Despre cum să fiu

De-a lungul anilor am adunat câteva prietenii. Poate dintr-un zel amăgitor sau fals, poate din neştiinţă sau din alte motive pe care îmi este greu să le descopăr acum nu am făcut prea mare diferenţă între oameni. Oameni pe care îi cunosc şi oameni necunoscuţi, prieteni şi duşmani. Sunt inconjurat de mulţi cunoscuţi. I-am văzut, i-am observat, i-am pândit. Nu cred că am căutat să îmi bat joc de ei, doar fiindcă i-am văzut în momentele lor puerile. Am respectat dreptul lor la a fi.

Am mulţi amici şi am prea mulţi prieteni. Îmi spuneam că sunt 6 prieteni, restul amici, dar adevărul e că sunt mai mulţi decât degetele de la două mâini. Fiindcă mă cunosc şi încă le pasă. Ar putea să spună ceva şi să plece. Ocazional se mai găseşte câte unul să-mi spună că sunt prost pentru felul în care gândesc, imediat după ce mă laudă pentru lucrurile mari şi valoroase pe care le pun pe blog. E un fel de “eşti deştept, dar eşti prost”. Bine, Gică!

Evident iubesc absurdul, chiar dacă doare, şi paradoxul. Paradoxul se trage din credinţa creştină. Eu sunt un depravat, nu mă pot lăuda că mai am credinţă. Am ales să renunţ la ea fiindcă sunt hedonist şi urăsc ipocrizia. De aceea nu mai cert pe nimeni care e slab ca mine, în exact aceeaşi privinţă. Dar nici nu renunţ la principii. Nu mai vreau să fac rău, ci vreau să fac bine. Nu mă mir că sunt luat de prost de către oamenii pe care i-am apărat de zeci de ori pe ascuns. I-am iubit şi nu le-am scos ochii pentru multe din greşeli. Am tăcut şi am reparat ce am putut, cât am putut. Dar ei sunt zeloşi, şi orbi, şi m-au scuipat cu orice ocazie. Acum, unii se întorc fiindcă le este dor de compania mea.

Cel mai mare regret în prezent este că m-am irosit pentru oameni care nu meritau. Când am văzut că nu merită am continuat munca în speranţa că mai poate ieşi ceva bun. Am aruncat mărgăritare în noroi şi, uneori, tot eu le-am cules. Regretul de care vorbesc e că am obosit. Am obosit atât de mult şi m-am stricat ca om atât de mult încât am ajuns să fac numai rău celor care nu merită, celor care mă ajută chiar acum, gratuit. Şi tratamentul acesta îl meritau, mai degraba, ceilalţi, pentru care am tras fără cap.

Aş vrea să fiu prost, dar, se pare că ştiu prea multe ca să mai fiu prost. Se spune despre o anumită filosofie că este nebunie pentru lume. Mă întreb ce este pentru un om, acest pharmakon? Medicament pentru sine şi cei care acceptă, otravă pentru ceilalţi din jur. Dar dacă pierzi esenţa, tu, ca vindecător, nu te otrăveşti şi tu? Sau vorbim despre cel de-al treilea sens, de ţap ispăşitor? Un fel de placebo distorsionat şi reinterpretat încât să nu mai fie nimic decât un miraj aproape perfid.

Cred că cel mai fericit moment pe care-l voi avea va fi acela când eu voi eu.

Advertisements

Leave a comment

Filed under absurde, cultura, cutume, etica, filosofie, lifeitslef, minte, personal, satire, scriituri, socializare

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s