Șarpele, după înțelepciunea bătrânilor

În mediul rural românesc, existența șarpelui este înțeleasă după niște principii simple. Principiile sunt enunțate din perspectiva țăranului temător de Dumnezeu care citește Biblia după un program și merge săptămânal la biserică.

 

Mersul chinuit, de târâtoare, cât și veninul sunt asociate diabolicului. Omul cu defect locomotor și femeia cicălitoare sunt exemplele umane care suferă de același demonism.

 

Cea mai ciudată interpretare se face în privința morții. Țăranul român a avut întotdeauna o înclinație dubioasă față de ultima etapă din viața unui om. Moartea a fost asociată tot timpul cu ideea de mare rit, supremul rit. Tendința era, așa cum o dovedea și bunicul meu din partea tatălui, ca șarpelui să-i fie zdrobit capul.

Simbolistică era foarte puternică, cu evidentele conotații biblice. Semn al puterii, capul era tăiat sau sfărâmat. Mă duce cu gândul la lecțiile de istorie, despre vremurile întunecate ale țării. Când alții făceau trecerea de la Antichitate la Evul Mediu, noi ne zbăteam într-o negură totală.Tot ce știm sunt câteva legende despre câte-un cneaz viteaz. Destinul său era să fie pus la pământ. Nu se știa pentru ce a trăit, de fapt, că idealuri de întregire a neamului sau de alt fel nu prea aveau. Națiunea cade odată cu despărțirea sa de cap.

 

Și acum îmi aduc aminte de sfatul bătrânesc al răbdării. Trebuia să aștept noaptea, adică să accept cursul natural al lumii care duce la bun sfârșit o decizie, ca șarpele să nu se mai zbată. Răul persistă și după moarte, până la apus, simbol al decăderii. Răul nu va muri decât odată cu ziua, odată cu lumea. Atingerea unui șarpe în convulsiile morții este atingere de blestem. Trebuia luat cu grijă și aruncat în locuri ascunse, cu rușine, unde ochiul uman nu putea să-i observe ultima zvâcnire.

În întuneric sfârșea animalul ales să fie simbolul răului, ca într-o temniță a sufletului. Nu conta că Diavolul s-a transformat într-un șarpe, adică a luat chip, că șarpele nu era diavol. Mitul rămâne în conștiința românului prin figura șarpelui ca animal diabolic.

 

Omul ca șarpe înveninează după același principiu. Când îi elimini capul, adică intelectul, logica, el rămâne să se zbată. Nimeni nu se mai atinge de el până la lăsarea nopții, adică momentul când apune faima, prieteniile și viața sa. Acest lucru se întâmplă fiindcă nimic nu este degeaba. Se judecă după principiul cauză-efect. Și pe moarte, răul lasă urme, strică, împroașcă venin.

Dacă iubești acum pe cineva, de câte ori ai fost strict sau suspicios fiindcă cineva din trecut ți-a înșelat încrederea? Dacă ai prieteni buni, cât de departe îi ții și ce măști porți de parcă cineva din trecut s-a dovedit a fi prieten fals? De rău nu te poți apăra devenind un altfel de rău. În fața sa stai drept, cu pieptul gol și rabzi până cazi. Măcar tu vei muri brusc, fără convulsiile decapitărilor. Vei muri liniștit, împăcat.

Advertisements

Leave a comment

Filed under absurde, cultura, filosofie, personal, religie, satire, scriituri

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s