Peisajul era puțin anost. Erau lumini sumbre încâlcite cu constelații false, inestetic, cu gust sintetic de diluant. Ne place să ucidem pădurile cu cianuri și tot chimia rămâne supremă. Probabil e doar o chestiune de nuanță, de gusturi. Culorile puternice și vii, amestecate cu clasicul peisaj, sunt un fel de chin plăcut. Te scufunzi în beznă și tot acolo ești departe, printre stele.

 

Ce a atras atenția ochiului de pribeag au fost trupurile frânte, parcă de îngeri. Erau prinși între Paradis și celebra cădere către noroi, către materie. Sau cel puțin departe de dragostea unei ființe supreme. Și acele trupuri erau frânte căci se mișcau într-un dans frenetic, nedefinit. Erau piese ce parcă nu aparțineau unele de altele, dar erau legate strâns cu tendoane, și piele, și oase, puțină carne și sânge fierbinte. Și erau acolo, într-o învălmășeală de nedescris.

Se zbăteau. Parcă erau chinuite. Se rostogoleau, se desfăceau, se scurgeau. Frânturi de ființe ce erau odinioară. În dansul lor lasciv, un călător se pierdea. De parcă însuși Platon devenea doar un om, apoi doar un daimon, apoi ceva și mai rău, și mai mic. Ceva atras de pământ, de carne și de toate lucrurile mărunte, ce nu conteaza. Ca un suflet ce nu mai e atras aproape deloc de lumina vreunui intelect.

 

Am închis ochii căci voiam să nu mai văd tentația de a fi carnal și ipocrit, slab, condus de râuri ce nu sunt ale nimănui. Voiam, în pribegie, să mă întorc acasă. Dintre locurile cosmice ce le-am lăsat în urmă, aflasem de unul nou, nemaiîntâlnit. I se spunea acasă. Mi-am lăsat conștiința de astronaut și am devenit un scafandru. Precum apele primordiale ce se mișcau fără sens împreună cu nimicul de care erau legate, mintea mea se împletea cu carnea. Cineva trebuia să se topescă.

Am luat un spirit cu mine și l-am dus acolo unde nu mai este spațiu. Îmi doream să fiu acasă dar nu puteam. Nu știam să ajung în locul neexplorat. Așa că am chemat un intelect vechi și plin de mister. Ca să-l aduc cu minte în călătoria ce urma. Era acolo, fără spațiu.

 

Ierni multe, mai târziu, oboseala și-a spus cuvântul. Eram aproape adormit și nu puteam decât să mișc unele gânduri. Nu voiam să deranjez pe nimeni, dar trebuia să mă așez. Sunetul era mai liniștit. Aproape uitasem de carnalitatea sufletelor ce le văzusem prin cosmos. Nu mai doream nimic fiindcă eram bine. Mi-am adus aminte cum e să închizi ochii în fața lucrurilor nedorite ca să fugi de acolo.

Apoi să mă trezesc la mal. Furtuna e departe și sunt teafăr. Soarele și luna se plimbă pe pielea mea și îmi liniștesc mintea agitată. Sunt luat în brațe ca un cadavru ce urmează să învie sub lumina. Buricul unui deget scrie litere moi pe mine și sunt altfel. Apoi o mână verde îmi ia ridurile de pe frunte și toate grijile și dorul.

Cripticul mesaj și nostalgia unui dialog amuzant au rămas pe mine și în mine. Sunt vechi și sunt nou. Dar măcar sunt liniștit. Cred că nu mai îmi lipsește nici viața, nici moartea. Pe palmă aveam scrisă nevârsta ce se juca cu timpul. Eram copil și bătrân și nu eram. În trezire aveam să fiu, măcar, din nou. Dar eram liniștit. Și mă gândeam…

 

Advertisements

Leave a comment

Filed under absurde, filosofie, minte, personal, psy, satire, scriituri

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s