Category Archives: absurde

bestial și atemporal

Simțeam mirosul de cafea. Nu era făcută. Trebuia să mă ridic pentru asta. Și trebuia să-mi fac ceva la păr. Și să alerg. Sau să fac mișcare, ceva.

Preferam lectura goală -gol?- în loc de altceva. O, lenea asta! Am făcut cafeaua.

Pisica dependentă mă exaspera. Mai dorea iarbă, că voință nu avea nici ea. Mă gândeam la delirul lor, al pisicilor. Ce e acolo?

O dimineață leneșă, era deja ora 2, trecut bine de amiază. Eu mă gândeam la mic-dejun. Ea dormea. Vulpea dormea de parcă ar cugeta la Kant și Descartes. Apoi stătea butuc. Lemn. Leneșă!

Șobolanii mor de sete, iar restul lighioanelor se ascund. Toate dependențele se ascund ziua. Doar unii sunt mai aroganți.

Măcar miroase a cafea!

Și afară stă să plouă.

 

Advertisements

Leave a comment

Filed under absurde, alegorie, cutume, lifeitslef, personal, scriituri

Nu contează cât de lung am părul

Sau momentul acela în care, din cauza globalizării imbecilismului și a pseudo-inovațiilor în arta de a manipula, orice flegmă de om are o scuză.

 

Când îmi recit versurile pittișiane despre lume, îmi dau seama de ce omul acela a inspirat anii 70 și 80. Și nu numai. De ce un mason poate fi clarvăzător și moral în același timp. Că pe el, viitorul nu îl submina ca ființă, ci îl îngrijora ca pe un titan, viitorul vlăstarelor revoltei sale.

 

Acum orice idiot recită sloganul ca pe o scuză. Și nu e nici una, nici alta. Nu contează cât de scurt ai părul, dacă ești un cocalar sau un fătălău, tot acolo e. Celebrul vers nu e o scuză pentru o bere vărsată la un birt de cartier, ci e o acuză la servilismul ieftin ce se poartă și alte obsesii perverse.

Că văd zilnic parașutele umane cum se lingușesc pe lângă cine trebuie, apoi, când se despart, scuipă și înjunghie. Iar când sunt trase la răspundere, îl îmbrățișează pe vehementul NU. Nu eu, nu aici, nu acum, nu ținem țigări, nu respira, nu vorbi, nu gândi, nu pot, toți frustrații, nu manipulării, nu Dragnea, nu noi, nu voi, nu, voi nu, eu, cine? NU!

 

Încă vă plângeți de lipsa democrației și a dreptății în țară. La ce revoluție din întreg universul, cineva nu a pierdut ireparabil totul? Și voi vreți să câștigați totul fără pată de sânge. De la Lucifer încoace, până în 89, cineva a pierdut totul. L-aș pune și pe Țuțea aici. Din nou. Degeaba.

Fac ceva pe democrația voastră! E cea mai mare minciună de la 89. Majoritatea needucată alege încă de atunci, condusă de vechii ciocoi și de cei noi. Iar voi nu sunteți haiduci, ci doar tâlhari de rând. Nu înțelegeți că avem nevoie de oameni, nu de voturi? Avem nevoie de lideri, nu de gloată proastă. Și ce om a pornit un război cu el însuși în ultima vreme? Ca să iasă să ne conducă și pe noi, cei care suntem prea rea de gură.

Nu mai militați pentru democrație că exact ea ne-a distrus. Dacă tot sunteți agitați, de ce nu faceți greve? Vindeți tot fără bon, da-ți salarii fără taxe, da-ți bilete de tramvai pe gratis, benzină fără bani, nu vă opriți la somația poliției. Nu mai plătiți vacanțe de lux pentru politicieni. Când au concediu să meargă acasă, la sapat pământul, cum făceau ai mei.

 

Ah, dar nici anarhia nu e bună. Cum inflorește servilismul, servirea pe sub tejghea, cea mai mare formă de ciumă a comunismului! Care nu reflectă altceva decât slăbiciunea noastră față de etică, orice formă de etică. Nu ar fi mai bine să lăsați haștagurile și lirismul și să îmi dovediți că am greșit că nu mai merg la vot de ceva vreme?

Ce ziceți să confiscați mașina aia de intervenții în caz de răzmeriță pe care a cumpărat-o miliția bucureșteană cu banii nostri? Exact împotriva voastră. Ce ziceți de o resetare la toată societatea asta prin acte ce nu vor aduce pe noi înapoi, după? Adică nu vom vedea rezultatul. Să nu murim ca Țuțea. Să murim altfel.

Nu sunt eu, acum, aici, în aceeași postură? Să servesc unui conflict de interese sau să las tot răul în urmă și să ridic standardele, așa cum am dorit încă de la început? Că lumea nu o mai pot schimba, aproape nici pe mine. Aș zice că mai încerc să fac ceva, dar cine cade, nu mai e treaba mea.

