Monthly Archives: September 2012

Caricatura

Originile-i sunt datate în Antichitate. Devine formă a expresiei artistice abia prin secolele XVIII-XIX. Ca gen, diferă de schiță. Unii consideră operele lui da Vinci ca fiind caricaturi, deși le lipsește caracteristica moralizatoare și, astfel, intenția de a scoate în evidență vreun defect ascuns. De altfel, caricatura reprezintă un personaj real sau de inspirație reală. Lucrările lui da Vinci sunt pure ficțiuni. Se cunoaște obsesia artistului pentru o cât mai migăloasă reprezentare a detaliilor trupului uman. Caricatura tinde, mai degrabă, spre simplificare și exagerare.

Ce mă intrigă la caricatură e valoarea ei critică. O critică lipsită de pudoare, din când în când, a unei lumi decadente, chiar insidioasă. Mă gândesc la celebrul nas atașat domnișoarei Gaga. Devine, cumva, un stereotip de frumusețe pentru genul italian. Iar asta cu toate că nu e o caracteristică tipică doar cizmarilor. Orice reprezentare de genul e un fel de deget arătător care acuză. Un semn gigant luminează spre un defect, fie el și mărunt. Restul pălește în ochii needucați ai vulgului. Un om pasionat de proporții, dar un om pasional, stăpânește arta interpretării măsurilor. Nu se poate uita frumusețea din pricina unui nas prea mare.

Un nas urât (nu cred că am văzut vreun nas frumos, iar lipsa unuia ar fi lucru total odios) nu strică o față. Îi dă, cel puțin, o notă aparte. Viclenia omului, sau avariția, sau îngustimea minții îi ciuntește din caracter. Dar nasul cârn, mic sau mare, sau turtit, aduce o notă… umană unui chip, chiar post-paradisiacă. Frumosul uman nu poate fi decât natural. El stă între cel plastic (uneori, artistic și el) și cel divin. Caricatura scoate în evidență limitele umane, imperfecțiunile, dar și satira zeilor. Un chip nu poate ascunde o vădită slăbiciune de caracter sau personalitate. Cred că orice frumusețe are defectul sau slăbiciunea sa. Omul nu e făcut să nu lupte.

Poziția caricaturistului e una delicată. Cu dublu rol, unul diabolic, celălalt de mesager divin, el caută să strige de pe înălțimi, să atragă atenția. Va ridica acuzator un deget arătător către cel vinovat. Lumea va cunoaște păcatul său și-l va condamna. Vine cu un semn de aducere aminte. Răul tău e mai mare decât arată oglinda și fardurile tale. Și te strică dacă nu crești în cele frumoase, ori singura tare preocupare este de a acorda atenție defectului.

Arta de “a scoate ochii” cuiva când tocmai ei – ochii – sunt lumina sufletului. Iar în caricatură, nu sunt puși în valoare. Sunt partea ignorată cu desăvârșire.

Advertisements

Leave a comment

Filed under arta, cultura, filosofie, minte, satire, scriituri

Bestiar

Ograda numită fost-paradis-terestru de către tot soiul de medici și alți oameni de vază nu se mai poate numi Dacia. Cu tot cu prelegeri și argument științifice. E cazul – dacă tot am renunțat la a mai crede în adunări de doi sau trei în Numele Lui – să renunțăm și la credința în științe. Pe același motiv pentru care oamenii care-și au capul în alte părți și părțile la nelalocul lor nu sunt de încredere.

Astfel, SubCarpații sunt un grup, nu o masă. Tot astfel, umbra nu mai e naturală, iar ochiul, al treilea, e masonic întotdeauna. „Te privește, mutherfucker!”. M-a privit și pe mine, din momentul când am devenit tată. Am crescut și copiii altora. Îi cresc și pe ceilalți, care cresc oricum. Și nici măcar nu sunt tată, în deplinătatea cuvântului. Doar neamurile fără minte văd lucruri care nu sunt.

