Monthly Archives: February 2016

Spaţiul virtual şi alte bacterii

Obişnuiam să critic negativ diverse platforme de socializare, de parcă nu aş fi fost utilizator. Realizez totuşi că nu e o idee rea, să creezi o comunitate. Apariţia ideii de Internet reprezintă încă un rezultat bun al gândirii creative umane. Faptul că am implementat şi viciile în acest cadru reprezintă altceva.

 

Nu e vina celor care au muncit pentru acest vis că milioane de site-uri sunt doar pornografie (un demon ce l-am crescut cu brio de 20 de ani încoace) sau că ne putem cumpăra din capătul lumii, sare de tras pe nas sau un AK 47.Un spaţiu virtual unde putem introduce principii morale sau ne putem creşte viciile? Depinde de fiecare persoană. E ca un nou continent, neexplorat şi nelocuit! Noi îl montăm şi îl demontăm, cu precizie şi o viteză aproape ireală.

Dacă MySpace-ul tău e plin de prostii, renunţă la cont, rabdă sau schimbă-ţi prietenii. E simplu. Ai prea multe hălci de carne pe Instagram? Unfollow! Spam-uri cu miile şi doar două mail-uri? Tu ai prieteni sau colaboratori care folosesc e-mail-ul sau chiar nu le pasă de tine?

 

Exemplele de prostie vin odată cu introducerea unui nou personaj în mediul în care te învârţi. E inevitabil. Nu cred că lumea în care trăiesc e de vină, cred că oamenii din lume sunt problema, inclusiv eu. Noi suntem dobitoci. Când beau excesiv am şanse reale să devin prost. Mă bucur că nu fac lucruri cu adevărat regretabile. Probabil de vină sunt şi anii în care am încercat să-mi bag câteva principii în cap. Se pare că a funcţionat.

 

Nu mai cred în masonerie, evreisme, extratereşti etc. Iar asta se întâmplă de când am realizat că dobitocul ăla pe care îl înjuri când sunt alegeri poate mi-a fost amic. Obişnuiam să jucăm fotbal în spatele blocului. Acum am crescut şi realizez cât de stresanţi eram pentru vecinii care voiau linişte. Ei, el nu a crescut! El a rămas acolo. Încă deranjează oamenii cu joaca lui. Întâmplător e politician.

În liceu îl ajutam să copieze fiindcă era prost. Acum e director de bancă şi va ajunge, probabil, ministru de finanţe. El îmi dă un credit, apoi îmi ia casa. Fiindcă nu m-am gândit că la câţi bani are, trecea oricum clasa şi va ajunge mai sus ca mine, fără stres.

Ne îmbătam ca porcii în cămine. Trăgeam legale pe nas şi mergeam la aceleaşi curve. Acum eu sunt vânzător la ABC, iar el primar. Şi-a cumpărat o vilă în Austria, fiindcă nu îi place apa. Mai dă câte o orgie cu cocaină, dame de companie şi europarlamentari.

În facultate, copiam la examene împreună. Eu am ajuns medic şi am invăţat meserie în spital. Dacă nu făceam asta riscam să omor pe cineva fiindcă am luat chinuit doctoratul. El l-a cumpărat. Avea deja 3 firme încă din anul 2, şi vreo 6 firme fantomă. Acum e fost prim-ministru şi are 5 dosare penale pentru deturnare de fonduri, spălare de bani, evaziune fiscală şi altele.

Cam aşa e povestea cu politica, cu facultatea, cu grădiniţa etc. Oamenii sunt de vină pentru tot ce se întâmplă. Au ajuns sus şi o duc bine, o vreme. Nu le-am spus că nu putem face prostii la infinit când trebuia. Fiindcă era bine şi atunci.

 

Dacă luăm toată prostia asta şi o mutăm în spaţiu virtual, nu îţi vine să înjuri pe fondatorul unei reţele desocializare? Păi nu prea, fiindcă realizezi că la început lucrurile erau mai ok. Apoi a prins la public. Apoi au apărut fenomenele detestabile. Încă văd postări decente, interesante, păreri bune sau măcar exprimate sincer. Dincolo de moda cu a pune fotografii pe wall-ul unui amic de ziua lui (literalmente tone), de a posta gif-uri psihedelice de pe Tumblr pe Facebook (încă alte tone), de posta o nouă poză cu pisica pe toate conturile pe care le deţii (tone!), mai am ceva creaturi care mă bine-dispun.Pe alţii i-am scos din lista de posibil-prieteni.