Leave a comment

Filed under absurde, alegorie, cutume, etica, filosofie, istorie, Jurnalism, minte, personal, politic, satire, scriituri, socializare

Muntele

S-a ridicat în timp, parcă mai timid ca alții. Nu își dorea prea multe, dar la un moment dat a văzut cerul, luna și stelele. Și și-a dorit din file de lemn să ajungă pe la ele. A disprețuit natura umană cu toate că-i este esență și s-a îmbogățit cu ce-i oferea Universul, din nimicul Său aparent.

 

S-a încălțat cu pământ cu toate că nu i-a plăcut decât desculț. Și tot desculț a rămas. Apoi și-a luat o cămașă și o mantie. S-a acoperit și s-a ascuns de ochi. S-a arătat unuia și s-a ascuns alteia. Și-a acoperit misterele prostilor și le-a dezvăluit minerilor. Și-a acoperit capul și și-a lăsat barbă, apoi l-a descoperit și l-a ras. Și nimeni nu a mai înțeles focul dinăuntru. Era un foc ce mistuia și dădea naștere, un foc ce năștea o pasăre phoenix dar și era pasărea. Gol și plin, dezbrăcat și îmbrăcat, ascundea fărâme filosofale pe care falșii alchimiști credeau că le dețin.

Hainele sale erau un mister ca și măruntaiele de piatră.

 

Muntele s-a făcut prieten cu un cer și cu un alt munte. Apoi au urmat alți munți și alte ceruri fiindcă trăiau împreună. Apoi își ofereau lucruri în dar cu toate că doar praful stelelor era de ajuns. Și ceața îmbrățișa și norii îi dădeau târcoale cu apele lor răcoroase ca berea oferită de un prieten cinstit.

Mușchi, flori, iarbă, copaci și toate lighioanele pământului doritoare de înălțimi și-au găsit liniștea și confortul aici. Și păsările cerului, și minerale, și multe altele, podoabe erau și ele. Toți îi erau prieteni și nestemate pe coroană. Până și timpul îl ridica în slăvi.

 

Dar timpul, cu timpul, la timpul său, îl rănește. Și vântul care-i cânta odinioară, îl roade și macină. Și apa îl mănâncă, își sapă trădările de pe culmile sale ca o prietenie veche ce nu se mai leagă. Până și omul, cea mai nemernică ființă, ce trebuia să aibă grijă de toate, îl taie, îl scormonește, îl topește și îl face praf. Cu uneltele sale de neîncredere îl ucide lent.

 

Și toate se adună pe munte să trăiască. Și toate se mănâncă între ele. Singur, rămâne muntele să grăiască, cu gândul tot la cer, la lună și la stele: toți vipere.

I’m the Mountain

Leave a comment

Filed under absurde, alegorie, cutume, etica, filosofie, lifeitslef, minte, personal, satire, scriituri, socializare

document

Era dimineața devreme. M-am furișat ca un hoț absurd, afară din casă. Uitasem comoara în camera de noapte, printre cearșafuri. Avea coperțile deschise și era plină de nihilism. Un pix și un carnețel cu notițe despre oameni stăteau împrăstiate tot pe-acolo. Cuvintele au săpat prea adânc în toate.

 

Mă duc cu ea, în mintea mea, la bibliotecă. Îmi spun, acolo, fiecare e același, nou și vechi, înțelepciune și nebunie. Sus și jos. Cer și pământ. Ca o bucată de alchimie prinsă de un perete, fiecare slovă la nelalocul ei. Ce ființă să fie mai lacunară și mai întreagă în paradoxu-i efemer. O lacrimă sau o perdea, un ocean sau lumină estompată.

 

La o altă oră, căci pierdusem timpul, răsfiram, pe furiș, cea mai complexă carte. Îmi băgam nasul în cotorul ei și o adulmecam ca un șoarece de bibliotecă. Ochelarii nu stăteau bine, mî încurcau. Îi dădea senzația că un călău stă să o judece, nu un tânăr să-și frângă sau înfrângă destinul în ea.

 

Nu avea capăt, nici început de care să mă prind. Nu că ar fi infinită, ci că eram eu neîndemânatic cu ea. Adesea scoteam un semn de carte și-l înfingeam în mod aleatoriu în paginile ei. Apoi le deschideam și miroseam tușul vechi. Gălbuiul ei mă apropia de moarte. Ce gust de femeie, ce gust de Ea, celebra Doamnă cu o coasă oarecare. Cât de fin și macabru acest spasm din inima mea. Aproape atingeam cu vârful limbii fiecare început din ea.

