Monthly Archives: September 2013

Cine deține galeriile Roșiei Montane?

–  O privire filosofică a fenomenului, mai mult decât un demers de analiză tehnico-administrativ-politică –

 

Este lăudabil gestul românilor, într-un final. Protestele pe această temă, a Roșiei Montane, se manifestă după niște norme de bun simț. Lipsesc patetismul revoltelor din iarnă și violența ieftină. De data aceasta avem de a face cu grupuri de interes, companii care doresc să iasă în câștig financiar, asociații, mafia de tip parlamentar, ONG-uri și grupuri de oameni de rând care fraternizează.

 

Încă se pune problema manipulării. E clar, nu ne convine ca o companie străină să ne ia aurul! Nici nu ne convine să fim induși în eroare. Amintesc de campania împotriva exploatării Roșiei Montane și realitatea cruntă: personajele prezentante în bine-cunoscutul clip nu sunt ceea ce părea, la momentul respectiv. Ajungem la concluzia că totul se învârte în jurul banilor, mai puțin în cazul unor grupuri de oameni care, pur și simplu, nu vor un lac de cianuri pe teritoriul României.

 

Sanda Lungu este cel mai bun exemplu de manipulare. Doamna cu pricina n-are nici o treabă, cum s-ar zice la mine în fața blocului.

 

Mă derutează poziția BOR. Oameni ce par evlavioși (și poate chiar sunt) vorbesc de patrimoniu, de istorie și tot soiul de alte motive împotriva exploatării. Mă derutează teologia.

 

Dumnezeu a cerut poporului Său să vină la templu în sac și cenușă când erau depravați. Sărăcie lucie. Apoi le cerea să îmbrace haine scumpe și bijuterii, să impodobească Templul, fiindcă urma să se coboare printre ei și să ofere iertare. Bucuria era inclusă. Apoi le-a spus, la supărare, că El nu locuiește într-un templu făcut din piatră și lemn. De fapt, ne făcea o favoare, făcând acest lucru.

 

BOR-ul are tendința de a fi veșnic îmbrăcat de sărbătoare. Între timp, creștinul de rând moare în sărăcie. Și unii și alții se bălăcesc în ipocrizie. Cred că e timpul de sac și cenusă, nu de aur. Mă deranjează opulența unor lăcașuri de cult. Părerea lor cu privire la Roșia Montană are de suferit în viziunea mea tocmai din cauza avariției unor nume mari din BOR.

 

Am respect pentru vecinul meu, preotul din zonă, tatăl unei foste colege din gimnaziu. Îl văd des și știu ce face, în lumină. Nu cunosc ceea ce face în întuneric și cum, zi de zi, lăcașul unde slujește devine un mic regat al… opulenței. Aduc aminte: Dumnezeu prețuiște dărnicia și mila, din inimă, mai mult decât bogăția de dinafară.

Opinie BOR

 

Din proteste au de câștigat unii (despăgubiri printre altele, am auzit). Din aprobarea proiectului, tot compania minieră și unii reprezentanți ai guvernării actuale. Detalii găsiți în presă. Atenție la falsuri! (Vezi cazul Antena 3 și H.R. Patapievici –Replică H.R. Patapievici și Mircea Mihăieș)

O analiză a site-ului Da pentru Roșia Montană te face să te crucești. „70% din români susțin crearea de locuri  la Roșia Montană”. Nu se menționează după care studiu. Primele cuvinte aduc laude sistemului socialist de care încă încercăm să ne debarasăm. „70% din români” se transformă în „71% din votanții comunităților miniere”. Se vorbeste de 78% profit, când câștigul menționat în presă e la 6%.

Se pare că există niște documente referitor la statutul Roșiei Montane ca patrimoniu UNESCO. Cineva a pus bețe în roate proiectului. Nu era profitabil (n.tr informații neverificate).

