Monthly Archives: October 2016

Ivar și Turnul Dezolării

Cu mult timp în urmă, lângă un fiord uitat de lume, trăia un fierar numit Ivar. Nevasta sa era unicul ajutor la casă. Nu aveau copii.

 

Într-o zi, un vechi zeu uitat de oameni a trecut pe lângă fierărie și i-a răpit nevasta. Ivar s-a întors de la târgul din port, de unde-și vânduse marfa, spre seară. A văzut urmele lăsate pe zăpadă și casa goală. A știut că ceva rău s-a întâmplat.

Și-a luat armele și a plecat în căutarea nevestei până a ajuns la un turn vechi de piatră, aflat pe marginea unei stânci. A intrat în turn și a urcat până la ultimul nivel. Restul turnului era pustiu. La o masă plină de cărți, în dreptul unui șemineu, stătea zeul. L-a intrebat unde este nevasta sa.

 

Zeul a răspuns că a închis-o într-o cameră și a îndreptat un deget tremurând spre o poartă. Poarta era din oțel călit, cu o mie de încuietori. I-ar fi trebuit 60 de ani să le dechidă pe toate și nici măcar un fierar priceput ca el nu ar fi putut dechide altfel poarta. Doar zeul putea să o deschidă într-o clipă. Tot ce trebuia Ivar să facă era să ia o decizie.

Zeul i-a spus lui Ivar că nevasta sa a fost blestemată de el să aibă brațe de aur și porțelan. Cum urma să iasă din cameră depindea de decizia lui Ivar. Aurul putea să ridice orice greutate, să mute orice stâncă, oricât de mare ar fi fost. Dar nu puteau să facă cel mai tandru lucru. Nu puteau să aducă un confort unui bărbat obosit. L-ar fi zdrobit. Și era un metal nobil, îndrăgit mult prin acele părți sălbatice și aproape pustii în minereuri.

Porțelanul, în schimb, era foarte fragil. Nu ar fi putut să ridice un ciocan cu el dar putea să alunge orice durere, orice oboseală, orice gând rău, într-o clipă. Atingerea sa era foarte fină, iar albul imaculat îți oferea liniște ochilor pe loc.

 

Fără să se gândească, Ivar alege brațele de porțelan. A mărturisit că și-a ales meseria de fierar, ca și tatăl său, pentru a-și întreține familia. Chiar și fără ajutor, și fără copii, nevasta lui era de ajuns în munca ce o făcea. Ar fi mai greu fără ea, dar tot s-ar descurca. El și-ar face partea ca fierar și bărbat și nevasta sa și-ar face partea ca femeie. Prefera să o vadă doar ca nevastă, ajutor potrivit în casă, nu ca un fierar cu care să lucreze cot la cot. Iar de brațele ei de porțelan ar fi avut grijă, pentru tot restul vieții, să nu mai simtă căldura forjei, să nu fie vătămate.

Zeul s-a ridicat și s-a apropiat de poartă. A șoptit ceva și s-a deschis îndată. Nevasta fierarului a ieșit imediat. Avea un braț de porțelan și unul de aur. Fierarul a strâns mânerul securii pe care o avea la el cu ură și, printre dinți, a întrebat zeul de ce l-a înșelat.

Acesta a răspuns că nu i-a oferit două variante. I-a spus că nevasta sa are brațe de aur și de porțelan. Nu i-a spus că are brațe de aur sau de porțelan. Îi prezentase situația nevestei. Viitorul ei depindea de decizia pe care urma să o ia, dar nu l-a obligat să aleagă între aur și porțelan. Putea să-i ceară să o lase acolo, sau să iasă cu vechile ei mâini, sau orice altceva. La ce bun folos e aurul și porțelanul? Amândouă brațele sunt inutile, unul e greu, celălalt e fragil. Nici unul nu se mișcă. Cum ar putea să mute stânci sau să ia durerea dacă nu are nici spirit și nici carne pe el?

 

 

Morala 1: cumpără-mi un DEX și hai să vorbim că suntem oameni.

Morala 2: nici un zeu ce umblă a lela prin zăpadă nu-ți poate limita deciziile. Doar cei ce umblă pe nori.

Morala 3: multe altele…

Leave a comment

Filed under absurde, etica, filosofie, minte, personal, religie, satire, scriituri

devenire

Obișnuiam să cred că sunt un rău înnăscut. Aveam impresia că pe tot ce puneam mâna, se strica, oameni, lucruri etc. Îmi creasem o frică de tot ceea ce mă înconjura, chiar și de mine însumi, pe tema asta. Deciziile pe care luam în viață porneau de la premisa, pe cine, ce, cât de mult aveam să distrug? La urma urmei, m-am născut într-un secol în care progresul tehnologic și triumful științei era totul.