Aşa că, dragilor, nu vă mai uitaţi la proasta aia în colanţi, lângă soba de teracotă, nu mai daţi share cu poza aia idioată, cu citate din clasicii Smiley şi Velea, nu mai vorbiţi de viciile voastre prostesti! Retardaţi-vă în linişte, ca mine!

Oricum îţi ia câţiva ani să ajungi la stadiul de maestru. Mai apoi, tot nu intri în cloaca aia detestabilă şi mult prea publică, “am acces la Internet deci voi spune lumii cât pot ajunge de prost”. Prietenii tăi ştiu deja cât poţi fi de prost. E o chestiune mutuală.

Stay private (punctuaţia se pune după voie).

Leave a comment

Filed under absurde, cutume, etica, filosofie, minte, personal, politic, satire, scriituri, socializare

Dureri de karmă

Am fost întrebat de către cineva, cu ceva timp în urmă, dacă eu cred în karma. Am dat un răspuns ininteligibil. Spuneam că nu cred în karmă şi am dat o explicaţie care lăsa prea multe semne de întrebare.

 

Obişnuiam, în adolescenţă, să fiu curios de tot soiul de ciudăţenii pentru societatea românească a anilor 90. Citeam reviste despre fenomene paranormale, citeam cărţi de filosofie ocultă şi tot soiul de lucrări aparţinând pseudo-ştiinţelor. Budismul, sub diversele lui forme, prindea la tot soiul de dubioşi ai societăţii, un fel de pionieri ai culturii alternative. Că erau sătui românii de filosofie de partid, istoricism pseudo-dacic şi alte malformaţii ale socialismului românesc.

Ne deschideam mintea la ceea ce a ajuns să reprezinte, pentru mine, o oroare spirituală vestică. Occidentul nu a înţeles nimic din spiritualitatea indiană sau a altor popoare asiatice. Mă gândesc la cultura beat sau la cea psy trance, din zilele noastre, de care sunt mai apropiat, şi cu sufletul, nu doar ca proximitate temporală. Atâtea filosofii orientale şi rezultate absurde încât mă doare mintea. Am luat idei asiatice şi le-am aruncat în nămolul unor societăţi post-industriale ce a distrus spiritul. Şi ne credem mai iluminaţi. Tot aşa ia românul idei politice şi economice americane şi le aruncă în oala de ghiveci românesc. Nu iese nimic concret.

 

Dacă tot ceea ce pricepem din cultura religioasă a Asiei e doar echivalentul actual a ceea ce au înţeles gândacii britanici şi fanii lor prin anii 60-70 atunci suntem demni de ignoranţă. Putem să ne numim Ringo Starr-i ai post-modernismului. Băiatul ăsta e cel mai denigrat toboşar al tuturor timpurilor. N-are ureche muzicală, n-are minte, era şi este considerat un nimeni. Dar s-a drogat în rând cu ceilalţi. El e singurul care chiar n-a înţeles nimic şi a dovedit-o. Încă o dovedeşte, fiindcă şi-a cam îngropat toţi cunoscuţii. Iar acum poate să povestească despre toate acestea. Ceilalţi…!?

Mult mai faimos este Gil Goa, pe muzică electronică, un adevărat fenomen care încă mai mişcă energii prin lumea lui. Totuşi vorbim de lucruri psihedelice. Rezultatul excesului ar fi un fel de nebunie, cunosc şi eu câteva cazuri ce au pierdut contactul cu realitatea.

 

De ce nu cred în teoria karmei? Fiindcă am convingeri creştine, iar pe parte de ştiinţă treaba aceasta stă sub forma teoriei cauză-efect. Teologic vorbind, se mai aplică şi conceptul de justiţie divină, care nu dă greş în comparaţie cu cea umană. Dacă am o viaţă nenorocită şi egoistă, mor şi mă reîncarnez într-o molie sau alt animal. Cam asta ar fi teologia câtorva religii şi culte asiatice. Occidentul nu a înţeles treaba asta şi a combinat cele 2 teologii care nu se prea înţeleg între ele. Est-europenii au luat prostia de-a gata, fără să mai judece pentru sine. Astfel, karma înseamnă ceva de genul: dacă fac un lucru rău împotriva cuiva sau chiar împotriva a ceva, mi se va întoarce. Şi se poate întâmpla chiar astăzi. Sau sunt felicitat de către zei dacă fac o faptă bună.