 

Problema e că noi suntem o țară săracă. Nu din cauza lipsei resurselor, pe acestea le avem din plin. Din cauza lenei și a lipsei de ambiție. Din cauza unor minciuni devenite mituri. Dacă românul e bun gospodar, de ce nu suntem în stare să ne chivernisim bine propria ogradă (chivernisim – DEX)?

Din cauza celor menționate mai sus: lene, minciună, hoție etc. Toate la un loc. Din cauza manipulării și a lipsei de reacție din partea celor care trebuie să ia o decizie corectă. Din cauza amânărilor și a ascunderii/neaprobării unor documente care susțin alte decizii decât profitul personal.

 

În presă au apărut articole și opinii care susțin că e legitim să dorești aurul din Roșia Montană. Romanii pentru asta au venit. Și e adevărat.

 

Eu, personal, sunt pentru protejarea mediului. Cum nu vreau hârtii aruncate prin cameră nu vreau nici lacuri de cianuri. Locul e patrimoniu național. Degeaba este, dacă nu îl exploatăm turistic, la timp. Și nu îmi convine să murim de foame stând cu fundul pe o mină de aur. Suntem ca proștii și leneșii din poveștile autohtone din care nu am învățat nimic.

Poate pare penibil, dar situația câinilor (reamintesc cazul degenerat, de ceva vreme, despre copilul din București ucis de câini) ar putea fi rezolvată cu ceva aur cules de prin mine. La fel, banii pe care îi putem face dintr-o exploatare mai puțin judicioasă asupra mediului se pot folosi pentru problema pensionarilor, a agriculturii, turismului, drumuri publice etc. În speță, unde sunt carențe. Avem probleme grave în domeniul sănătății, nu doar în aspectele sociale.

Eu nu pot face estimări, nu am instrumente. Nici referirile din text nu sunt mai exacte. Nu știu dacă profitul exploatării de către România a Roșiei Montane ar suplini niște carențe în problema câinilor, a pensiilor, a sănătății, a pistelor de bicicliști sau a șoselelor. Nici nu pot să spun, la momentul de față, care sunt prioritățile (în afară de situația sistemului sănătății – chiar nu vreau să mor într-un spital-ghenă, dintr-o răceală banală).

Nu sunt pentru exploatarea cu cianuri dar nici pentru un muzeu al bogăției când avem nevoie de aur. Nu vreau alte biserici poleite cu aur, mămici care au nevoie de cianuri fiindcă 5-6 perechi de șosete nu sunt de ajuns, documente ascunse, profit american din prostie românească, profit românesc din protestele altora cu clipuri mincinoase, salvarea trecutului în defavoarea viitorului, intenții peste intenții și marșuri inutile.

Doresc exploatarea cu un minim de distrugere sau abandonarea proiectului. Doresc profit 100 % românesc și investiții cu cap. Fără comisioane politice. În fapt, doresc o Românie mai curată și sănătoasă pentru viitorul nostru, fie copii, fie câini. Că eu nu plec cu nimic după mine. Dacă las copii în urmă, poate vor muri pentru un ideal de genul acesta. Dacă las 16 pisici, lor nu le va păsa că dacii și romanii nu mai exploatează minele din Roșia Montană.

 

Un articol interesant de presă: Roșia Montană: un îndreptar.

Leave a comment

Filed under absurde, minte, personal, politic, religie, satire, scriituri, socializare

Câinele e cel mai bun prieten al omului. Omul, nu!

Omul nu e prietenul câinelui, nici al altui om. De fapt, omul, uneori, nu e prieten nici cu el însuși.

 

Ceea ce mă face să cred și mai mult că omul nu e în top când vine vorba de scara evoluției. E de altă speță. Știu că e capabil de sentimente pe care animalul nu le poate avea, mult mai profunde și mai puternice. Vorbesc de empatie, pe care drăguțele animăluțe de casă nu o servesc. O capacitate strict limitată la om și divin.

Și, tot omul este capabil de cele mai mari atrocități, asta ca să nu fie o ființă cu adevărat puternică. De la cel mai mare cataclism natural la cel mai mârșav și subtil criminal, omul poate deveni un câine de om.

