dali, sociologie și matematici ale indezirabilului. Ne miră frumusețea barbară a nordicilor, la chipul de copil al actriței și la ochii ei mult prea duri. Ne înspăimântă efectul cu umbre pus la cale de Bergman, cu rol de a susține jocul actoricesc al personajului cu pricina. Spun asta cu gândul că nu sunt prea abstract, iar o vizionare a filmului v-ar ilumina mai mult. Să nu fim leneși să înțelegem.

Leave a comment

Filed under film, filosofie