 

Mă tot gândesc la disputele pe tema unor boli din psihologie, dacă există sau nu!? (ADD, bipolarism etc). Apoi îmi aduc aminte că psihologia a fost de curând acceptată ca știință, tocmai fiindcă este prea puțin sigură. Sau cel puțin asta te învața un profesor sincer în școală, în 2012. Se crede că… dar nu suntem siguri de nimic. În plus, știm că medicamentația aduce profit mare, chiar și pentru boli inexistente (fără să dau în paranoia conspirațiilor).

 

Astăzi ești considerat îngust la minte daca nu ești de acord cu majoritarii democratici. La fel, dacă nu ești politically correct, adică poți jigni dar să nu-și dea seama cineva. Tot neanderthalian ești și dacă nu accepți cele 22 tipuri de sexe noi, majoritatea fără legătură cu… anatomia umană. Nature has its own way, they say. Până nu demult, da, oarecum. Deși, ca fan al creaționismului, nu aveam în plan dezastrele naturale. Dar, hei, erupțiile vulcanice sunt spectacole frumoase.

 

Am studiat o vreme multe cărți ale lui M. Eliade și nu numai. Mi-a plăcut să dau o tură prin universul religios al omului. Românul, o ființă cu un gust aproape (ne)natural spre anti-civilizație, încă mai are un sistem de credințe arhaic bine păstrat. Eu, unul, nu mai cred în sistemul lui de superstiții, dar studiul personal făcut m-a captivat.

Știu că e gândire învechită, dar până și noile idei acceptate, nu doar de români, sunt la fel de pline de superstiții, de fapt. Și civilizatul ateu englez, vorbind de conspirații și extratereștii, pare rupt din aceeași lume diformă și veche, poate paralelă, cu românul nostru. Mie nu-mi pasă că e mai mult Jules Verne și submarine decât badea Ion a văzut un pricolici. Încerc să deosebesc adevărul de exagerări.

Religia, ca legătură între om și divinitate, nu este decât o știință ce încearcă să explice câte ceva în viață. Asta când nu devine altceva, de la o relație personală cu Divinitatea (def. M. Eliade) la armă sau motiv pentru un genocid local.

 

Mă întreb adesea, cum era Egiptul, de fapt? Sau viața pe teritoriul Daciei, despre care nu știm aproape nimic concret? În al doilea caz, știința nu are deloc vină. Nu știm mai nimic fiindcă am avut vreo 45 de ani de comunism și minciuni. Plus avem desele curente de gândire, în medii chiar înalte, care tot nasc și renasc, pro-dacice. Menționez doar ideea că Atlantida lui Platon a fost în Oltenia sau că latina romanilor se trăgea din limba dacică, sau era înfrățită cu ea. Foarte puțin probabil.

 

S-ar fi găsit vreun om să critice sistemul religios din zona Asiei Minor sau de mai departe? Mă refer la perioadele când se practica prostituția sacră. Sau s-a găsit vreun deștept să nu mai creadă în sacrificii umane pe timp de război? Nu de alta, dar au dispărut imperii pe tema aceasta. Dincolo de uzul ei, în felurite feluri, înțeleg religia ca un drept uman fundamental, chiar și pentru un ateu.

Adevărul e că, și istoria o dovedește, omul s-a folosit nu doar de om și de natură, ci și de idei, în scopuri egoiste. Până acolo că a distrus orice ființă sau lucru pe care a pus mână, și orice idee pe care a pus gândul. Deci boala mea nu e tocmai fictivă. E boala noastră.

Am călcat în picioare ideea de conflict, religie, sexualitate, căsătorie, politică, știință, societate, natură, mass-media etc. Au devenit doar unelte pentru auto-distrugere în masă.

 

 

Am prieteni care nu cred în Dumnezeu și critică creștinismul. Ei se bazează pe știință. Măcar că majoritatea citesc despre lucruri pe site-uri fără autoritate, iar nu în publicații de specialitate, acceptate de comunitatea științifică. Le aduc aminte că în numele descoperirilor științifice, a crescut numărul șomerilor, apoi s-a creat sclavul muncitor la bandă. Tot de la ceva știință am pornit un război mondial cu tot cu Holocaust, mâncăm munți și secăm ape. Apoi devenim apatici intelectual și spiritual și, în fiecare zi, găsim noi metode de a ne omorâ.

Nu cred că știința e de vină, cum nu e nici religia pentru Inchiziție, sau cruciade, sau altele. Noi suntem, fiindcă le separăm și le transformăm în arme. Și dacă tu pretinzi că orientarea ta sexuală e mai importantă decât nevoia mea de spiritualitate, am o problemă. Tocmai religia mea îmi spune că sunt unic, deci diferit față de tine. Și tot ea mă împiedică să cred că sunt cu ceva mai bun sau mai rău decât oricine.