Îmi frecam nerăbdător degetele de marginile ei, cu coperți de lemn și dantelă. Iar ea se răsucea în mâinile mele ca o figura de lut moale. Bibliotecara mă judeca de după o pereche de ochelari ca un fund de sticlă. Probabil îi aminteam de vreo aventură safică și satanică, cu Baudelaire la capătâi, la pat.

 

Orgasme nestăvilite o treceau în timp ce mă spiona, devorând-o, capitol cu capitol. Căci orgasmul ne-a fost dat ca cea mai înaltă fericire între atâta praf. Apoi urma, pagină, cu pagină, cuvânt cu cuvânt. De parcă număram firele de păr al unei adolescente naive.

Ea era mai bătrână decât timpul și totuși mai fragedă decât o pisică nou născută. Stătea întinsă pe masă, cu coperțile larg deschise de vreo 2-3 ore. Și încă nu terminasem. Mă treceau sudorile iar. Cuvintele ei mă făceau un om nou, clădit parcă pe un piedestal antic, totuși. Ceva din clasic, ceva din modern, ceva uitat de lume, puțin mister.

 

Acum, că am rămas la ultima candelă aprinsă, formele ei desenate ca umbre pe pereți se stingeau. Se stingea și viața și se loveau de moarte, toate. Ultimul cuvânt, de încheiere, ca o îmbrățișare perversă și un sărut interzis, era un abur pe buzele ei calde, roșii. Aburul să răcea. Ca și culoarea gurii, ca și tonul pielii. Ca și o notă muzicală în surdină. Ultima. Ultimul geamăt. Ultimul suspin de orgă și orgie. Ca un punct ce încheie un orgasm universal. Ochii erau reci acum, de trecere. Se inchidea.

Coperta din spate era murdară. Ca și paginile ei roase de degete. Numele era trecut în ochi. Era numele de om, al ei, al autorului, al fiecăruia.

Ah, uitasem de ultimele pagini. Erau goale. Ca și noi. Căci după finalul agonizant și, deopotrivă, extatic, rămânea contemplarea. Acea strângere în brațe. Acea pierdere, acel abandon pe care-l lăudam mai ultima lună de vară. Obișnuiesc să-mi las urmele pe paginile goale. Căci era a mea. Urma să nu o returnez bibliotecarei de parcă urma să-și piardă fiica. Urma să nu o returnez bibliotecii, căci praful era greu de suportat, pe un raft uitai.

Urma să adorm cu ea în brațe, iar, relativul, mâine să ne trezim la o nouă viață ca o redescoperire.

Leave a comment

September 19, 2017 · 17:18

Bătrân

Îmi aduc aminte de furtunile de vară, din copilărie. Aveau o aură aparte, mistică. Tot cerul se aduna de nori ce nu păreau prietenoși. Urmau tunetele și fulgerele din încăierarea lor. Parcă se ducea o luptă între îngerii lui Mihail și demoni. Era o priveliște minunată și cutremurătoare.

Eu alergam în casa scării. De acolo îndrăzneam să arunc o privire pe furiș. Pe vremea aceea nu aveam termopane si nu știu ce uși la intrare. Stăteam cu ușile deschise, nu ne certa nimeni că se strică arcul nu știu care sau balamalele. Aveam o pasiune bolnavă pentru furtunile de vară. Îmi era teamă de el și totuși le sfidam cu nerușinare. Cel mai adesea eram ud leoarcă. În mintea noastră, de copii, se nășteau povești despre ce se întâmplă acolo, sus.

 

Acum e subiect de știri și statistică. Doar niște militanți pentru mama natură ce se aud mai tare decât o furtună. Că am stricat pământul și de aia e așa rău. E toamnă deja, iar vijelia de duminică a fost minunată. În afara cărămizilor ce stăteau să-mi cadă în cap. Nu puteam sa nu privesc cu aceeași ochi de copil urgia de afară. Cădeau bucăți de tencuială, acoperișurile erau smulse… Haos, aș spune, dacă nu m-aș fi luptat cu filosofia. Dacă era haos, nu era nimic. Așa, a fost ceva. Ceva nenatural.

Nu aveam de gând să ies în bustul gol afară dar mi-ar fi plăcut. Uneori, ploaia mai spală si păcate. Las această satisfacție ucrainiencelor blonde, când protestează împotriva poluării. E ca și cum ți-ai turna o găleată de apă pe tine. E rece. Apoi faci focul și fierbi o găleată de apă. O torni pe tine, deci clar ești sinucigaș. Apoi te întrebi ca un nebun cu ce ai greșit?

 

Iubesc natura dezlănțuită. Nu mai ține de control sau auto-control. Ține de cât de multă grijă am avut până acum să nu ne jucăm cu limitele ei. Mă aștept la mult mai rău. Și aici vorbesc și de furtunile din mintea noastră, de ființe nesăbuite. Cu cât amatorism ne dăm statusul de “în siguranță”, comparându-ne cu cei din State.

