Monthly Archives: February 2013

Viața cu Papi-on

E o viață la 4 ace. De gămălie și ele. Așezate, cu artă, pe străzi de arte.

Arta e ca o privire aruncată asupra unui braț de samoan. Cu desene, cu abstracțiuni, cu mister.

Tot ca privirile, de Mister, sunt și cei doi vârstnici, angrenați în discuții cu tâlc. Unul ascultă, completează și admiră. Celălalt e hotărât, în preferințe, norme și cultură. De orice fel.

Admirația e a câinelui, Athos. E pui. „Ca și stăpânul”. Tot de admirație sunt cei doi-trei străini singuratici la două-trei mese.

Tot la mese sunt și roșcatele. Amuzate, amuzante – probabil – și drăguțe.

Drăguț e și pseudo-cuplul al cărui Mister, amuzat, la masă – cu admirație în privire – soarbe arta de pe brațul meu.

Eu… stau la masă. Am un braț artistic, celălalt, în lucru. Sorb o bere bună ca o roșcată. Pe Stella. Sau din ea. Nu admir câinele, dar mă amuză. E drăguț. În schimb, observ. Privesc. Cât despre mine, eu… rămân un mister.

Advertisements

Leave a comment

Filed under arta, cafenele, filosofie, lifeitslef, personal, scriituri

Revalorizarea lumii

Fapt divers. Mă bărbieream.

Fapt: mă gândeam. Pe sine.

Ne plângem de milă ca lumea se devalorizează. Vechile valori se pierd în procesul distructiv al creației unui viitor mai bun. E adevărat, din cenușă se (re)nasc cele mai mari bunuri, valori, lucruri. Dar viitorul e pe moarte din fașă. Iar românul resimte din plin acest proces.

Sacrificăm ca să trăim mai bine, dar nu beneficiem de nici un confort. Occidentalii trag tare pentru o carieră și câștigă bine. Se bucură de efortul depus. Românul se zbate pentru un ban în plus dar nu suportă consecințele unui nivel de trai mai ridicat. De aceea tranziția în România e sumbră. Mergem de la rău la bine, dar nu avem parte de rodul muncii noastre.

Lăsând politicile, dar nu și socialul, la o parte, mă gândeam că mai sunt și lucruri bune. Odinioară, dacă cereai o sumă de bani, trebuia să te vinzi. Pe tine. Un obicei prost devenea meserie. Se spune că a fost prima din lume dar îmi permit să cred că este doar un alt mit tembel. Dacă vinzi gogoșari la piață, o faci ca pe un obicei. Câștigi un ban în plus. Acum e meserie. Ești piețar, știi tot ce se mișcă/aude în zonă. Și vinzi gogoșari legal(i). De fapt, lucrurile nu evoluează ci merg în toate direcțiile. Ne împrăștiem, vezi cazul universului.

Un fel de prostituție e și cu cerutul de țigări și cheta pentru bere sau substanțe ( =)) ). Te milogești ca o slugă pentru o țigară în fața unui necunoscut. Nație de masochiști, fiindcă tot cresc accizele pentru tutun și alcool. Ploticienii. N-ai bani de un pachet, dar faci o juma’ cu fratele meleu.

Dacă un obicei (prost) a devenit o meserie (indecentă), iată cum un alt obicei – manifestat după aceleași principii – devine o artă. E arta de a seduce, sau de a minți, sau de manipulare, sau de cerși mila cuiva. Un moșneag mi-a spus, la a doua țigaretă cerută, „vezi să nu-ți faci un obicei din asta!”. Ideea era că voi ajunge un ratat. „Dacă ajungi să rămâi fără țigări în viață… ”. Devin un boschetar și nu cred că de lux. Vorbim de un om care stă la bar, fumează și bea. Asta e viața lui.

Problema cerutului de bani, alcool și țigări e că ești văzut ca o marfă, nu ca fiind marfă. Mai ales pentru fete. Nu înțeleg că ești tras pe sfoară și nu primești decât niște zâmbete de recunoștiință. Vorbim de oameni care nu cunosc bonomia. N-ai fi tras pe sfoară dacă înțelegi și n-ai pretenții. Pici de prost dacă te gândești la profit. Și cât de ușor te lipești de careva pentru o bere!

