basmele contemporane

Eram în căutare de inspiraţie pentru mici proiecte de literatură. Mă gândeam să încep cu ciudatele şi psihedelicele opere ale lui Lewis Carroll. Aruncam şi eu câte un ochi scrutător peste tot soiul de creaţii grafice când m-a lovit o deşteptare. Tot mai mulţi (foşti) utilizatori de Facebook se plâng de irealismul spațiului virtual.

Nimeni nu dorește, în fond, un loc feeric în care să nu fii capabil de o mică răutate. Un mic dislike, aruncat pe-acolo. Ideea de buton de like e cutremurător de diabolică. Știm că Diavolul este hidos și rău în esență, dar cea mai mare teamă nu este să-i vedem fața. Ar trebui să știm că suntem privați de astfel de excese. Dacă l-am vedea la față am muri pe loc. Marea Înșelătorie este să ne delectăm privirile cu frumusețea lui falsă de înger. Și să credem că vedem lumină.

Ar trebui să formăm o nouă știință, care să studieze futilitatea utopiilor umane. Căci ne place să construim un paradis peste temnițe de iad. Ne displace faptul că Fb ne limitează libertatea de exprimare. Nu că aș găsi plăcere în a disprețui, dar unele lucruri sunt de disprețuit. Cum ar fi poza ta indecentă. Frumos-dar-stupid.

Uităm, însă, că și creatorii de la Marvel aveau aceleași tendințe de idealizare. Nici un erou nu murea. Nici măcar personajele negative. Și dacă se întâmpla să moară vreun Cyclops, Wolverine era, deja, mult în viitor, când toți ceilalți X-Men erau… trecuți de cealaltă parte. Era doar un salt în timp, căci episodul următor erau toți teferi într-un veșnic și perfect prezent.

Nu mai vorbesc de creațiile Disney. Nu e ciudat ca un personaj de genul pisicii din Alice in Wonderland, Cheshire Cat, să fie atât de vesel în animații și atât de sinistru în opera lui Tim Burton? Știu că sunt viziuni diferite, dar să nu uităm că, la origini, poveștile ecranizate sunt destul de violente. Vrăjitoare strivite sau arse, cozi tăiate, personaje decapitate etc. Mă frapează chipurile drăgălașe ale desenelor de acum 50 de ani. La urma urmei, ne amuzam copios când personajele negative scoteau fum pe nări. Ne bucuram de furia lor fără detest pentru calitățile rele.

Știu că etica cere o minimă protecție a copiilor. Aceștia nu trebuie expuși realității crunte prea repede. Înțelegerea morții și suferinței necesită aprofundare, deci timp. Desenele erau pentru copii, dar am crescut în ideea că, naivi fiind, să rupi o mână nu e mare lucru. Acum, maturi fiind, creștem în ideea că nu există buton de dislike. Sunt curios ce modele idealizante de corupere a realității îmi vor fi servite la bătrânețe. Îmi va fi promis paradisul liniștii tranchilizante prin știință, artă, spiritualitate sau se vor găsi cadre noi în care se vor aplica vechi metode de manipulare?

 

Disclaimer: Nu dețin drepturile de autor asupra imaginilor. Scopul utilizării lor nu este unul comercial sau denigrator.

Advertisements

Leave a comment

Filed under filosofie, lifeitslef, socializare

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s