 

Am ieșit în oraș, pe centru. Era dezastru. Niciodată nu am văzut Aradul atât de bătrân. N-a durat jumătate de oră și deja erau victime. Iar centrul era plin de grămezi de moloz. Cred că cineva a uitat să mai repare și altceva decât drumuri. Cum ar fi cei călători pe ele…

 

foto credits: on Cannibal Fairy

 

Leave a comment

Filed under absurde, cutume, etica, filosofie, Jurnalism, minte, personal, politic, religie, satire, scriituri, socializare

Necesitatea de a fi mizantrop

Singura bucurie în tot progresul tehnologic actual e că nu mai trebuie să interacționezi cu oamenii.

 

Nu te mai uiți pe o tabelă comunistă când îți pleacă trenul ca, mai apoi, să întrebi 4 necunoscuți care-ți este trenul. Stai liniștit cu nasul în telefon și nu mai vorbești aiurea cu colegii de compartiment. Știi când ajungi la destinație și nu mai trebuie să ceri ajutor cu cele 4 sacoșe că ai ajuns mai repede decât credeai.

Nu mai întrebi de direcții pe stradă și nu mai deranjezi vizibil pe nimeni. Nu te bagi ca boul în seamă și nici nu blochezi circulația ca să stai la taclale.

Fiecare e pe ale lui cohones. Sau pe ale telefonului.

Adio umanitate. Adio spiritualitate. Adio natură și bun simț. Adio amabilitate. Fiecare se descurcă cu satelitul lui.

Leave a comment

Filed under absurde, cutume, etica, filosofie, personal, satire, scriituri, socializare

Limbaj și zei

Mă intrigă capacitatea omului de a învăța un limbaj verbal. Cunoașterea lumii începe printr-un limbaj non-verbal. De la atingeri la sunete, primele imagini, primele senzații pe limbă și în nări. Descoperi o lume materiale greu de suportat, în final.

 

Rămân în mintea ta, mirosurile din copilărie, sau lumina dintr-o odaie, din camera ei, sau o piesă ascultată undeva, pe o verandă, la malul mării, sau pe munte. Îți rămâne în minte gustul de cireșe furate sau de oribilitatea berilor băute în neștire cu băieții, cu o seară în urmă. Și limbajul ăsta, bazat pe simțuri e grosolan și mult.

Apoi vine limbajul verbal, o știință ce nu poate fi încă explicată. Și din el pornesc războaie, și din el se soluționează conflicte. Paradox al omului, parcă nu este de ajuns, parcă e prea complex și superior.

 

Comunicarea pare a fi pasaul matur către orice înțelegere sau rezolvare, dar și pricină de ură. Lipsa ei, defectele ei, dinții ei lipsă, parcă ne provoacă supărări mai mult decât orice. Umorul și discuțiile în contradictoriu, cu mintea atentă spre orice altceva din afara minții noastre, mi se par dovadă de caracter, inteșigență și deschidere. Ceea ce nu se prea spune în biserici e că până și lui Dumnezeu îi place să fie negat. Tocmai pentru că nu vrea roboți sau maimuțe în locul nostru. Noi dorim asta. El vrea căutare și mentalitate de a soluționa orice conflict.

 

Mă gândesc la cât suntem de perfizi, că până și dacă am fi zei, tot ne-am distruge pe sine și pe ceilalți în egoismul nostru necontrolat, la orice vârstă și în orice stadiu. Ce mitocănie trebuie să fie trecută în ADN-ul nostru, acum! După atâția ani de depravare. Am reușit și noi să transpunem ideea, conceptul, sublimul chiar, într-o bucată de materie. Am transpus nemateria în materie și am închis cercul. Și tot noi suntem sclavi ai cipurilor.

Am evoluat științific și tehnologic doar ca să ne îndobitocim și mai mult și am uitat de univers, cu tot ce conține. Am uitat de neantul minții noastre, de oceanele adânci și de înaltul cerurilor. Am uitat că tot exploratori neîmblânziți și neexperimentați vom fi. Că lumea se termină, dar noi, nu.

 

Chiar și dacă am fi zei, tot ne-am ucide, noi pe noi și noi pe ceilalți. N-am putea să comunicăm împreună pentru noi, ci doar pentru o vreme. E lucru mare să-ți învingi demonii și să rămâi om, măcar că și supra-omul lui Nietzsche și omul nou al lui Hristos sunt aceeași idee. Doar că ne place să interpretăm greșit și să distrugem multe.

 

Totuși, eu mai văd un dram de altceva, ce poate schimba, radical, totul. Și începe în limbaj, în comunicare și, apoi, sunt toate cele ce vin după.

Leave a comment

Filed under absurde, filosofie, lifeitslef, minte, satire, scriituri