Monthly Archives: August 2012

Mentalități mai puțin meta și mai mult fizice, materialiste

Detest un lucru la cei în vârstă. Au o mentalitate care nu mai corespunde realității. Exemplul cel mai bun pe care l-am găsit – pentru a reflecta greșeala de gândire – este bobul de orez. Înainte de ’89, cel mai bun orez era cel murdar. Trebuia ales, bob cu bob, curățat în zeci de ape, dar era bun. Acum nu mai poți face asta. Trebuie să înțelegi că există orez bun, alb, cu bobul mare, puțin mai scump. Ai puterea sau libertatea de a alege. Dar, probabil, dacă n-ai luptat împotriva sistemului nu știi ce să faci acum.

Tinerii au alte probleme cu care să-mi scoată ochii. Etichetarea stângace și neadevărată este cea care mă supără. Prefer adevărul, chiar cel rușinos. Cu rușinea mori de foame, dar tot ea te învață să pescuiești. Iar în locul unei etichetări nereușite, întotdeauna rămâne adevărul disprețuit, de parcă nu am ști ce să facem cu el. “Eu sunt… carpe diem! Tu te bucuri de viitor, tu ești minuțios. Ești bolnav!”, mi s-a spus.

Da, dragilor, sunt bolnav. Bolnăvicios, mai exact. Dacă nu faci față, gândește-te că asta mă ridică pe mine. Eu nu sunt de modă veche, nici copil. Sunt un tânăr care are educație de la cei bătrâni fiindcă am furat-o. Și nu sunt nici ca ei, nici ca voi. Sunt chiar eu.

Advertisements

3 Comments

Filed under filosofie, lifeitslef, satire

Bilingvism

Găsesc foarte ciudat modul în care sunt inspirat. Întotdeauna am avut o repulsie față de durerea fizică, deși am îndurat-o cu stoinicie încă din copilărie. Eram mult prea preocupat cu partea stilistică a bandajărilor. În exces, foloseam orice metoda pentru a acoperi și, mai puțin, a îngriji o rană. Eram capabil să rabd în mod tăcut, durerea, o bună bucată de vreme. Nu țipam, iar dacă plângeam, o făceam în liniște.

Nu cred în predestinare, deci văd omul ca fiind schimbabil. Totuși, practica mă omoară. Am trăit ani la rând cu gândul că trebuie să sufăr, că, într-un fel, trebuie să plătesc o datorie dintr-o viață trecută. Nici în reîncarnări nu cred. Nici în metempsihoze. Totuși, am trăit, cu fatalism, ideea că sunt predestinat durerii. Pe la 11 ani, când deveneam conștient de mine, îmi spuneam că omul nu poate fi fericit. Că existența e doar durere. Mi-am propus să fac din suferință, fericirea mea. Imbecilă adaptare a cioranismului.

Dar iată că durerea îmi provoacă inspirația cea mai de preț. După 2 zile de răceală cruntă, în care am urât natura umană, am făcut un intens gest de a mă trezi la viață. Mi-am făcut o pizza, un duș general în ciuda simptomelor de silă, m-am bărbierit și am ieșit la o bere. Concluzia: ”Ce tânăr ești! Ce babyface ai! Ești alt om de când ai fost la Ozora.” De fapt era rodul trecerii peste o stare urâtă, în care antisocialul din mine și leneșul au trăit/agonizat din plin.

Drumul către local a fost plin de umor. Gândurile care mi-au venit în minte m-au amuzat la culme. A trebuit să cer o foaie și un creion să-mi notez buna dispoziție. Chiar noțiunea din titlu a devenit subiect de amuzament. Mă gândeam care ar fi fost subiectul unui text cu acest titlu: despre o limbă dublă, una despărțită în două sau două limbi? Evident, totul e o fabulație pornită dintr-o interpretare poetic-umoristică a termenului și dilemele de acum câțiva ani ale fraților maghiari.

Am o viață plină de humor negru.

Mă întâlnesc cu o prostituată, ce pornește la slujbă de la o locație învecinată zonei mele. Adesea mă abordează cerându-mi o țigară./ N-ai o țigară? Nu vrei să te fac?

După clasicul refuz, că nu prea port țigări la mine, îmi cere 2-3 lei pentru o cafea./Te fac cum nu te-o făcut nimeni! O să vezi ce bine-o să te simți.

Nici de cafea nu am material. Îi spun că ea e plină de bani. O văd des pe-acolo și întotdeauna m-am amuzat de situație./ Nu vrei să facem ceva? Oral nu vrei? Oai, ce bine te fac!

