Monthly Archives: August 2016

doar idei

La vârsta de 11 ani mi-am deschis ochii pentru prima oară. Îmi aduc aminte că atunci, într-o zi oarecare, m-am trezit la realitate. Am simțit că atunci s-a terminat copilăria mea. Urma să devin matur. Cea mai proastă alegere!

 

Mi-am spus o minciună ce mi-a fost umbră timp de 20 de ani și m-a făcut să ratez lucruri importante în viață, ba chiar să le pierd. O mică filosofie adânc imprimată în minte ce avea să rămână acolo până în ziua de azi.

Teoria mea este că fiecare om, ca și copil, își implementează o idee despre ceva, cu privire la lume. Mai apoi, va trăi tot restul vieții limitat de acea idee. Sau liber în ea. Percepția noastră de copil ne va marca toată viața, și acea învățătură va rămâne în noi mai adânc înrădăcinată decât măduva oaselor.

Nu am decât o șansă să testez această teorie. O simt ca pe o oportunitate unică în viață. Am decis eu, în sinele meu, să-mi fac viața în urma acelei concluzii, crezând că la atât se reduce înțelepciunea.

 

Mai târziu aveam să aflu că e doar o față a unui adevăr mult mai mare, mult mai complex. Mi-am spus să nu mai afirm vehement că eu am dreptate, acum. Apoi sigur aveam să-mi dovedesc că părerea mea e limitată ca și a vecinului, de altfel. Ador să scuip pe oamenii care cred cu tărie că ceea ce spun ei e singurul adevăr valabil.

Vremea se schimbă, planetele se mișcă, oamenii cresc, copacii mor ș.a.m.d. Nu te mai baza că stau pe loc. Și, mai ales, nu urca pe scenă și nu ridica vocea să fii auzit cât ești de prost! Și fudul. Nu de alta, dar vorbele de înțelepciune vin greu în zilele astea. Iar noi suntem doar niște vase, cam fragile, în ultima vreme, pentru adevărurile tari.

 

M-am uitat în jurul meu cu ochi cioranieni și mi-am spus că omul nu poate fi fericit în lumea asta. M-am decis să-mi fac din suferință propria fericire.

 

Așa mi-am inițiat propriul rit de trecere de la copilărie la maturitate. Nu am avut adolescență. Mai ales că ideea de adolescent a fost implementată de curând la noi. Toată pseudo-nișa aceasta e o invenție târzie. Mai târziu i-am studiat și pe Eliade, și pe Cioran, și pe alții, să mă înțeleg.

Am învățat despre religie și spiritualitate, despre treceri de tot soiul, despre lamentări și decepții, despre căutări de tot soiul. L-am văzut pe Eliade dând cea mai bună definiție a religiei, dar și pe Cioran în fața Adevărului, pierdut în suferințele lui de auto-martir.

Cel puțin, la mine, observ o idee ce a prins mai bine decât oricare alta tocmai la apogeul copilăriei, definind-o, alături de restul vieții. De parcă în acel moment, viața mea s-a sfârșit. Restul momentelor nu sunt altceva decât retrăirea ultimului respir din copilărie.

 

Mai târziu am aflat că omul nu poate atinge fericirea, dar stă în mediul perfect pentru a o căuta și a o dobândi. Moartea nu este decât un vag ritual de trecere. Teama de ea e ceva mai mult decât o psihoză de tip freudian. Sau un imbold erotic fad. Suntem limitați unii de alții, iar libertatea mea stă într-o fericire transcendentă, nu în bucurii definite prost ca fericiri. Să ai ceea ceea ce nu poate fi ținut de către carne e o fericire mai mare decât orice.

Cărți, femeie, vinuri bune, odihna de amiază și al doilea mic dejun? Depravarea unui festival de muzică bună și delirurile cu tâlc? Hmm, mai degrabă, fericirea e o cunoaștere a lucrurilor. Și din ea am gustat fără să știu de când mi-am spus jumătatea de adevăr de la 11 ani. Ce trebuia să fac era să nu fiu un om trist și să nu mă bucur de suferință. Aceea era o minciună.

 

 

În altă ordine de idei, mi-am adus aminte de minciuna unei foste iubite. E extraordinar cum o femeie poate inventa motive ca să se despartă de tine. Genial diabolismul unora. Foarte prost, al altora. Îmi spunea că omul se naște singur, trăiește singur și moare singur.

Într-un final, dacă asta e concluzia pentru viața aceasta, atunci îi doresc baftă. O să aibă nevoie, în pseudo-singurătatea ei. Milă îmi este de cei care se leagă de ea. Durează până să trezesc și realizează că lângă astfel de oameni, oricât de mult te-ai apropia, tot singur rămâi.

