Monthly Archives: December 2013

Șarpele, după înțelepciunea bătrânilor

În mediul rural românesc, existența șarpelui este înțeleasă după niște principii simple. Principiile sunt enunțate din perspectiva țăranului temător de Dumnezeu care citește Biblia după un program și merge săptămânal la biserică.

 

Mersul chinuit, de târâtoare, cât și veninul sunt asociate diabolicului. Omul cu defect locomotor și femeia cicălitoare sunt exemplele umane care suferă de același demonism.

 

Cea mai ciudată interpretare se face în privința morții. Țăranul român a avut întotdeauna o înclinație dubioasă față de ultima etapă din viața unui om. Moartea a fost asociată tot timpul cu ideea de mare rit, supremul rit. Tendința era, așa cum o dovedea și bunicul meu din partea tatălui, ca șarpelui să-i fie zdrobit capul.

Simbolistică era foarte puternică, cu evidentele conotații biblice. Semn al puterii, capul era tăiat sau sfărâmat. Mă duce cu gândul la lecțiile de istorie, despre vremurile întunecate ale țării. Când alții făceau trecerea de la Antichitate la Evul Mediu, noi ne zbăteam într-o negură totală.Tot ce știm sunt câteva legende despre câte-un cneaz viteaz. Destinul său era să fie pus la pământ. Nu se știa pentru ce a trăit, de fapt, că idealuri de întregire a neamului sau de alt fel nu prea aveau. Națiunea cade odată cu despărțirea sa de cap.

 

Și acum îmi aduc aminte de sfatul bătrânesc al răbdării. Trebuia să aștept noaptea, adică să accept cursul natural al lumii care duce la bun sfârșit o decizie, ca șarpele să nu se mai zbată. Răul persistă și după moarte, până la apus, simbol al decăderii. Răul nu va muri decât odată cu ziua, odată cu lumea. Atingerea unui șarpe în convulsiile morții este atingere de blestem. Trebuia luat cu grijă și aruncat în locuri ascunse, cu rușine, unde ochiul uman nu putea să-i observe ultima zvâcnire.

În întuneric sfârșea animalul ales să fie simbolul răului, ca într-o temniță a sufletului. Nu conta că Diavolul s-a transformat într-un șarpe, adică a luat chip, că șarpele nu era diavol. Mitul rămâne în conștiința românului prin figura șarpelui ca animal diabolic.

 

Omul ca șarpe înveninează după același principiu. Când îi elimini capul, adică intelectul, logica, el rămâne să se zbată. Nimeni nu se mai atinge de el până la lăsarea nopții, adică momentul când apune faima, prieteniile și viața sa. Acest lucru se întâmplă fiindcă nimic nu este degeaba. Se judecă după principiul cauză-efect. Și pe moarte, răul lasă urme, strică, împroașcă venin.

Dacă iubești acum pe cineva, de câte ori ai fost strict sau suspicios fiindcă cineva din trecut ți-a înșelat încrederea? Dacă ai prieteni buni, cât de departe îi ții și ce măști porți de parcă cineva din trecut s-a dovedit a fi prieten fals? De rău nu te poți apăra devenind un altfel de rău. În fața sa stai drept, cu pieptul gol și rabzi până cazi. Măcar tu vei muri brusc, fără convulsiile decapitărilor. Vei muri liniștit, împăcat.

Advertisements

Leave a comment

Filed under absurde, cultura, filosofie, personal, religie, satire, scriituri

Post de la post

Nu țin post. Mi se pare o absurditate devenită obiect commercial.

 

Eu știam că postul e abstinență de la alimente. Știam că e un act de bunăvoie din partea celui credincios. El nu se abține de la păcate, lupta aceasta e zilnică, nu ocazională. El se abține de la consumul de mîncare și băuturi.

Scopul este de a pune trupul pe planul secund și spiritul pe primul loc. Scopul e acela de a te autodepăși, te a te înâlța cu sufletul prin smerenie, care este un act de umilință. Creștinismul e un conglomerat de paradoxuri, religie închisă celor neinițiați.. Te uiți în jos ca să poți privi în sus.

 

Dex-ul spune altceva:

POST3, posturi, s. n. 1. Interdicție de a mânca unele alimente (de origine animală) prescrisă credincioșilor de către biserică în anumite zile sau în anumite perioade ale anului. ◊ Loc. adj. De post = a) (despre mâncare) pregătit numai din alimente îngăduite de biserică; p. ext. gătit fără carne (și fără grăsimi animale); b) (despre zile sau perioade de timp) în care se postește; fig. în care se rabdă de foame. ◊ Loc. vb. A ține post = a posti. ◊ Expr. (E) mare cât o zi de post = (e) foarte mare, foarte înalt. 2. Perioadă de timp care precedă o sărbătoare și în care biserica prescrie să se postească. ◊ Postul (cel) mare = postul care precedă sărbătoarea Paștilor. ◊ Expr. Martie din post nu lipsește sau ca în martie postul, se spune despre cineva care e nelipsit dintr-un loc (de unde poate obține un profit, un avantaj). ♦ (Fam.) Abstinență. – Din sl. postŭ. (sursă: http://dexonline.ro/definitie/post)

 

Postul nu mai este abstinență ci ceea ce impune biserica. Adică tradiția.Dar dacă citești Biblia și înțelegi că nimeni nu îți poate impune vreun post? Și cum îl ții te privește. Dacă vrei să nu bei apă, te privește. Dacă vrei să nu mănânci 2 zile, e decizia ta. E între tine și Divinitate. Nu are nimic de a face cu tradiții. Ba chiar nu există lege nici pentru frecvența ei. Ții post când vine vremea.

 

Nu am cum să nu fiu revoltat când aud de termeni precum mâncare de post. Limba română e o comoară îngropată, ca să parafrazez un clasic iubitor al ei. Non-sensurile devin realitate fiindcă sună mai ușor. De parcă am avea prea multe de făcut și nu avem timp de gândit.

 

Eu nu mai țin post deloc, de 3 ani. Din alte motive. Țineam post o dată pe săptămână, după cum puteam. Și nu pot să spun că nu am avut zile bogate cu revelații. Te simți mai curat, nu mai bine.

Leave a comment

Filed under absurde, cultura, cutume, filosofie, minte, personal, religie, satire, scriituri