Nu, dragii mei! Fac ceva rău/bine, mor, karma mă judecă (karma e un fel de forţă divină justiţiară), mă trimite înapoi sub altă formă, în altă viaţă. Dacă fur un telefon şi după două zile îl pierd pe al meu, nu e bad karma. Bad Karma e singura piesă de trap care îmi spune ceva.

 

Axel Thesleff – Bad Karma

 

E ghinion, româneşte vorbind. Crezi sau nu în noroc/ghinion e treaba ta. Ciudăţenii se întâmplă mai tot timpul. Diverse persoane le numesc divers. Eu aş zice că te-a bătut Dumnezeu, dar e posibil să fi pierdut telefonul oricum, indiferent dacă furai sau nu cu două zile înainte alt telefon. Ştiu că Dumnezeu e în control dar mă îndoiesc că se implică activ în absolut orice idioţenie pe care o facem. De altfel, ca şi Creator, a lăsat o lege pentru toate acţiunile noastre. E tocmai legea cauză-efect, pe care am menţionat-o ceva mai sus. Libertatea noastră se ridică până acolo că putem să ne dorim Să-i luăm locul. Şi putem şi să încercăm. După moarte, vom răspunde.

Dacă furi, te prinde garda sau nu te prinde. Apoi, scapi uşor sau plăteşti scump, după pile şi relaţii. Orice pedeapsă primeşti sau nu, nu are de a face cu conceptul de karmă. Fiindcă nu ai murit ca să primeşti o nouă carcasă şi un blestem sau o binecuvântare.

 

Mult mai absurdă mi se pare varianta grecească, metempsihoza. Reîncarnările te pot trece şi prin stadiul de piatră. Sunt curios ce viaţă trebuie să ai ca să te reîncarnezi într-o piatră!? Probabil de stoner.

 

În karma nu pot să cred fiindcă mi se pare absurd o credinţă în care omul e inferior vacii, egal şi superior în acelaşi timp. Ador creştinismul pentru paradoxul de a fi, în schimb.

Leave a comment

Filed under absurde, cultura, cutume, filosofie, minte, personal, religie, satire, scriituri

Îmi arunc televizorul

Păcat că stau la etajul 4, în Drumul Taberei. N-aş fi singurul. Acasă, în Vestul Sălbatic, nu mă uit la televizor. Vreau să fiu ignorant. Dar în Bucureşti, nu am de ales. Dacă iau masa sau lucrez în sufragerie, aud… chestii.

  1. Ne facem armate puternice. Împotriva ruşilor. Clar! O doamnă superbă anunţă la teve că suntem minţiţi. Într-o rusă impecabilă, ne spune adevărul, că, de fapt, suntem slabi. NATO nu ne-a protejat de atacuri teroriste, nici de expansiunea în linişte a arabilor. A celor care ne vor răul, nu a victimelor refugiate. Nu e de bine, oricum.
  2. Oameni cu vază sunt cercetaţi penal pentru deturnare de fonduri europene. Au făcut o ţigănie, au furat banii romilor, bani meniţi să ajute la integrarea lor în societatea românească. Statistici europene susţin că 51% dintre copiii ţării prezintă risc în faţa sărăciei. 80 % dintre romi se află sub pragul sărăciei, astăzi victime a unui tun imens. Mă întreb, când voi vedea, în ţara asta, tentative de astfel de furturi!? Adică să fie împiedicaţi, unii, să fure dintr-o ţară în care, teoretic, nu mai e nimic de furat. Nu de alta, dar suma nu va fi recuperată fiindcă abia acum se pune problema formării unui instituţii care să se ocupe strict cu recuperarea sumelor colosale pierdute de către România.
  3. Nu mai am voie să defăimez. Se (re)naşte o lege prin care se măresc amenzile pentru defăimare în spaţiul public, inclusiv domeniul virtual. Legea a fost iniţiată de Dragnea, cercetat penal pentru tot soiul.

Aş fi de acord cu astfel de legi dacă nu aş şti care este rolul său. Altă lege votată de politicieni ca să închidă unele guri.

