Unități de măsură

Citesc un titlu de presă. Subiectul este un caz penal de vătămare corporală. Îmi aduc aminte că rolul presei este de a informa, nu da a emite sentințe. Eu vreau să citesc fapte nu judecăți de tipul “un derbedeu din Timișoara”.

Articol Adevarul

Articolul are rolul de a atrage atenția asupra unui fapt grav din România. Culmea e că Timișoara abundă de astfel de exemple în ultima vreme. Aflu asta tocmai din presă. Pretendentă la titlul de capital europeană, Timișoara se zbate între accesele de furie ale unor oameni de nimic (vezi scandalul din presă referitor la o sinagogă) și lipsa de bun-simț al oamenilor, pe stradă.

Nu mă deranjează altceva decât titlul. Nu că nu aș fi de accord cu termenul de derbedeu atribuit agresorului. Dar, ca jurnalist,  nu poți avea încredere în nimeni. Nici în presupusa victim, nici în alte persoane implicate. Trebuie să verifici orice informație. Poate minte, poate nu e chiar așa. Oricum, individul menționat (agresorul) are un comportament penibil, după lectură.

Eu, personal, cred că este adevărată povestea fiindcă mă bazez pe observația unor fenomene asemănătoare. Trist e că unii dobitoci fără școală (bătăuși, băieți de cartier, boschetari etc) interpretează privirile celor cu handicap ca un semn de agresiune. Cunosc acea privire. Pare că îți invadează spațiul intim. Dacă nu gândești, cum se întâmplă cu genul de om numit brută, nu știi la ce să te aștepți. Lovești de frică sau că te crezi șmecher, dacă îl pui la punct. Nu ești. Ești un laș. Ție teamă de un om cu handicap care, poate, nu știe să se controleze.

Cazul, așa cum am menționat, este unul penal, mai ales că s-a petrecut public (perturbarea liniștii publice). Presupusa victimă pare credibilă și îmi stârnește milă, fiindcă știu ce au unii oameni pe inimă.

Reacția celor din jur e condamnabilă, dar nu știu cum aș fi procedat eu într-un caz similar, deci mai bine tac. Cu un derbedeu de statura mea mă pun. Fie și doi, dacă-s cu prietena. Cu un potop de violență verbală și fizică facem față. Dar cu dulapul (om de dimensiuni impresionante) risc să mă strivesc dacă sunt singur.

 

Mai e un aspect, care nu are aproape nici o legătură cu cazul nostru. Sunt unele persoane cu handicap care și-o cer. Simplul fapt că au o problemă nu ar trebui să ne copleșească de milă. Unii chiar nu sunt oameni. Pe același motiv cu derbedeul nostru. Sunt oameni lipsiți de caracter. De fapt, de aici a plecat întreaga dilemă. Articolul cu pricina dă impresia că ar trebui să vezi o victimă în orice persoană cu handicap. Nu! Atenție! E un caz aparte. Așa se citește un articol de presă.

 

Pentru siguranța voastră, Vestul se anunță tot mai sălbatic. Vă sugerez să vă înarmați cu lucruri bune.

Lucruri bune

Advertisements

Leave a comment

Filed under filosofie, Jurnalism, lifeitslef, minte, personal, satire, scriituri

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s