Tot astfel, mi-a sărit în ochi, unul din cei 33, 27 de arătări care nu sunt. Exact numerele pe care le aveam în minte când am pierdut la pariuri. Basiliscul e tipul de monstru hidos, care se târâie falnic pe mijlocul pavat al cetății. Și nu e precum alți Șerpi. Mișcările lui sunt diferite (pshhh, vorba unei gagici). Genul acela de mișcări. Încăpățânarea cu care se lipește de mahala e identică cu lipeala de tine, când stai lângă, în tren. Stai, frate, c-am hațipit. Hațipește în continuare. Se lipesc des și de Șerpii cu creastă sau fără creastă. Aceștia au o calviție demnă de învățații antici, care nu au fost la școală. Aceștia se adună în grupuri răsfrânte pe orice fel de centru.

Himera e altă lăcustă cu apariții dese. E o capră care te fură cu ochi fără nimic profund. Se poartă scurtă și indiferentă. Nu are altă preocupare decât stabilirea unui perimetru precis pentru coama de leu. Leucococra are de toate. Și le vinde la gramaj, din care își rupe pentru sine. De obicei stă sub pietre. Manticora e disperata care nu știe nimic, dar aleargă întruna. De la unul la doiul, la treiul, și tot așa. Balaurul cel mare e falnic, după cum o sugerează și numele. Știm că a slăbit, că e la al treilea-patrulea mileniu de domnie și că a mai făcut un sens giratoriu, oriunde. Iei drumul cel mai bun din cetate la picior și sigur ajungi la grajdurile cu armăsari de clase finale pe care le deține. Sau nu.

Acefalii sunt doar un comitet care se opune, cum e în toată țara, fără… cap. Astomorii sunt cei cu spor în munca pe care o fac și cu o rușine pe măsură. Ei se hrănesc, după cum spune și Bestiarul, cu mirosuri. Poncii sunt acele haimanale care-și pierd nasturii de la cămăși. E un sa-ți fie cald și alta să ai o… un mădular pe piept. De obicei umblă prin zonele de junglă de bar și birt. Phiții sunt acele creature, adesea întunecate, cu gât lung și brațe ca niște fierăstraie. Un fel de gabori vigilenți, care nu răspund la apeluri de genul: ”Un minor a fost bătut de gardienii de pe ștrand”. Episod trecut repede în uitare. Trăiască miliția! Sub orice formă. Pricepuți când fac inspecții în parc (A-D) și când scot oamenii de pe arene (bgs). Atât.

Pigmeii sunt simpatici. Îi vezi la colțuri, după blocurile gri și cele lila sau verde brotăcel. Și se bat pe țipete cu cei mai cocostârci decât ei. Stau prin zona Sciapozilor, veșnicii leneși care țopăie fără sens. Trăiesc din asta, căci unicul picior și mare nu are gramatică ci doar botox și silicon. Cât să de bine pe sticlă. Și trăiesc bine deși, uneori, au părere politică. Sau despre sex, deși la ei (ele) totul e pe bani. Impresionează orice filosof pierdut prin pustiu, pe unde-aleargă. Dar Inorogul e splendoare, tot. Sau, mă rog, atât cât este. Dincolo de aparențe, seamănă cu un rinocer, după cum descoperise și Marco Polo. Și e cam urâțel. Se credea că poate fi fermecat cu o fecioară. Ceea ce e dificil, deci, mai degrabă agitat cu una. Sau două. Să facă măcar 2/3 din vârsta sa reală. Frate cu Inorogul îl avem pe Unicorn, cu mii de adepți pe plaiuri. Mult mai realist decât un zeu abstract.

Despre giganți, toate cele bune. Ei sunt cei mai mici dintre toți și se găsesc rar. De obicei stau sub umbra regelui Ponton, în culcușul lor de Phoenix. Căpcăunii sunt cu totul altă rasă. Ei nu au altă preocupare decât să latre. Măcar de ar lătra la ei înșiși. Lumea ar fi plină de înțelepți. S-ar putea vorbi și de Ciclopi și Blemi, dar lumea a orbit, și fără un ochi, și cu ochii pe piept. Panotii sunt oameni de vază, de aceea nu aud. E prea mult vântu pe unde stau. Ar putea să-și ia zborul precum Dumbo, dar nu prea e cazul. Penal vorbind. Faunii și ceilalți nu mai au loc pe aici, cu toate că nu trăiesc prea mult. Sistemul medical le permite un lucru cert, o moarte sigură. Evitați spitalele!

Apropo, Muse chiar s-au apucat de Dubstep.

