Monthly Archives: May 2017

Zâmbet de copil

Eu nu te cert că nu ai haine. Că dormi prin parcuri, pe bănci sau sub poduri. Nu te cert că tu cauți un canal sau un om cu care să te simți bine. Nu te judec că nu ești aici, deși as vrea să fii acolo. Nu te mai condamn că nu ești nicăieri sau nicăieri ești.

 

Nu te laud că ai mașină, sau bani, sau orice avere, sau o mie de bucăți de carne. Nu îți spun că faci bine că nu mai tragi legale, nici nu te laud că ai bani de puritate 99%. Nu te uit că ai fost dincolo și ai făcut ce ai făcut.

Nu te resping că încă bei bere la pet, sau uiți de tine, sau ai ieșit dintr-un spital. Nu te mai neg că nu vrei să fii. Fie și devenire. Nu te urăsc că detești ceea ce e bine.

 

Cu toții ne-am maturizat. Nu mai suntem copii. Ieri trebuia să mor, alaltăieri îmi doream asta. Acum sunt acum, un univers depășit de neantul fals, parcă nu sunt nimic. Am depașit o zi, doar. Parcă nu mai e speranță, altfel eram plecat de aici. Sau poate eram doar mai sus cu un nor.

Avem conștiința încărcată, nu liberă. Niciodată nu vom liberi, decât cu limite auto-impuse, și nici atunci, măcar.

Rațiunea nu ne mai ajută, că am devenit sfori.

Advertisements

Leave a comment

Filed under absurde

Monștrii și minciuni

Obișnuiam să mă trezesc și să mă întreb: ce fac astăzi?

 

Adică, ce fac în lume? Pentru ce exist? Pentru ce trăiesc? O carte nouă, poate. Un somn bun. Un ceai. Apoi ce fac? Între ele cu ce îmi ocup mintea. Aș putea să ies, să văd un om.

 

Acum mă trezesc să alerg. Mă duc la muncă mahmur. Sunt încă amețit de aseară. Doar o bere, doar o țigară, doar un drog pe lânga altul, doar un pic de cancer, să mor. Pe stradă e cam gol. E sâmbătă, poate. În parc, oamenii aleargă. E blocat totul. Îi înjur cu o mână încleștată pe piept. Nu țin nimic. Simt că niciodată nu am nimic. De ce mai aleargă oamenii? Cine vrea să moară sănătos?

Alerg să plătesc taxe. Mașini de jandarmi, una albastră mă face mare, una albă mă face mic, poliția locală nu îmi face nimic. Le plătesc benzina dar nu am nevoie de ei. Alerg să servesc. Oamenii sunt snobi și proști. Aș da o lege să nu se trezească nimeni înainte de 11. Lumea merge și așa.

Mă taxez la gânduri. Vreau să fiu simplu. Aștept să treacă viața. Mă duc să dorm, ce să fac cu viața mea? M-aș trezi doar ca să alerg din nou. Să fac, să duc, să mint, să aleg.

 

Să fiu?

 

Nu am timp. Nu mai am timp să fiu devenire. Am responsabilități. Trebuie să-mi rup spatele. Nu am bani de asigurare, nici card. E pe undeva prin locuri reci și umede. Dacă o să cad, am să fiu animal, nu om. Nu mă ridic. În schimb, trebuie să-mi iau telefon nou.

 

Aș ieși, aș… Dar mai bine să mă țin de program, oricum nu mai gândesc.

Aș savura… viața. Aș pleca la mare, la munte, aș pleca să fiu iar. Aș pleca să gândesc, ce fac astăzi? Am o mie de posibilități, fiindcă respir aer. Nu mai plătesc rate, nu mai fac comenzi aici, nu mai dau telefoane. Aici sunt liber să fiu și să mă gândesc, pentru mine, ce fac?

 

O întreb pe ea.

Ce vrei tu.

Ce vreau eu.

 

Ce bine era copil.

Leave a comment

Filed under absurde, cafenele, cultura, cutume, etica, filosofie, lifeitslef, minte, personal, satire, scriituri