doar idei

La vârsta de 11 ani mi-am deschis ochii pentru prima oară. Îmi aduc aminte că atunci, într-o zi oarecare, m-am trezit la realitate. Am simțit că atunci s-a terminat copilăria mea. Urma să devin matur. Cea mai proastă alegere!

 

Mi-am spus o minciună ce mi-a fost umbră timp de 20 de ani și m-a făcut să ratez lucruri importante în viață, ba chiar să le pierd. O mică filosofie adânc imprimată în minte ce avea să rămână acolo până în ziua de azi.

Teoria mea este că fiecare om, ca și copil, își implementează o idee despre ceva, cu privire la lume. Mai apoi, va trăi tot restul vieții limitat de acea idee. Sau liber în ea. Percepția noastră de copil ne va marca toată viața, și acea învățătură va rămâne în noi mai adânc înrădăcinată decât măduva oaselor.

Nu am decât o șansă să testez această teorie. O simt ca pe o oportunitate unică în viață. Am decis eu, în sinele meu, să-mi fac viața în urma acelei concluzii, crezând că la atât se reduce înțelepciunea.

 

Mai târziu aveam să aflu că e doar o față a unui adevăr mult mai mare, mult mai complex. Mi-am spus să nu mai afirm vehement că eu am dreptate, acum. Apoi sigur aveam să-mi dovedesc că părerea mea e limitată ca și a vecinului, de altfel. Ador să scuip pe oamenii care cred cu tărie că ceea ce spun ei e singurul adevăr valabil.

Vremea se schimbă, planetele se mișcă, oamenii cresc, copacii mor ș.a.m.d. Nu te mai baza că stau pe loc. Și, mai ales, nu urca pe scenă și nu ridica vocea să fii auzit cât ești de prost! Și fudul. Nu de alta, dar vorbele de înțelepciune vin greu în zilele astea. Iar noi suntem doar niște vase, cam fragile, în ultima vreme, pentru adevărurile tari.

 

M-am uitat în jurul meu cu ochi cioranieni și mi-am spus că omul nu poate fi fericit în lumea asta. M-am decis să-mi fac din suferință propria fericire.

 

Așa mi-am inițiat propriul rit de trecere de la copilărie la maturitate. Nu am avut adolescență. Mai ales că ideea de adolescent a fost implementată de curând la noi. Toată pseudo-nișa aceasta e o invenție târzie. Mai târziu i-am studiat și pe Eliade, și pe Cioran, și pe alții, să mă înțeleg.

Am învățat despre religie și spiritualitate, despre treceri de tot soiul, despre lamentări și decepții, despre căutări de tot soiul. L-am văzut pe Eliade dând cea mai bună definiție a religiei, dar și pe Cioran în fața Adevărului, pierdut în suferințele lui de auto-martir.

Cel puțin, la mine, observ o idee ce a prins mai bine decât oricare alta tocmai la apogeul copilăriei, definind-o, alături de restul vieții. De parcă în acel moment, viața mea s-a sfârșit. Restul momentelor nu sunt altceva decât retrăirea ultimului respir din copilărie.

 

Mai târziu am aflat că omul nu poate atinge fericirea, dar stă în mediul perfect pentru a o căuta și a o dobândi. Moartea nu este decât un vag ritual de trecere. Teama de ea e ceva mai mult decât o psihoză de tip freudian. Sau un imbold erotic fad. Suntem limitați unii de alții, iar libertatea mea stă într-o fericire transcendentă, nu în bucurii definite prost ca fericiri. Să ai ceea ceea ce nu poate fi ținut de către carne e o fericire mai mare decât orice.

Cărți, femeie, vinuri bune, odihna de amiază și al doilea mic dejun? Depravarea unui festival de muzică bună și delirurile cu tâlc? Hmm, mai degrabă, fericirea e o cunoaștere a lucrurilor. Și din ea am gustat fără să știu de când mi-am spus jumătatea de adevăr de la 11 ani. Ce trebuia să fac era să nu fiu un om trist și să nu mă bucur de suferință. Aceea era o minciună.

 

 

În altă ordine de idei, mi-am adus aminte de minciuna unei foste iubite. E extraordinar cum o femeie poate inventa motive ca să se despartă de tine. Genial diabolismul unora. Foarte prost, al altora. Îmi spunea că omul se naște singur, trăiește singur și moare singur.

Într-un final, dacă asta e concluzia pentru viața aceasta, atunci îi doresc baftă. O să aibă nevoie, în pseudo-singurătatea ei. Milă îmi este de cei care se leagă de ea. Durează până să trezesc și realizează că lângă astfel de oameni, oricât de mult te-ai apropia, tot singur rămâi.

Auto-martirajul, cum îmi place să-l numesc, fac din astfel de oameni, ființe imposibil de suportat. Vrei să nu fii singur cu astfel de oameni, și ajungi mai singur decât dacă ai fi rămas singur. Asta i-am spus în noaptea când m-am despărțit. Niciodată nu m-am simțit mai singur.

 

Acum, partea cu adevărat importantă e cum afectează auto-martirajul meu pe cei din jur? Și cât rău am făcut și încă fac? Nu mă mir că la vârsta mea mă bucur ca un copil de muzică și vicii, de nimicuri, joacă și lene (inactivitate). Să nu te mire că te văd după o săptămână de repaus și te strâng în brațe. Mă bucur și de nimic, măcar că încă mai caut variante să omor gândul cel mai perfid dintre toate, pe care eu l-am semănat.

 

Ps: presupun că o jumică de țuică și o vorbă bună schimbă mult. Și da, sunt mai copil ca niciodată.

Advertisements

Leave a comment

Filed under etica, filosofie, personal, satire, scriituri

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s