Despre… oameni ce nu prea țin cu polis (II)

Am un prieten anarhist. E egocentric, nu respectă autoritatea (Dumnezeu, părinți, politicieni etc), reneagă societatea și n-ar înlocui relele cu nimic decât cu bunăstarea sa individuală.

 

Cam asta ar fi o definiție a anarhismului. De la distanța sorbiturii unei guri de vin fiert, mă simt dator să nu fiu de acord.

 

La fel ca banul și prieteniile, societatea e o convenție între oameni. Puțin mai sus de astfel de tipuri de concepte sunt căsătoriile și botezul, deși și ele cad în derizoriu, ca toate celelalte, lăsate strict pe mâna omului. O convenție, un pact, o promisiune, un legământ, chiar.

Nu eu am ales organizarea pe sate și orașe, 2 lumi total diferite. Ele definesc societatea românească actuală, iar eu sunt o rotiță din mecanism. Pot alege să nu fiu, dar s-ar putea să se prăbușească sistemul pe mine din cauza asta. Și, împotriva anarhismului, ceasornicarul care va creea un nou sistem cu vechile piese și/sau cu altele noi, mă va pune deoparte. Fiindcă sunt o piesă stricată. Deci, mare grijă cum mă răzvrătesc!

 

Nu sunt anarhist. Fiindcă doresc altceva, nu doar haos în stat și societate. Haosul pe care-l doresc, în schimb, e legat de dragii noștri milițieni. Aici sunt frate cu punkist-ul, nazist-ul și bătăușul zilier. N-am nici o soluție. Mi-e scârbă de anesteziații în uniforme.

Auzi, tu!? Substanțe interzise vor. Tot timpul. Fiindcă știu ei, toți suntem fumători. Pentru replica asta, un ofițer de jandarmerie dintr-o țară ideală și-ar pierde locul de muncă. Dacă cineva l-ar fi reclamat. Dar eu sunt un laș, nu mă sacrific pentru ce, oricum, piere. (În plus, am experiență, știu că nu am nici o putere să-i fac probleme unui astfel de individ. Decât dacă sunt mai rău ca el. Știu. Pe propria piele.)

Obișnuiam să le iau apărare. Acum, că am devenit victimă, nu mai îmi pasă. Îi urăsc, dar nu am să mă consum pentru ei. Îmi va fi milă de ei în cazul unor revolte. Tot Fb-ul e plin de români supărați pe pseudo-sărbătoarea cu iz electoral de 1 Decembrie. Lumea fierbe la foc mic. Când va răbufni, forțele de ordine nu vor face față. Fiindcă sunt corupte până în măduva oaselor, de la anti-drog la poliția locală.

Apoi, amărâtul care nici nu se mai prezintă când e în goană după substanțe interzise, va fi chemat la datorie de către superiori și lăsat baltă. Atunci, micul anarhist își va rosti discursul filosofic și va spune: “Dragostea e interzisă, dar nu e o substanță. Ura, în schimb, e gratis și prinde multe forme. Ia și ține!”.

Advertisements

Leave a comment

Filed under absurde, cutume, etica, filosofie, Jurnalism, minte, pamflet, personal, politic, satire, scriituri

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s