  1. SRI mă urmăreşte. Şi pe voi, fiindcă România nu e liberă (asta e de ieri, alaltăieri…)

 

Eu, unul, nu mai am voie să scriu despre ţigani, deşi am copilărit cu ei, fiindcă aşa spune Academia Română. Cuvântul acesta nu mai are decât atribute negative, peiorative. Aş zice că Academia e rasistă, nu eu, fiindcă a spurcat un cuvânt, dar nu pot. Mă acuză punctul 3. Totuşi, am învăţat să folosesc termenul în sens peiorativ.

Sunt curios cât le va lua până vor scoate din uz şi cuvântul român, care ar fi sinonim cu celălalt.

 

Trebuie să scriu cât mai repede articolul despre homosexuali. Fiindcă nu voi mai avea voie. Aveam de gând să îmi expun părerea, nu să dau cu parul. Evident, nu o să mă pot abţine. Iar voi defăima pe careva. Oare voi putea fi sancţionat cu acele sume colosale, retroactiv?

 

Sunt, totuşi, curios: dacă dau vreodată de Dragnea sau alţii, am voie să spun pe faţă, „penalilor!”?

Leave a comment

Filed under absurde, cutume, etica, filosofie, Jurnalism, lifeitslef, minte, personal, politic, satire, scriituri, socializare

Bărbatul care urăşte câinii

Ştirea conform căreia o salvamontistă a fost bătută de un interlop/mafiot nu mă surprinde. Lucruri de genul ăsta se întâmplă mai tot timpul. Aradul,de exemplu, e plin de mafioţi. Ce frumos sună expresia de interlop! Cine decide care dintre ei ajung în puşcărie? Tot ei, interlopii. Au pile peste tot, doar sistemul este corupt. Mai cade un poliţist, mai un judecător. Un clan se ridică, altul iese din peisaj sau se dă la fund pentru o vreme (sau este scos, într-o oarecare măsură, din joc). E un fel de loterie de tip Game of Thrones. Cine f**e/se f**e pe (cu) cine, în limbaj de stradă.

 

La noi, am prins ceva scandaluri, nu toate au ajuns în presă. Adevărul e că indivizi de genul ăsta cam fac legea. Mi-aduc aminte de un conflict de acum câţiva ani. Eram cu sora mea prin centrul Aradului. Reuşeşte să parcheze maşina între două boliduri, în faţa unei terase. Ies la limită din maşină şi un puţoi de la o masă comentează că i-am zgâriat maşina. Soră-mea aplanează conflictul cu tact, se urcă în maşină şi parchează în altă parte. Să nu ne trezim cu ea lovită sau cu alte ameninţări. Ştia că boul respectiv se legase de mine pentru că arăt cum arăt.

În decembrie, un amic este bătut fără motiv de şmecheri. Poliţia este dezinteresată. Deviza ”Protectie şi siguranţă” (sau siguranţa e prima) e pentru cei care plătesc şi nu mă refer la contribuabili. Vă plătim salariile, jegoşilor! Nici nu mă mir că după două zile de la conflict, poliţia îl ridică pe presupusul agresor de acasă. Dacă mass-media tăcea, tăceaţi şi voi. Se pare că individul e cunoscut pentru răpirea şi agresarea unui tânăr, undeva prin 2006. Era băut, nu e el de vină. E de vină Satana, care toarnă în pahare.

 

Aproape nimic nu justifică violenţa, de orice fel. Mă gândesc şi la conflictele cu imigranţii. Este dubios că au venit tocmai în Europa, continentul cu cele mai agresive exponente de ură rasială. Să nu uităm că albii sunt (cam) criminali. Nu doar arabii/musulmanii au o istorie violentă. Vreme de sute de ani, falşi creştini au făcut exact ce fac grupările teroriste arabe astăzi. După acelaşi model. Şi, cică, arabii sunt înapoiaţi, acum. Cam sunt. Noi făceam asta acu’ 8 secole. Şi să nu uităm cum am reuşit să pornim 2 războaie mondiale. La diferenţă de vreo 25 de ani.

