Monthly Archives: February 2017

Peisajul era puțin anost. Erau lumini sumbre încâlcite cu constelații false, inestetic, cu gust sintetic de diluant. Ne place să ucidem pădurile cu cianuri și tot chimia rămâne supremă. Probabil e doar o chestiune de nuanță, de gusturi. Culorile puternice și vii, amestecate cu clasicul peisaj, sunt un fel de chin plăcut. Te scufunzi în beznă și tot acolo ești departe, printre stele.

 

Ce a atras atenția ochiului de pribeag au fost trupurile frânte, parcă de îngeri. Erau prinși între Paradis și celebra cădere către noroi, către materie. Sau cel puțin departe de dragostea unei ființe supreme. Și acele trupuri erau frânte căci se mișcau într-un dans frenetic, nedefinit. Erau piese ce parcă nu aparțineau unele de altele, dar erau legate strâns cu tendoane, și piele, și oase, puțină carne și sânge fierbinte. Și erau acolo, într-o învălmășeală de nedescris.

Se zbăteau. Parcă erau chinuite. Se rostogoleau, se desfăceau, se scurgeau. Frânturi de ființe ce erau odinioară. În dansul lor lasciv, un călător se pierdea. De parcă însuși Platon devenea doar un om, apoi doar un daimon, apoi ceva și mai rău, și mai mic. Ceva atras de pământ, de carne și de toate lucrurile mărunte, ce nu conteaza. Ca un suflet ce nu mai e atras aproape deloc de lumina vreunui intelect.

 

Am închis ochii căci voiam să nu mai văd tentația de a fi carnal și ipocrit, slab, condus de râuri ce nu sunt ale nimănui. Voiam, în pribegie, să mă întorc acasă. Dintre locurile cosmice ce le-am lăsat în urmă, aflasem de unul nou, nemaiîntâlnit. I se spunea acasă. Mi-am lăsat conștiința de astronaut și am devenit un scafandru. Precum apele primordiale ce se mișcau fără sens împreună cu nimicul de care erau legate, mintea mea se împletea cu carnea. Cineva trebuia să se topescă.

Am luat un spirit cu mine și l-am dus acolo unde nu mai este spațiu. Îmi doream să fiu acasă dar nu puteam. Nu știam să ajung în locul neexplorat. Așa că am chemat un intelect vechi și plin de mister. Ca să-l aduc cu minte în călătoria ce urma. Era acolo, fără spațiu.

 

Ierni multe, mai târziu, oboseala și-a spus cuvântul. Eram aproape adormit și nu puteam decât să mișc unele gânduri. Nu voiam să deranjez pe nimeni, dar trebuia să mă așez. Sunetul era mai liniștit. Aproape uitasem de carnalitatea sufletelor ce le văzusem prin cosmos. Nu mai doream nimic fiindcă eram bine. Mi-am adus aminte cum e să închizi ochii în fața lucrurilor nedorite ca să fugi de acolo.

Apoi să mă trezesc la mal. Furtuna e departe și sunt teafăr. Soarele și luna se plimbă pe pielea mea și îmi liniștesc mintea agitată. Sunt luat în brațe ca un cadavru ce urmează să învie sub lumina. Buricul unui deget scrie litere moi pe mine și sunt altfel. Apoi o mână verde îmi ia ridurile de pe frunte și toate grijile și dorul.

Cripticul mesaj și nostalgia unui dialog amuzant au rămas pe mine și în mine. Sunt vechi și sunt nou. Dar măcar sunt liniștit. Cred că nu mai îmi lipsește nici viața, nici moartea. Pe palmă aveam scrisă nevârsta ce se juca cu timpul. Eram copil și bătrân și nu eram. În trezire aveam să fiu, măcar, din nou. Dar eram liniștit. Și mă gândeam…

 

Leave a comment

Filed under absurde, filosofie, minte, personal, psy, satire, scriituri

Scuip pe valorile lumii

Odinioară era așa, odinioară era altfel. Legea era într-un fel, acum e așa. Sau nu e deloc lege. Unde nu e deloc e, de fapt, ceva, altfel. Deghizat.

 

Am fost un ciudat toată viața mea. Pentru ce din jur. Am privit valorile lor ca nimic și am privit valorile împotriva cărora  trăiau ca nimic. Când s-a terminat educația, mi-am oferit eu una.

Crezi că ceea ce înveți în liceu e inutil? Nimic nu e inutil dacă ești înțelept. E informație.

Ești slab și accepți orice? Colacul de salvare e conștiința. Aia dureroasă, pe care ori o omori, ori o hrănești, cumva. Eu sunt gunoier. Mi-am hrănit nimicul din mine și încă sper la ceva. Ca un idiot. Spun lucruri doar în măsura în care mai sper, la final, la ceva. Că nu aș merita să mai vorbesc.

Dar, de obicei, vorbesc proștii. Adevăratele nimicuri. Nu vreau să atrag atenția, altfel, nu aș termina așa. Ei se bat pentru voi și cumva, câștigă, ceva. Pe voi! Eu vorbesc în umbră, fiindcă știu că acolo aveți adăpost. Tot la mine ajungeți. E bine aici, e cam pustiu. Sunt la fel de nesigur de ceea ce văd ca și voi.

 

Nu ești liber când te asculți pe tine. Nu ești liber când asculți pe nimeni. Ești liber când îți spun eu când să fii. Fiindcă eu văd mai mult. Fiindcă eu văd o fantasmă și ceva. Și ești liber când eu mor.

