Evoluții alese

Mulți oameni trăiesc pe principiul că trebuie să aparții genului descurcăreț, tupeist, adaptabil. Plecând de la convingeri darwiniste, cei puternici și cei inteligenți nu supraviețuiesc. Viitorul este al celor adaptabili la ostil, nou sau efemer.

Presupun că cei adaptabili sunt și lipsiți de scrupule. Vorbesc de oameni care se compromit (moral) pentru a-și câștiga sau păstra statutul. Au abilitatea de a se mula după circumstanțe (situații, oameni, etc), iar în final, supraviețuiesc. Ceea ce nu reușește să facă cel puternic, întotdeauna încolțit de pești mici, cât și cel inteligent, invidiat până la singurătate de prostime.

Problema e că unii nu rămân, strict, într-una din aceste categorii. Cel care se adaptează câștigă, măcar în șiretenie, în urma experienței de târâtoare. Cel puternic este întotdeauna tentat să aleagă o cale mai ușoară, tipică adaptabilului. Cel inteligent este surprins de vicii, care-l fac moale. Probabil, în final, învingător este cel care face din adaptare un mod de viață.

De aceea nu vom vedea scriitori adevărați, care să fie fericiți. Ei trăiesc, hrănindu-se cu tensiunile create în urma lipsei capacității de adaptare la mediul social. Daimonul lor personal reprezintă suma angoaselor cu care se confruntă. Remediu pentru chinul lor este scrisul, unde, ei devin sinceri și ajung mai aproape de puritate*. Sfârșitul unei opere nu înseamnă decât începutul unor noi serii de tulburări, a unei noi perioade de căutări lăuntrice.

Iubesc artistul nemulțumit de opera sa. Iubesc obsesia pentru perfect, stadiul ceresc, de neatins. Ador convulsiile poeților în fața celor mai oribile creații. Publicul needucat primește lucrarea ca un dat, criticii îi fac analiza, dar autorii se leapădă de ea. Vor binele mai mare. Mă întreb ce simte un părinte.

În final, cel care trăiește în permanență cu stresul de a nu-și găsi locul, sucombă. Ființa sa cedează presiunilor, trupul moare. Hermann Hesse vorbea de un lup singuratic. El renunță la etică, devine intelectualul ce preferă depravarea cabaretului în locul stivei de cărți. Tânărul talent nu rezistă faimei. Viața privată e consumată în dureri, sursă de inspirație în muzică, dar și otravă. Amy cedează.

Ian nu îndrăznește să ajungă la 27 de ani. La 24 se oprește. Necunoscutul de pe stradă se angajează la o bancă. Alt spirit care se oprește.

Evident, textul de față face abstracție de problema cea mai profundă a omenirii, Dumnezeu. Ideea în sine schimbă, paradoxal, întreaga dilemă.

Între culmea depravării și o nouă șansă, omul transferă viața din planul realului în cel artistic. E ca și cum obiectul dragostei sale capătă proporții perfectibile. Liniile devin ideale. Conturul se prelungește lasciv, iese în afara timpului, doar ca să ajungă de unde a plecat. Formele exprimării nonverbale rămân întipărite mintal. Facem apel la ele din pasiune pentru obiect. Ne trăim senzațiile în chip fantezist, unde orice trăsătură e frumoasă. Noi, bărbații, ne iertăm faptele din Paradis și privim defectele post-Izgonirii ca virtuți. Totul devine o călătorie… a degetelor pe suprafețe line, moi.

În intelectul celui care creează e sărutul unui infinit. E sufocant precum cosmosul lipsit de oxigen. Sentimentul de nou e dat precum eterul deasupra smogului. Consumul operei create devine o ascensiune către tărâmuri pure. De o astfel de puritate se făcea vinovată ideea prezentată mai sus (*, n.tr.). Sfârșitul visului nu face altceva decât să-ți aducă aminte, brusc, că trupurile înoată.

Advertisements

Leave a comment

Filed under arta, carte, filosofie, muzica, religie

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s