Nu mai vorbesc de iminentul război rusesc. Câte ţări din Estul Europei au avut de suferit din ‘91 încoace? Motive şi motive. În final, în spatele lor, se ascund ambiţiile unora. Guvernele noastre s-au implicat în primăvara arabă, şi-au consolidat puterea pe unde au prins o oportunitate. Între timp au dat naştere la paraziţi. Vorbim de acei terorişti care îşi apără interesele lovind în populaţia civilă din Europa. Nu de alta, dar eu, unul, nu am auzit de atentate la adresa unor politicieni până acum. Mă refer la ceva serios.

 

Mă dezgustă secretomania guvernelor noastre, reacţia violentă a unor arabi, atitudinea ruşilor, invazia de imigranţi care nu au loc în ţări arabe, dar au loc în Europa. E ca şi cum am găzdui mii de arabi şi i-am integra în societate, dar nu am face nimic concret pentru a relansa economia, pentru şomerii noştri. De parcă nu ar fi evident, deja, că orice fiu de sclav va deveni stăpân peste cei care i-au înrobit pe părinţii săi. Nu spun să nu fim milostivi, majoritatea celor ce fug din Siria, fug de ororile războiului. Dar e de datoria nostră să le aducem aminte că nu putem să renunţăm la noi pentru ei, la infinit.

Vor rămâne oaspeţi aici, iar noi nu suntem o nouă Sirie. Vor trebui să-şi facă viaţa aici, iar dacă le va plăcea vor rămâne. Dacă le va fi dor de casă, se vor întoarce. Dar nu vor putea să ne impună în ce să credem sau cum să credem. Trebuie să fim ospitalieri, dar vom fi muşcaţi de vipere pe care le vom creşte. Pentru că nu vrem să ne protejăm. Nu îmi plac atitudinile extreme referitor la această problemă. Eu sunt foarte strict, cu mine. Dar nu pot să am o atitudine de acest gen cu oameni pe care nu-i cunosc. Nu pot să-i primesc pe toţi cu braţele deschise, nici nu pot să-i alung violent pe toţi fiindcă unii sunt agresivi.

 

Revenind la problemele de proximitate, unde avem şi noi nişte demoni personali. Trăim într-o societate bolnavă, unde prietenii din copilărie au devenit politicieni-mafioţi. Nu vrem Moldova că nu o putem căra în spate. Se fură sub forme noi şi abia dacă mai putem face ceva pentru noi. Suntem ipocriţi, şi slabi, şi corupţi, şi plini de confuzie. Dar avem loc pentru străini. Stai la masă cu poliţişti corupţi şi nu te saturi!? Ai prieteni mafioţi şi nu te dezici la un moment dat de ei!? Înseamnă că nu suntem în stare să ne dorim ceva mai bun, ca naţie.

Eu, oricum, am ajuns la concluzia că suntem toţi curve, toţi boschetari. Acolo unde e inima mea, e acasă. Iar dacă inima mea e fericită, fără vreo minciună, înseamnă că o curvă s-a lăsat de meserie. Nu am lux, fiindcă abia mă am pe mine, dar măcar tavanul meu are mai multe stele decât un hotel din Dubai, vorba aia!

Ca om, încerc să fiu echidistant faţă de lucruri. Urăsc câinii, ăia cu cefe late, dar urăsc şi căţelele. De fapt, urăsc o lume întreagă şi mă urăsc şi pe mine ca să nu fiu ipocrit.

 

Şi nu pot să nu urăsc un hater din Oradea care împuşcă fără motiv un pui de labrador. Deh, îşi proteja copiii. Cu pistol deţinut ilegal. El în curte, câinele în stradă. Îmi apăr berea de o salvamontistă. Mai bine, îmi apăr cisterna de benzină. Intru peste arabi şi îmi pun guvernul meu. Creez haos în ţările vecine, mă amestec în treburile lor, dar nu eu am început. Trăiască ţarul! şamd…

Îmi plac pisicile (alea mari, bengaleze). Nu mă omor cu câinii, dar pe unii încep să-i urăsc…

Leave a comment

Filed under absurde, cutume, etica, filosofie, istorie, Jurnalism, lifeitslef, personal, politic, satire, scriituri, socializare

O zi mitică în universul paralel al saltimbacilor emotivi

Anul nou începe uşor frustrant. Sunt mai determinat ca niciodată să taxez absurdităţile altora. Ianuarie e pe final şi eu încă nu plecasem spre Bucureşti. De două săptămâni tot amânam. Codul galben din zonă a devenit un soi de… ceva boala gravă asociată cu culoarea galbenă. Nu am chef să mă documentez.