O întreb de clienți, dar are alte preocupări. Eram curios să-mi exercit calitățile de jurnalist și să aflu starea vremurilor./ N-am clienți. Hai să mergem undeva! Că mâine nu mai îs aici. Astăzi e ultima zi. Mâine nu mai vin.

Apoi mă întreabă de tatuaje și îmi cere să i le arăt pe cele de pe spate./ Dă-mi bani și ți le arăt. Ce, crezi că or fost gratis? Fac și eu un ban cinstit. Toată lumea îmi cere să mă dezbrac și nu primesc nimic. Tu faci asta pe bani.

Și ea vrea să-și facă, unul./ Da sigur nu vrei să facem ceva?

Eu îi spun că nu am bani de ea de parcă refuzul ar veni din pricina banilor, nu a preferințelor și principiilor. Îi spun că am altceva în gând. Și că nu-mi permit să pierd ce am pentru o aventură de nătâng. Evident, o fac în mai puține cuvinte și fără atâtea detalii./ Hai sa te fac!

Dau să plec cu mincinoasa promisiune că mai vorbim./ Mâine nu mai vin.

Nu, o pastă, că tot acolo e. Mă gândeam să o întreb de tarife, dar cum la fiecare 2 propoziții îmi făcea propuneri, mă hotărăsc să o tai din loc. Spre stupoarea mea, constat că sexul e pe bani, dar dragostea e (liberă și) gratis./ Da dragoste faci?

Îi răspund afirmativ de departe, dar subiectul nu mai avea nici o legătură ce ea. Gândul meu mergea către alte lucruri, către altcineva.

Întâmplarea e puțin mai veche decât relatarea, dar mi-a rămas în minte împreună cu alte discuții pe această temă. Niște prieteni îmi spuneau că e stilul ei de abordare (țigări, cafea). Orice trecător, pedestru sau biciclist, este întâmpinat astfel. Doar șoferii au parte de invitații gesticulate.

Morala e legată de felul în care vede un om de rând (prostituată, deci rând codaș), dragostea. Sper să nu fiu vreodată încâlcit într-o astfel de ipostază. Nu mi-a plăcut niciodată să găsesc o ruptură între carieră/material și sentimental/suflet în ființa mea. Trebuia să fie clar, degradarea pentru bani nu are legătură cu nevoia de dragoste. La mine, discrepanța aceasta schizoidă nu prea-și are locul.

Dar povestea mă amuză. Întotdeauna am privit cu tristețe către acea țigancă. Mă gândeam că are o poveste sumbră în meseria ei. După discuție, am rămas doar cu gustul amar că un om și-a omorât conștiința ca să poată trăi cu o liniște efemeră. ”Da’ dragoste faci?”, că tot nu am bani de cafea, sex și nici țigări. Ironia mult prea fină a acestei vieți.

Dumnezeule, grădina ta e plină de umor. Negru!/ Drace!

Leave a comment

Filed under filosofie, Jurnalism, lifeitslef

Lecţii de advertising sau Ceea ce seduce spiritul uman

Cum ar fi ca adevărul să fie scris frumos, colorat, vizibil? Și minciunile să fie trecute sub forma unor liste lungi, în dosul oricărui lucru? Adevărul să fie pus la loc de cinste, să fie atractiv, iar minciuna, să fie seacă, banală, plictisitoare?  Cum ar fi ca adevărul să se dea gratis, iar minciuna trecută cu litere de-o șchioapă?

Probabil că Iadul nu ar mai avea oferte ieftine, Paradisul ar fi plin de neavizați și oamenii, agramați.

Johnny Quid’s Speech

„Johnny Quid: – You see that pack of Virginia killing sticks on the end of the piano?
Pete: – Yes.
JQ: – All you need to know about life is retained in those four walls. You will notice that one of your personalities is seduced by the illusions of grandeur – the gold packet of king size with a regal insignia, an attractive implication towards grandeur and wealth, the subtle suggestion that cigarettes are indeed your royal and loyal friends, and that, Pete, is a lie.
Your other personality is trying to draw your attention to the flip side of the discussion, written in boring bold black and white, it’s a statement that these neat little soldiers of death are in fact trying to kill you and that, Pete, is the truth.
Oh, beauty is a beguiling call to death and I’m addicted to the sweet pitch of its siren. That that starts sweet, ends bitter and that which starts bitter, ends sweet. That is why you and I love the drugs and that is also why I cannot give that painting back. Now please, pass me a light.
P: – Oh you are something special, Mr Johnny Quid.”

Leave a comment

Filed under film, filosofie, Jurnalism