Eu încerc să împac lumea mea, că mai mult nu pot. Deci nu am cum să fiu corect politic, cu toți. Și adevărul e că religiile nu se împacă una cu alta, un crez cu un altul. Și nu au cum să fie toate adevărate sau toate false.

Și nu mai cred în regi. Și urăsc, nu iubesc, ideea de democrație și socialism, fiindcă simt că ceva rămâne pus deoparte în ambele cazuri. Oricum au devenit și ele două minciuni, unelte pentru unii, otravă pentru restul.

Și urăsc homosexualii, nu sunt obligat să accept nimic de la nimeni. Și nu mă simt mai liber dacă înghit toate mizeriile pentru care se iese în stradă astăzi. Și, ca să fiu mai puțin ipocrit, am învățat în 15 ani să urăsc și lesbienele. Pe bune, atât mi-a luat să fiu corect cu mine! Și mă urăsc și pe mine, fiindcă nici sexualitatea mea hetero nu e mai puțin vinovată de lucruri. Atât doar că eu nu mă laud…

Și nu o să devin niciodată vegetarian, pentru că nu cred că asta e o soluție. O soluție e să-mi controlez carnivorismul exagerat. Urăsc mall-urile și abia acum am învățat să mă feresc de ele. Încă mai cumpăr de la hipermarketuri, mâncare. Și sper să nu o mai fac înainte să mor de cancer.

Și urăsc țigările pline de otrăvuri și băuturile prost făcute. Urăsc materialele sintetice, filmele americane și MacDonalds. Urăsc Occidentul fără viitor și literatura românească plină de filosofii pro-agrare. Urăsc unde am fost și suntem și unde au ajuns alții.

 

Dar nu ura și eșecurile mă definesc. Sunt suma lor dar mie îmi dă cu virgulă, deci mai este ceva:

Iubesc bunul-simț și omenia (ceea ce lipsește Occidentului), un oraș frumos amenajat (ceea ce lipsește destul de mult Estului european).

Iubesc libertatea, măcar că nu avem parte de ea prea mult, berea bună și femeia puternică.

Ador cafeaua, filmele europene, etica, tutunul, șaorma, măslinele și cartofii prăjiți, o carte bună, muzica tekno și ideea de festival cu ziduri de boxe.

Iubesc ploaia în Octombrie, discuțiile tête-à-tête, liniștea, discuțiile în contradicție, somnul, scrisul, apa și ciupercile.

Iubesc să simt pământul când sunt rupt de beat, până la sânge, sau să-mi rup oasele la fotbal, fiincă îmi place competiția etc

 

În final nu sunt ceea ce vrea nimeni, ci ceea ce eu doresc, aleg sau, pur și simplu, devin. Cu tot cu influențe, cu tot cu ceea ce m-am născut, cu tot cu iubiri și disprețuri.

 

Sunt o devenire. Iar până acum nu am omorât pe nimeni, așa că încearcă să faci la fel ca să nu devin neant.

Leave a comment

Filed under absurde, cultura, cutume, etica, filosofie, istorie, Jurnalism, lifeitslef, personal, politic, religie, satire, scriituri, socializare

Miliția-i cu noi!

Mi-am adus aminte de un episod, relativ recent, din viața culturală românească. Într-o piesă de teatru stradal, unul din actori cerea insistent ajutor. Era parte din piesă. Jandarmii de față nu au înțeles nimic, așa că au intervenit, după câteva momente de confuzie. Nu-mi aduc aminte mai multe informații, dar povestea are caracter comico-tragic.

 

Ieri am auzit că aveau de gând să dea amendă pentru o piesă de teatru prezentată în public, pe stradă. Festivalul din care făcea parte spectacolul e unul oficial. Gurile rele spun că jandarmii au fost ofensați de textul piesei (povestea unei protestatare în vârstă și a unui jandarm). S-a încercat legitimarea actorilor și emiterea unei amenzi pentru perturbarea liniștii publice.

Nu sunt sigur pe informațiile pe care le am până acum, dar oricum, reacția lor e nejustificată. Unii spun că era doar o legitimare, și că actorii au exagerat și au ridicat tonul vocii și au pornit scandalul. Eu nu văd rostul unei legitimări într-un astfel de caz. Și nici o amendă pentru limbaj, măcar că au primit aviz de funcționare. Amenda trebuia să revină Primăriei Iași, eventual.

 

Mai zilele trecute, stăteau trei tipi, în fața blocului, în mașină, cu luminile stinse, după ora 11 seara. Urcaseră în mașină de un minut, stăteau la vorbe și la o țigară. Afară era prea frig. Imediat apare o patrulă și îi legitimează. Într-adevăr păreau suspecți. Dar când joci teatru pe stradă, oficial și legal, ce treabă ai ca ofițer de jandarmerie?