Mă duc, într-un final la gară, Gare du Nord aş zice, după cum mă anunţă suav vocea fatală a femeii de peron. Aştept la linia 5. Spre surprinderea mea, observ, după 5 luni, bucureşteni.

Bucureşteni, îmi repet. Acele fiinţe grozave cu faţa grasă şi trăsături de triptice medievale, reprezentând diverse vicii, sau boli, sau Dumnezeu mai ştie. Urmează 15 zile de chin. În Bucureşti, mai târziu, ajung la concluzia că am multă răbdare. Am adunat ceva de la ultima aventură de pe culmile lui Satan, sau cum se numeşte dâmbul pe care stă Bucureştiul.

Pe tren mă distrez cu o piesa turcească, pusă pe repeat, la infinit. Cei 2 barmani erau muci. Topeau o sticlă de vin împreună cu o turistă de vreo 40 de ani, deloc atrăgătoare. Mai târziu dispar toţi trei, pe rând. Dimineaţa vine un tip la mine şi mă întreabă, în engleză, dacă am văzut o lady. Din descriere nu îmi dau seama că e vorba de tipa ce băuse vin. De fapt, nu am înţeles engleza dânsului. “Liri” nu prea seamănă cu lady. Şi eu tocmai îmi scosesem căştile de pe urechi, deci nu auzeam prea bine. Cel mai probabil tipul era britanic. Nici o şansă să înţeleg ce zice. Mi-a povestit în 2 minute mai mult decât voiam să ştiu despre el. Acum cineva trebuie să moară. Probabil, şi-a pierdut gagica şi nu ştiam cum să-i spun că, tot probabil, barmanii au făcut-o poştă. L-am luat pe i dont know,man în braţe. Nu am dormit toată noaptea şi nu aveam chef de oameni.

Ajung în Gare du Nord. Îmi încarc cardul de RATB, preventiv, doar pentru o săptămână, nu pentru două. Mă pun pe scaun. Mă tot gândesc cât de idiotic poate fi comportamentul meu social. Fac asta de ceva vreme. Nu schimb nimic, totuşi. În faţa mea, mai la dreapta se pune o tânără blondă, frumoasă. Eu ascultam în căşti ceva piesă de Frenchcore cu efecte de tetris. Piesele astea tot timpul sunt amuzante. Dincolo de holocaustul sonor. Tipa începe să surâdă. Se tot strâmbă, se tot ascunde din priviri. Mă gândesc că aude câte ceva din muzica mea. Voiam să văd cum reacţionează dacă ascult ceva Psy Trance. De fapt, citea ceva de pe telefon. După vreo 2 staţii se dă jos la Facultatea de Sport. Nici nu apuc să schimb piesa. Nici măcar nu m-a observat. Adevărul e că arătam ca un pedofil nazist din pădurile norvegiene (nu făceam o aluzie subtilă la scandalul recent. E doar o reminiscenţă a sub-culturii Black Metal din adolescenţă. Am auzit/citit multe lucruri dubioase despre ţara aia n.a.). Nu cred că avea chef de flirt cu un dobitoc.

Evident, pentru restul drumului cu troleul, nu îmi rămâne decât să mă şochez de arătările din jurul meu. Cum îmbătrânesc oamenii aştia? Mai târziu mă duc la Cora. Când plec, las un cărucior la locul său. Apare un moşneag ce lucrează acolo. Strângea cărucioarele risipite de neghiobii din Bucureşti. Aud că se întâmplă ceva dar nu sunt curios. Nu prea mă interesează probleme de oameni-insecte. Vine moşul la mine şi îmi povesteşte cum se bate una cu el pentru o monedă de plastic. Nu poate să o scoată din cărucior şi nici nu vrea să îl lase aşa, sau ceva de genul acesta. Îmi spune că alţii se bat pentru o monedă de 50 de bani. Apoi adaugă, Dumnezeu e bulangiu!

N-am înţeles nimic. Şi mă simt prost.

 

Morala: Dacă nu pleacă ei, Te rog dă-mi, măcar, linişte interioară!

Leave a comment

Filed under absurde, cutume, etica, filosofie, Jurnalism, lifeitslef, muzica, personal, satire, scriituri, socializare