Cred că putem vorbi de o revalorizare, nicidecum de o devalorizare. La urma urmei nu ești o curvă fiindcă te descurci. Nu întotdeauna te vinzi pe tine și, dacă ai tact și noblețe, chiar, nu vinzi nimic nici din omul dinlăuntru. Rămâi un om cu demnitate. Strada te învață.

Leave a comment

Filed under filosofie, lifeitslef, minte, pub, scriituri, socializare

Lumea bună a filmului inspirat de viață

Mi-a luat mai puțin de 8 minute de vizionat filmul Beasts of the Southern Wild ca să mă opresc și să aștern câteva gânduri. Dincolo de mersul și finalul povestirii, îmi vin în minte trăiri pe care nimeni nu le poate vedea. O simplă istorisire poate fi privită dintr-un anumit unghi, dar nu cel al regizorului. Unii vor vedea cu ochii minții ceea ce am trăit și am învățat.

Filmele bune, indiferent de zona din care-și trage economiile, sunt filme care te inspiră. Ele îți intră în subconștient și te deformează, te transformă. Devii ideea unui scenarist sau regizor, devii ideea transmisă de un actor. Sunt filmele care contează, care te întristează, care te amuză, la fel cum fac oamenii cei mai buni de lângă tine. Finalul vine ca o moarte, uneori se termină, alteori se trece la o altă stare.

Lucrurile care instigă spiritul la meditație, lucrurile care nu se vând ieftin prin artificii bătătoare la ochi sunt acelea care rămân cu tărie. Sau nu, cum tot așa sunt o grămadă de oameni care nu vor ieși dintr-o sărăcie cruntă. Starea lor se propagă tot restul vieții lor și rămân plini de vină ca un film românesc. Drama socială a semenului de rând este realitate imanentă. Și adesea trăim cu frica acestei teribile apropieri.

Frica de pierdere, frica de neant, frica de tot, frica de bine etc.

Îmi vin în minte tone de gânduri. Mă gândesc la comicul tânărului schizofrenic la beție, care se certa cu propria mână să dea apă companiei sale. El nu vorbea nici cu el și nici cu sine, ci cu imaginea mintală a celui de lângă dânsul. Scenariu de scurt-metraj cu dilentanți care-și pierd mințile pentru 10 lei.

Ador filmele cu scenariu post-apocaliptic. Acolo mă regăsesc, în toată ruina viitorului umanist, eronat gândit fără principii de viață. Aș trăi o nuntă mută doar ca să am super puteri ca în filmele super-proaste.

Dar o imagine a realității ultime, sub forma cea mai cruntă mă instigă. Nu vizionezi un film, ci trăiești o dramă umană. Devii actor atunci când un regizor îți așează ochii săi în mintea ta.

Calitatea umană a empatiei, neegalată de animal, este pusă în funcțiune la nivel ce tinde spre un maximum de efort. Nu ai cum să nu fii mișcat, deși, adesea, uităm că noi suntem mișcați de o forțe ce nu ne sunt sclave. Chiar dacă noi mișcăm ceva, e mai degrabă ambiția și deșertăciunile aferente, ce motivează schimbarea lumii exterioare.

Mania de a te pune cu gâtul în ștreang depășește ușuratica observație socială. Analiza a ceea ce este dincolo de aparent este un dar pe care mulți nu îl au. Tragedia lor începe odată cu fisurarea unui sistem clădit anume să reziste la influențe negative.

Dar nouă, oamenilor, ne place să dramatizăm totul, să devenim victime ale propriilor minciuni și să deformăm realitatea. De aceea suntem oameni cu caracter josnic și facem filme proaste. De aceea sclipirea de geniu nu e observată de mai nimeni.

De aceea ne complicaăm existența și nu privim lucrurile în mod simplu. De aceea pierdem ce avem și trăim cu o teamă constantă de aceasta, ca apoi să ne aruncăm sinucigaș înainte.

Leave a comment

Filed under absurde, arta, film, filosofie, lifeitslef, minte, personal