 

Când eram mic mi s-a spus că omul a îmblânzii lupi și tot soiul de animale și așa și-a tras un pet (animal de companie). Oamenii de știință confirmă îmblânzirea câinelui. Așa am ajuns să mă întreb cum au apărut câinii pe străzi.

 

După discuții cu amicii mei, oameni fără studii în domeniu, ca și mine, am ajuns la concluzia că problema, în privința câinilor vagabonzi, este a oamenilor. Mai mult, problema sunt oamenii. Cred că, mai degrabă, iubitorii de câini au produs acest specimen de stradă. Cei care au avut câini i-au lăsat pe stradă, din diverse motive. Așa se întâmplă în Italia în zilele noastre. Italienii nu mai au grijă de câini și îi lasă pe stradă, câini de mii de euro. Totul pentru un concediu sau din lipsă de resurse financiare sau emoționale, iar animalele rămân fără stăpân.

Marea greșeală a omului e de a face un copil și al abandona străzii fiindcă nu mai are dragoste. Apoi urmează o lipsă de empatie și așa, omul vagabond ajunge și mai rău. Apoi familia își cumpără câine fiindcă fiul e un drogat, iar ei nu vor să moară singuri. Apoi urmează aceeași lipsă de dragoste și câinele ajunge ca și copilul. Acesta e doar un scenariu.

 

Iubitori sau neiubitori de câini, oamenii i-au lăsat pe stradă. E o problemă a unui mod de viață pe care tot noi l-am născocit. E o problemă a noastră. Așa suntem noi. Ne cumpărăm câini fiindcă suntem egoiști și îi aruncăm când nu mai putem. Și vin alții și dau dovadă de empatie până acolo că ajung să-i urască pe oameni. Eu iubesc câinii și urăsc oamenii care urăsc câinii.

 

Așa se destramă o nație din interior, când ambiția umană calcă totul în picioare.

Eutanasierea e o crimă chiar dacă animalele n-au suflet. Noi trebuia să folosim natura în folosul nostru, dar să o și respectăm. Am uitat.

Sterilizarea e tot o crimă, subtilă și pe termen lung. Cum ar fi să dăm mâncare canceroasă copiilor ce vin din urmă. Noi facem bani, ei mor fără să știe. Poate atunci vor trăi și câinii liniștiți, fără stăpân.

Situația din țară mi se pare una imposibil de rezolvat, d.p.d.v. moral. Nu poți iubi câinii fiindcă ne par prietenoși și pufoși și urâ gândacii de bucătărie fiindcă par urâți. Totuși, unii sunt spre folosul nostru iar alții nu prea sau deloc. Unora le porți de grijă, pe ceilalți îi calci. Dar dacă primii nu ne sunt folos? Îi aruncăm în stradă? Apoi îi călcăm ca pe gândaci prin decizii politice? Nici nu te poți risca. Unii câini devin agresivi și trebuie să ai grijă și de viitorul copiilor tăi. Cum este scandalul recent. Dar nu așa. Cineva nu a avut grijă. Niciodată, în țara asta cineva nu are grijă.

Să nu uităm mania de a crește câini de luptă, al unora, în urmă cu vreo 15 ani. Era legal până au sfârtecat copii. În Argentina, câinii vagabonzi scapă o copilă de la viol, sar iubitorii de câini.

Nu văd soluții prea bune în viitor. Personal, mă aflu într-o dilemă morală. Poate o mai bună educație și grijă (dragoste) ne-ar învăța să apreciem rasa canină. Înainte de a ajunge vagabonzi. La fel e și cu oamenii. Înainte să ajungă câini și apoi, vagabonzi și ei.

 

Nu vreau să vorbesc aici despre tratamentul preferențial al unor oameni care merită castrarea sau eutanasierea, poate tocmai în locul câinilor. Altă dilemă morală, între ce trebuie, ce se cuvine și ce vreau când ”sufăr” o nedreptate.

1 Comment

Filed under cutume, filosofie, lifeitslef, personal, scriituri, socializare