Muse

Leave a comment

Filed under minte, psy, satire, scriituri

schimbări-de-plan/schimbare de planuri

Decorul ultimelor gânduri aruncate prin locurile ascendente a fost cam sumbru. Iernatic aș putea spune, și familial. Chiar familiar, dacă e să cred că realitatea și-as spus cuvântul. Era un fel de iz de om hoinar care se ducea de colo-n colo. Cum dimensiunile spațiale nu-și au noimă aici, mă arunc într-un decor cu linii de metal și mult ciment. Eram tot un hoinar, umblând ca un orb speriat.

Știu că mi-am pus semnătura pe un CD. Am văzut cu ochii minții lucrul acesta și înțelegeam tot. Apoi am fost din nou aruncat în altă lume. Părea tot un loc familiar, dar nu l-am văzut în viața mea. Părea un turn vechi, din filme noir ale vremurilor. Același decor sumbru, prietenii mei vechi. Era Clubul Păguboșilor din gimnaziu. Filmele proiectate în interior erau și ele dintre cele vechi, anii ’20. Imaginea pe care o vedeau ochii mei părea, mai degrabă, înecată în sepia.

Mă deranja la culme faptul că era o clădire plină de apă. Trebuia să calc atent pe grinzile de lemn aruncate prin apă. Eram toți acolo iar un chip cunoscut mi-a făcut o invitație. Era cel mai priceput în industria cinematografică dintre noi. Am uitat celelalte detalii. Scenele se leagă, eu căutam, poate fără interes. Și ceva nu era la locul său. Nu știam că diminețile-mi vor fi ciudate. M-am trezit.

Leave a comment

Filed under minte, psy

Anathema

Tânărul adept avea chipul schimbat. Era puțin contorsionat. Ușor galben. Puțin umflat. Avea două găuri pline de crăpături stacojii în cap. Sângele nu putea să curgă. Părea infectat. Ochii erau altfel. Unul își păstrase un mic punct negru. Un fel de aducere aminte că acolo a existat un iris. Celălalt era roșu, o pată de sânge delimitată de un alb bolnav. Părul încremenise.

Mirosul degajat era al fricii. Demonii puseseră stăpânire și el o știa.

Leave a comment

Filed under minte, psy, religious, satire

politica, pe scurt

Nu sunt un admirator al politicienilor români. Nici nu-mi face plăcere să ştiu ce căi folosesc pentru a manipula. Dar sunt impresionat de isteţimea preşedintelui. A fost şi rămâne cu un pas înaintea Opoziţiei. E drept, şi-a pierdut simpatizanţii, e imoral şi mincinos. Dar rămâne un ghimpe politic pentru neofiţii Ponta & Co. Iar eu am simpatie pentru un diavol.

Şi-a pus oamenii săi în fruntea unor instituţii. USL i-a copiat tactica şi a făcut acelaşi lucru. Acum, revine după referendum şi îi acuză pe stângaci de politizare şi destabilizare a instituţiilor statului. Nu-mi place spectacolul, fiindcă poporul suferă din pricina avidităţii pentru putere şi a luptei oarbe duse. Dar, recunosc valoarea. Păcat că e lipsită de scrupule , iar motivaţia nu include gânduri curate.

Noapte bună!

Leave a comment

Filed under politic

izvoarele tristeţii

Constat, după ani de reinventări, că Bucureştiul chiar este un oraş trist. Nu doar agitat. Ceea ce e un paradox. Subiectele de top sunt banii (cine dă ţepe) şi bolile. Obiceiul lor prost este de a-şi ţipa dilemele la telefon. Nu ai cum să ratezi detaliile.

Devine deprimant să aud poveşti cu oameni bolnavi. Nu e deloc confortabil să ştiu cine şi cum moare de cancer când eu am bronşită. Nu e relevant şi nici nu e-n puterea mea să intervin. Ceea ce mă duce cu gândul la o piesă descoperită recent. De la general la particular şi viceversa, tristeţea devine adevăr.

 

 

Nu regret faptul că le spun unora să nu vorbească. Regret doar că mi-am pierdut răbdarea de a-i asculta. Pentru simplul motiv că nu mai vreau să fiu trist. Devin agresiv, în schimb.

Leave a comment

Filed under filosofie, muzica, personal