Auto-martirajul, cum îmi place să-l numesc, fac din astfel de oameni, ființe imposibil de suportat. Vrei să nu fii singur cu astfel de oameni, și ajungi mai singur decât dacă ai fi rămas singur. Asta i-am spus în noaptea când m-am despărțit. Niciodată nu m-am simțit mai singur.

 

Acum, partea cu adevărat importantă e cum afectează auto-martirajul meu pe cei din jur? Și cât rău am făcut și încă fac? Nu mă mir că la vârsta mea mă bucur ca un copil de muzică și vicii, de nimicuri, joacă și lene (inactivitate). Să nu te mire că te văd după o săptămână de repaus și te strâng în brațe. Mă bucur și de nimic, măcar că încă mai caut variante să omor gândul cel mai perfid dintre toate, pe care eu l-am semănat.

 

Ps: presupun că o jumică de țuică și o vorbă bună schimbă mult. Și da, sunt mai copil ca niciodată.

Advertisements

Leave a comment

Filed under etica, filosofie, personal, satire, scriituri

“Nu mai suntem oameni”

La această propoziție se rezumă suspinul unui prieten. Încă nu realizez cât de mult sunt eu acolo.

 

În tentativa de a păstra o urmă de bunătate, parcă am ajuns să nu mai îmi pese de nimic. Din dorința de a fi om, de a mă proteja în același timp, dar și de a fi amiabil, prietenos, darnic și altele, am ajuns să fiu rece, distant, miserupist cu exact cei care nu merită.

 

Mă simt un fel de “am iubit doar curve, acum rănesc doar femei”. A devenit o paradigmă aplicată în prea multe domenii. Încă mi-e lene să-mi caut de lucru, să mă adaptez la medii noi, să mă bag în seamă, să mă afirm. Dar singurul regret real e că încă nu spun ce trebuie, cui trebuie, când trebuie. Și astfel rămân să repar ce mai e de reparat.

 

Cam așa sunt oamenii din jurul meu. Sunt ca mine, zdrențuroși și zdrențe. Parcă mi-am pierdut pasiunea pentru cei cu probleme, măcar că oamenii normali nu mă impresionează.

Mi-au plăcut fetele cu ochiul cârn, saltimbancii de noapte, hoții mici de suflete și de buzunare, teatrul  de măști ambulant, paradoxul și criticul absurd, copiii needucați și hedoniști. Oricum ei pot ajunge ceva în univers.

Restul sunt doar oameni care merg la școli, la lucru, fac copii, apoi mor fără să fi dorit să ajungă pe vârful acela de munte, sau fără să fi dorit să iasă din bezna în care se află. Ei nu s-au zbătut pe culmile disperării, după vorba lui Cioran. Ei nu s-au ofilit de o mie de ori, nu s-au sinucis intr-o mie de feluri, nici nu au blestemat cu tunete, nu cu vorbe. Oameni mediocri sau chiar patetici, niciodată excepționali.

 

Pentru ultimii m-am irosit, cât și pentru ceilalți. La urma urmei, majoritatea nu iubesc pe nimeni și sunt peste măsură de egoiști, într-un final. Puțini ar renunța la ei înșiși pentru binele comun, atât de imperfect.

 

Mie nu-mi rămâne decât să-mi cer scuze public, să mă pun pe picioare și, din înțelepciunea adunată, să vindec rănile vechi și noi. Apoi să-mi aduc aminte că de zeci de ani mi-am dorit să fiu om și nu altceva.

Las neomul de azi dimineață pentru alte dăți, acum sunt nou și liber.

 

Leave a comment

Filed under absurde, cutume, etica, filosofie, lifeitslef, personal, satire, scriituri, socializare

Vreau să fii tu!

Urăsc ipocrizia. Și, ori de câte ori am ocazia, voi face apel la propria ipocrizie. Mă voi face de râs, poate de rușine, mă voi scăpa de ea. Sunt ipocrit fiindcă aleg subiecte de reproș când eu sunt de râs, sau atac persoane, și mai puțin idei rele, când îmi scriu textul din prima, fără rescrieri, corecturi. Și mi se pare natural, scrisul din prima, fără corectură.

 

Legat de ultimul subiect, e o dilema, poate, metafizică: să scriu din prima, cu greșeli evidente sau să scriu corect, corectat, răscitit și reorganizat? E un produs pe care ar trebui să-l vând ca fiind bun, dacă nu perfect. Nu vând mizerii, măcar că nu cer nimic de valoare materială pentru el. De fapt, ofer un produs de valoare spirituală și culturală pe gratis. Problemă de deontologie. Dar, pe de altă parte, sunt eu, mă ofer pe mine când scriu, ofer un dar din mine, și l-aș prefera natural, cu greșeli.