 

video Iași

 

Tot ieri am văzut un video în care un cetățean din Târgu Mureș atenționează un ofițer de poliție că nu-i funcționează stopurile pe spate. Are întrerupător, i se dă răspunsul.

Mediafax: Puterea exemplului

Youtube: Puterea exemplului

 

Mă gândesc că nu suntem o țară de oameni prea fericiți. Avem o Biserică plină de oameni care habar nu au de Dumnezeul lor, enoriași care nu gândesc pentru ei și îi cară în spate pe satane. Au mașini de lux și podoabe prea scumpe pentru cât sunt de putrezi, iar ceilalți rămân la stadiul de robi de bunăvoie. Sunt ”morminte văruite”, după cum spune o vorbă celebră. Botezurile, nunțile, înmormântările ar trebui să fie gratis.

 

Politicul suferă cel mai mult. Avem un partid neo-comunist divizat în trei sau chiar mai multe părți (PSD, PNL etc), unul vechi și mort (PNȚCD), singurul partid autentic și vreo câteva circuri (PRM, PP etc). Sunt doar oameni care vor o bucată mai mare de tort.

 

Avem milițieni care nu răspund la apeluri de urgență fiindcă e vineri seara și deja e weekend, dar ridică oameni de pe stradă fără nici o logică. Intervin derizoriu în cadrul fenomenelor culturale și, ca și firmele de security, intervin violent la concerte și festivaluri de muzică. Oamenii se bat aiurea, unii încearcă să intervină. Nimic deosebit. Apoi se calmează sau doar se ceartă, în continuare. Apar oamenii de la security, se împart pumni și picioare la toată lumea participantă, activ sau non-activ. Apoi vin jandarmii. Nu fac nimic sau împart și ei pumni și picioare. Și amenzi.

 

Am aflat, dintr-un studiu recent, că în România nu se prea citesc cărți. Ceea ce nu e neaparat rău, fiindcă se știe că avem mulți IT-iști buni. Dar mă tem că nivelul de cultură și lipsa unui filtru decent în ceea ce privește informația a dat prea mulți imbecili, proști și dobitoci în instituții de stat. Și oamenii au putere.

 

Într-o zi nu o vor mai avea.

Leave a comment

Filed under absurde, carte, cultura, cutume, etica, events, filosofie, Jurnalism, lifeitslef, minte, personal, politic, religie, satire, scriituri, socializare

Omul contemporan sau “păiangănul ce nu vrea să moară decât liber și de foame”

Ideea că nu suntem decât niște fire de praf avea menirea să ne facă mai umili. În schimb, am devenit monștrii.

 

Tot nihilismul iranian nu a fost de ajuns. Am ajuns niște cârpe, nici măcar vase goale, bune de spart.

 

De o vreme credem că totul e mort, că altceva nu există, că nu avem părinți <când ne convine>, că omul alb e superior și alte bizarerii. Ce-i drept, omul alb european a ucis, cel mai probabil, cel mai mult.

Și, când nu am făcut-o afară, am făcut-o pe „vechiul continent”. Bine-nțeles, după ce ne-am omorât între noi, frați, și în noi. Iar asta se întâmpla haotic, de-a lungul timpului. Reveneam spontan la ceea ce a devenit tradiție. Încă se mai întâmplă. Ne unim doar ca să ne dezbinăm, apoi. Și repetăm greșeli istorice.

Singurul omor bun ar fi cel al omului dinăuntru, cel individualist până în pânzele albe. Cam tot ceea ce înseamnă rău, revoltă, egoism și perfidie. Am ajuns să omorâm doar sinele.

 

Omului, cu mult superior animalului, îi este pre-destinată o moarte crudă, să piară de ghearele, colți și veninul celor de care trebuia să aibă grijă. Măcar a treia parte.

Noi strivim un păianjen între două degete, îi agățăm plasa și îi târâm casa cu tot cu el, afară, pe geam.

 

La 90 km/oră îl iau și-l azvârl pe geamul mașinii. Totuși, supraviețuiește. Nu are aptitudinile unei păsări sau a unei pisici. De multe ori e, literalmente, un fir de praf. Îl poartă vântul ca destinul pe om și ajunge pe pământ mai teafăr ca el. Eu mi-aș fi belit coatele și genunchii la acea viteză.

 

Cu ce suntem noi superiori? Cu faptul că putem strivi o viață căreia îi poartă de grijă un univers? Același univers și legile sale ne-ar lua-o pe-a noastră, în aceleași condiții.

 

Cred că etica definește un om. E legea aceea autoimpusă, că nu ești mai presus, nici mai prejos, decât oricare alt fir de praf.

Leave a comment

Filed under absurde, etica, filosofie, minte, personal, satire, scriituri