Monthly Archives: October 2012

Mă dor ochii

Mă dor ochii. Trebuie să fiu sincer, e una din calitățile mele – rare și ele – de mare preț. Gândurile bune sunt și ele rare, dacă vă întrebați. Port povara ochilor obosiți de lumină fiindcă am crescut la țară și în anii 90, două lucruri distincte. Am cunoscut muzici întunecate la vârsta la care alții… făceau alte lucruri. Partea proastă e că am fost mai convins de mesajul ei decât cei care o făceau. Am zis: „Uite, o muzică pe gustul meu! O muzică potrivită sensibilității mele”. O mare prostie. O mare ipocrizie!

Ulterior, m-am lepădat de tot soiul de filosofii păgâne. Dar am rămas cu tendințele negativiste. De altfel, îmi stătea în fire – adoptată – să fiu așa. Era rezultatul unor tendințe înnăscute și a unor alegeri. Un fel de lavă a vulcanului ce se zbătea înăuntru. Am citit la lumina unor becuri ieftine, pe scurt, dar și a lumânărilor. Am iubit lumina difuză mai mult decât gândul iubitei. Cu toate că scrisorile scrise cu sânge puteau fi și pentru ea. La vremea respectivă, în România erai mare blacker. Afară, erai Darker. Afară, pe stradă, erai satanist. Tendințe și iubiri gotico-romantice. Ce mare lucru?

Nu cred că mi-am pătat mâinile și călimara cu astfel de lucruri, dar eram și eu pe-acolo. Cred că era mai util să tai un pui pentru o scrisoare. Nu știu. Cert e că am citit și scris despre și lucruri mărețe. Mi-am format o opinie. Mi-am dezvoltat un limbaj aparte (agramat). Cool. În puține cuvinte, eram mai tare decât voi. Dar prețul încă îl plătesc. Mă dor ochii.

E o frumoasă și tristă poveste despre Legea Talionului. Mă mir că unii oameni mari nu au înțeles-o, încă. Își are rostul ei, la locul ei. Este suficient să citești legislația vremurilor și să o așezi unde trebuie. Lumea nu va orbi, dimpotrivă. Chiar și cei fără ochi pot vedea mai bine. Întrebați masonii de pe scară.

Iar miopia mea va scădea din prețul pe care-l are lumea.

Leave a comment

Filed under lifeitslef, minte, muzica, personal

they love to sin

Seara a început cu oboseală. Picioarele-i se mișcau greu. Ceea ce avea să urmeze nu-l va ajuta deloc. De parcă viziunile în sine nu erau de ajuns, chipul său era scăldat în apă. Cumva, încercă să elimine orice urmă de rău. Durerile de cap s-au lăsat apoi precum niște nori de negrii. Privirea sa a devenit cețoasă. Nu putea să comunice cu cei din jur așa că a fugit pur și simplu de ei. Se plimba printre copaci cu gândurile grămadă.

Faptul de a fi acolo, lângă atât de multă apă i-a adus aminte de visurile unui om. Urma să se scalde, să zboare întors pe spate și să moară. L-a apucat panica. Ceva nu era bine. A cedat fizic și știa că noaptea îl va îngheța. Încerca să elimine efectul cu multă apă și alte spălături. Nu găsea remediu. Nici să se miște nu mai putea fiindcă îl lăsaseră picioarele. S-a decis să-și ia o pătură și să aștepte.

Creierul nu mai putea să coreleze cele două imagini ce-i veneau în minte. Singura soluție era să folosească ochiul, nu ochii. Apoi și-a închis pleoapele. Muzica era cea care îl purta acum pe valuri. Vedea imagini colorate ale multelor științe grafice ce veniseră pe lume odată cu tehnologia. Proiecțiile de lumini, umbre, scene tăiate și animații se împleteau într-un mozaic frenetic. Fiecare secundă aducea alt cadru. Apăreau și linii complexe ce descriau tot soiul de lucruri abstracte.

Partea ciudată a fenomenului apăruse odată cu câteva imagini din alt locuri. Erau alte zile, alți oameni, ceva la care nu participase în viața reală. Erau un soi de imagini, ușor kinetice. Apăruse chiar și imaginea unei petreceri mai vechi. Domnii aveau joben, pălării de tot soiul, mustăți răsucite, iar fumul des împânzea atmosfera. Dar cel mai ciudat a fost apariția imaginii Ei. Un gând rostit către sine, același, și chipul sau imaginea ei apărea. Iar aceasta se întâmpla peste celelalte lucruri. Părea ceva deosebit, special.

Chiar este. În zeci de nuanțe, același chip cu părul lung. Același zâmbet.

Leave a comment

Filed under cultura, events, minte, muzica, persona, personal, psy, religie

Gri fad

Aș putea spune, din nou, că nu sunt adeptul filmelor noi. Ele pierd repede din esența veche. Prefer lucrurile subtile, profunde, chiar grandioase. Totuși, un remake îmi poate trezi cu ușurință un sentiment creat de prima sau a doua vizionare a originalului. De altfel, e remarcabil să vezi cum un om al viciilor și senzualității debordante a lăsat o mpștenire imensă. Propria decadență. Exemplul personal scris pe hârtie precum un tablou al unui chip de om.

Cine nu are sau își omoară conștiința, sfârșește într-un torment infinit mai mare decât măsura tuturor plăcerilor cărora s-a abandonat. Acesta rămâne abandonat. În speță, singur. Rămâne chinul celui cu conștiință. El se luptă cu o ispită căruia nu trebuie să cedeze. Va ceda primei, va ceda celei de-a doua. Scopul e să învingi păcatul, nu doar ispita. Acceptul ispitei nu te scapă de ea, fiindcă te umple de… iad.

Nu e nici o rușine în plăcere. Și bărbatul vrea să fie fericit. Dar societatea îl vrea bun. Și când e bun, bărbatul, rareori e fericit. Dar când e fericit, e mereu bun.

Nicicând cuvintele demonilor nu au fost mai atrăgătoare. Dilema omului modern sau chiar a acelui post-modern e că oamenii țin loc și de demoni. Cel cu conștiință poate ceda repede. Partea întunecată a conștiinței e uciderea sinelui. Din slăbiciune, din încăpățânare, din teamă, din tot soiul de lucruri întunecate. Omul devine fantoma celui tânăr. Speranța vrea să moară, iar aceasta, cu precădere, moare ultima.

Cu adevărat, o regăsire de sine îl ridică pe om. Dar cine dintre cei care au vorbit de titani, sau de supra-om, sau de arian, sau de dumnezei, a fost unul din ei? Toți au pierit lăsând în urmă o frescă decojită.

Ador încăperile vechi, cu pereții decojiți. Ador calcarul umed și lumina difuză. Ador decadența unor creații efemere. Ce soi de înclinații pot fi acestea. Răul sugerat de imagini cenzurate nu pot strica o minte plină de imaginație, dar de o naivitate aproape copilărească. Virtutea își are viciile ei, din păcate. Naivitatea sau inocența, singur nu vor opri o căutare de concret. Acele imagini sugerate de un film vechi devin concrete în arta contemporană. Iar să vezi cu ochii ceea ce mintea credea, devine o povară.

Te pierzi.

Leave a comment

Filed under film, persona, religious, scriituri