Frigul din februarie și străduța

Obișnuiam să stau până noapte târziu. Îmi ocupam timpul cu nimicuri. Doream să pierd vremea până adormeam. Trăgeam nădejde că pot aprinde o pasiune care să mistuie toate zidurile dintre oameni.

Obișunuia să adoarmă repede. Îmi era dragă senzația. Strângea la piept 3 pături de parcă încerca să se agațe pentru ultima oară de viața aceasta. Afară nu mai era nimic. Scrâșnea din dinți si se agita. Se trezea brusc chemându-mă de parcă m-ar fi pierdut în neant. Adormea brusc apoi, liniștită. Eram acolo. Vegheam. Dar întotdeauna m-am întrebat ce gânduri poate avea un om ce pare atât de chinuit. Cu ce se luptă? Ce au pe suflet de nici nopțile nu mai aduc liniște?

Mi-au plăcut oamenii care cedează, oamenii triști. Cei mai rafinați filosofi au văzut frumusețe în oamenii cei mai disprețuiți. Cred că sunt printre puținii oameni care pot fi fericiți, fiindcă își pierd viața în căutarea binelui.

Pe străduță găsești doar oameni cu probleme. Uneori uită de ele și pierd vremea cu discuțiile lor interminabile, cu glumele și prostiile pe care le trăiesc. Nu au loc în altă parte. Poate unii ajung prin locurile mai bune ale orașului, dar acolo se forjează destine.

Dar cei mai mulți, probabil că se pierd. Așa vor ei iar eu asist. Sunt unul din ei.

Advertisements

Leave a comment

Filed under cutume, minte

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s