Darul acesta trebuie să fie bun, îmi spun, și ambalat corect. Nu rescriu textele din lene, ceea ce e un defect nu o greșeală umană, iertabilă. Să-mi fie cu iertare pentru puriști li filosofi, limbajul sărac și ambiguu.

 

Revin la problema de esență. Vreau să fii tu!

 

Astăzi, ție, cititorule, îți spun, știu mai multe decât crezi despre tine. Ești un om întemnițat, sau un fost pușcăriaș, o adolescentă naivă și rebelă, un homosexual jegos sau un fost bulangiu, o curvă in devenire sau o fostă prostituată. Ești un om redescoperit de religie sau de spiritualitate falsă, un guraliv și un ignorant sau un lepros, un hoț sau un depravat, un mincinos sau o lepădătură fără principii. Și îmi trec fețe cu zecile prin minte.

Pentru fiecare am ceva de spus. Pentru fata, măcar că nu e una, cu părul vopsit ca și deathbell din Skyrim, pentru bărboșii din munți sau din munți de gunoi, pentru bărboșii de la colț sau de la terase, pentru copiii proști de pe stradă sau de la birt, am ceva urât de spus. Viața ta ascunsă nu e icognito pentru mine. Te-am simțit, amice, ani la rând, și când m-ai trădat, și când m-ai mințit. Nu am avut curaj să-ți spun că ești fals. Dacă aveam, mă urai, nu mă mai citeai și eu eram mulțumit de mine. Și ceva mai singur. Oricum sunt singur fiindcă vreau să vă alung pe unii. Și am să fac asta.

Am să rămân cu ăia mai praf, mai proști, mai stricați. Așa aleg!

 

Am o listă nedefinită în minte cu cine e la dreapta și cine e la stânga. Mâine se va schimba, poimâine la fel. Cândva voi muri și nici nu contează cine rămâne la dreapta sau la stânga. Contează permutările.

 

Da, spun lucruri pe față fiindcă sunt beat, dar uite că mi-am înfrânt lenea să citesc și să rescriu. Sau poate mint. Sau poate pur și simplu am decis să scriu și măcar așa e mai bine decât nimic, fiindcă trebuia să scriu de mult. Și, încă, nu le spun pe față să vă jignesc.

 

Vreau să te regăsești dacă te-ai pierdut, să te găsești dacă nu ai facut-o niciodată, și să nu-ți fie teamă să fii cineva, cine ești. Nu e scopul nimănui să fie pe placul altora. Uite, îți dau un exemplu, știam cât de praf e fosta mea iubită. Nu am scuipat pe ea, mai ales că știam că alții au făcut-o. Și merita. Și acum mai aflu cât e de zdreanță, până unde mergea prostia ei. Și de ce era veșnic panicată. Un exemplu clasic de vedetă porno minoră. Înțelegeți ce vreți! I-am oferit altceva și am cules aceeași mizerie. Sper să fie ultima oară. Și nu vreau răzbunare fiindcă știu că deja nu doarme bine. Dar măcar de mi-ar fi recunoscut, de mi-ar fi spus. Puteam să iau și o prostituată, de prostituată.

Dar am tremurat ca un copil, m-am ferit ca un adolescent. Am zis să nu rănesc, ca un gentleman, să nu fiu rău, ca un îndrăcit, măcar un pic mai bun (nu, zău!), să nu fiu afurisit. Nu e degeaba. Eu sunt bine.

 

Și am în minte iubite, și prieteni, și neamuri, și nimeni nu trece de mine. Toți sunt slabi și cu gura mare că sunt tari.

 

Dar sunteți slabi, măcar tăceți, măcar că eu nu vă calc in picioare visele de depravați. Că poate unele sunt ceva mai mult decât praf și pulbere de stele.

 

 

De aş avea hainele împodobite ale cerului

Cusute cu rază de soare şi de argint,

Albastrele, ştersele şi negrele haine

Ale nopţii, ale luminii şi ale penumbrii,

Aş întinde hainele sub picioarele tale;

Dar eu, săracul de mine, n-am decât vise;

Mi-am întins visele sub picioarele tale.

Calcă uşor, căci păşeşti peste visele mele.

 

W. B. Yeats

Leave a comment

Filed under absurde, etica, filosofie, lifeitslef, personal, satire, scriituri