Leave a comment

Filed under absurde, filosofie, personal, satire

Statul de drept și statul de drepți

Nu am fost la vot. Am fost un personaj din Caragiale. Era plănuit să fiu dar nu era plănuit să nu mai ajung la cabina falsei libertăți. Fiindcă așa văd eu democrația. Cu o falsă libertate. Votul meu va conta când voi convinge încă 50 % să vină cu mine. Altfel e nimic.

 

Apoi, nu am ieșit în stradă. E frig. Lucrez de ceva vreme și îmi stric sănătatea destul cu asta. Partea tristă e că aproape orice muncă presupune un câștig pus deoparte pentru sănătatea ce o strici tocmai prin muncă. Nici nu am chef să ies. Să strig. Am locuri de vizitat și oameni de văzut.

Nu am timp pentru proteste. Și nici o filosofie bine pusă la punct. Așa că nu am să ies, doar ca să dea la număr sau să mă vadă cunoscuții. Am să ies când voi avea convingeri ca să nu fiu prostul care nu știe de ce a ieșit din casă.

Adevărul e că nu vreau să ies, pur și simplu și fără explicații inutile care cele de mai sus.

 

P. Țuțea a stat 13 ani în pușcărie pentru un neam de idioți. I. Rațiu a luptat până la ultima picătură de sânge ca să avem dreptul (nu obligația) să nu fim de acord cu dânsul. Și alții.

Înțeleg că e doar un protest legitim, nu o revoluție. Altfel nu ieșeau oamenii cu copii în stradă. Internetul e invadat de personaje colorate. Mă simt de parcă aș fi acolo și nu e jurnalism ce fac dânșii. Mă întreb, dacă ies și spun că nu am fost la vot, ce reacții voi primi? Că unii au dat vina pe mine pentru ieșirile lor.

Dacă ieșeam în stradă nu stăteam pe telefon. Nu făceam poze, nu filmam, nu mă lăudam. Îmi puneam o cagula și protestam. Aș fi doar un individ supărat. Manifestațiile de gen nu se fac democratic, aliniat după linii trasate de alții și cu acordul lor. Tocmai cu ei nu suntem de acord deci ar trebui să ieșim din tiparele lor.

Pe de o parte mă bucur de geniul artistic, literar și umoristic, al românului. Dar dacă aș ieși în stradă, aș ieși de supărare. Și nu aș îndrăzni să scriu texte care sună bine, poezii anti-mafie. Nu aș avea timp și nervi să mai suport 5 minute de minciună.

 

În momentul de față eu plătesc o mână de dobitoci care ies din ședință fiindcă nu au chef de discursul președintelui. Au fost aleși prin nenorocitul de vot democratic. Și nu s-a plâns nimeni că s-au furat iar voturile. Eu nu mai pot să fiu democratic cu ei. Știu că o dictatură nu e bună acum. Niciodată nu ar fi. Și nu vreau să promovez un comportament deviant doar fiindcă nu sunt de acord cu al lor (al celor de la PSD). Dar aș ieși în stradă doar să-i scot afară pe ei. Nici 5 minute nu mai vreau să le dau. Fiindcă nu merită. Și nici alții de același soi din alte partide.

Românii din stradă sunt prea de treabă. E bine că nu sparg vitrine și pereți ca minerii. E bine că nu se bat cu jandarmii, cu toate că suntem în aceeași oală. Dar cineva trebuie să scoată penalii afară din Casa noastră, care, apropo, e cea mai scumpă clădire administrativă din lume.

 

I-aș scoate la o cafea. Le-aș lua aproape toți banii. Le-aș lăsa câte un leu pentru un covrig simplu și le-aș spune că le dau și sare. Le-aș promite un leu în plus mâine, dar când mi-ar cere cafeaua, aș ieși din bar la o țigară. Fiindcă exact asta fac ei zi de zi, de mai bine de un sfert de secol.

Dar mi-e teamă să nu cumva să-mi placă și să rămân așa, crezând, ca ei, că nici pe mine nu mă găsește moartea, ca pe tatăl lor. Și mi-e teamă să nu fiu un idiot care a irosit sacrificiul de 13 ani al unui om.

 

 

 

 

PS: am râs și încă râd de glumele pe seama susținătorilor PSD (admit că e o plăcere vinovată). Dar, în final, asta e democrația. Și cei care susțin democrația dar își bat joc de ei îmi par a fi ipocriți. Bătrâni și țărani, chiar mulți tineri, proști, săraci, mici baroni locali. Apoi bogați, spălați pe creier și tot soiul. Ei au pus PSD-ul la putere.

Dar văd la TV/kf că tot așa sunt și ceilalți. Sunt oameni și oameni în ambele tabere. Rămâne de văzut ce canalii se mai agață de proteste doar ca să ajungă să facă ceea ce face Dragnea&Co. Să nu se repete furtul de la 89, când un dictator comunist a luat puterea de la un altul. La un moment dat, chiar trebuie să pornești un război ca să ai pace.

 

PPS: nu prea îmi vine să ies în stradă fiindcă mă simt la fel de penal ca cei de sus. Stați liniștiți. De câțiva ani nu mă implic activ în viața politică ci îmi văd de viața privată. Între timp am devenit un parazit pentru o societate pe care nu o doresc dar de care depind. Și nu o dată am furat când puteam să plătesc. Nu mai contează dacă muream de foame sau nu din cauza politicienilor. Se numește degradare morală. Și nu știu dacă aș mai putea sta drept pentru statul de drept… despre asta era vorba în titlu, de fapt. Dar eu deviez tot timpul.

Leave a comment

Filed under absurde, filosofie, istorie, Jurnalism, minte, personal, politic, satire, scriituri, socializare