Category Archives: arta

document

Era dimineața devreme. M-am furișat ca un hoț absurd, afară din casă. Uitasem comoara în camera de noapte, printre cearșafuri. Avea coperțile deschise și era plină de nihilism. Un pix și un carnețel cu notițe despre oameni stăteau împrăstiate tot pe-acolo. Cuvintele au săpat prea adânc în toate.

 

Mă duc cu ea, în mintea mea, la bibliotecă. Îmi spun, acolo, fiecare e același, nou și vechi, înțelepciune și nebunie. Sus și jos. Cer și pământ. Ca o bucată de alchimie prinsă de un perete, fiecare slovă la nelalocul ei. Ce ființă să fie mai lacunară și mai întreagă în paradoxu-i efemer. O lacrimă sau o perdea, un ocean sau lumină estompată.

 

La o altă oră, căci pierdusem timpul, răsfiram, pe furiș, cea mai complexă carte. Îmi băgam nasul în cotorul ei și o adulmecam ca un șoarece de bibliotecă. Ochelarii nu stăteau bine, mî încurcau. Îi dădea senzația că un călău stă să o judece, nu un tânăr să-și frângă sau înfrângă destinul în ea.

 

Nu avea capăt, nici început de care să mă prind. Nu că ar fi infinită, ci că eram eu neîndemânatic cu ea. Adesea scoteam un semn de carte și-l înfingeam în mod aleatoriu în paginile ei. Apoi le deschideam și miroseam tușul vechi. Gălbuiul ei mă apropia de moarte. Ce gust de femeie, ce gust de Ea, celebra Doamnă cu o coasă oarecare. Cât de fin și macabru acest spasm din inima mea. Aproape atingeam cu vârful limbii fiecare început din ea.

Îmi frecam nerăbdător degetele de marginile ei, cu coperți de lemn și dantelă. Iar ea se răsucea în mâinile mele ca o figura de lut moale. Bibliotecara mă judeca de după o pereche de ochelari ca un fund de sticlă. Probabil îi aminteam de vreo aventură safică și satanică, cu Baudelaire la capătâi, la pat.

 

Orgasme nestăvilite o treceau în timp ce mă spiona, devorând-o, capitol cu capitol. Căci orgasmul ne-a fost dat ca cea mai înaltă fericire între atâta praf. Apoi urma, pagină, cu pagină, cuvânt cu cuvânt. De parcă număram firele de păr al unei adolescente naive.

Ea era mai bătrână decât timpul și totuși mai fragedă decât o pisică nou născută. Stătea întinsă pe masă, cu coperțile larg deschise de vreo 2-3 ore. Și încă nu terminasem. Mă treceau sudorile iar. Cuvintele ei mă făceau un om nou, clădit parcă pe un piedestal antic, totuși. Ceva din clasic, ceva din modern, ceva uitat de lume, puțin mister.

 

Acum, că am rămas la ultima candelă aprinsă, formele ei desenate ca umbre pe pereți se stingeau. Se stingea și viața și se loveau de moarte, toate. Ultimul cuvânt, de încheiere, ca o îmbrățișare perversă și un sărut interzis, era un abur pe buzele ei calde, roșii. Aburul să răcea. Ca și culoarea gurii, ca și tonul pielii. Ca și o notă muzicală în surdină. Ultima. Ultimul geamăt. Ultimul suspin de orgă și orgie. Ca un punct ce încheie un orgasm universal. Ochii erau reci acum, de trecere. Se inchidea.

Coperta din spate era murdară. Ca și paginile ei roase de degete. Numele era trecut în ochi. Era numele de om, al ei, al autorului, al fiecăruia.

Ah, uitasem de ultimele pagini. Erau goale. Ca și noi. Căci după finalul agonizant și, deopotrivă, extatic, rămânea contemplarea. Acea strângere în brațe. Acea pierdere, acel abandon pe care-l lăudam mai ultima lună de vară. Obișnuiesc să-mi las urmele pe paginile goale. Căci era a mea. Urma să nu o returnez bibliotecarei de parcă urma să-și piardă fiica. Urma să nu o returnez bibliotecii, căci praful era greu de suportat, pe un raft uitai.

Urma să adorm cu ea în brațe, iar, relativul, mâine să ne trezim la o nouă viață ca o redescoperire.

Advertisements

Leave a comment

September 19, 2017 · 17:18

O scurtă și introspectivă privire asupra filmului american

Trebuie să laud ingeniozitatea filmelor de suspans. Nu mă refer la clasice, cu luptele dintre vreun om al diabolicului și un fost erou, intrat în dizgrație datorită vreunei slăbiciuni. Mă refer la plictisitoarele filme având ca protagonist principal un actor la vârsta a doua sau a treia. Filme de genul Tinker Tailor Soldier Spy (2011).

Lipsite de mușchi și alte scene cu rol pur comercial, genul acesta de thriller suprinde mintea. Trebuie să remarc viziunea destul de bună asupra detaliilor și felul în care acestea formează o imagine de ansamblu. Am descoperit și redescoperit fascinația pentru acest aspect în viața de zi cu zi. E puțin uimitor cum se leagă unele lucruri.

 

Mai puțin tentant sunt filmele cu eroi americani și cele inspirate de mitologie (mai ales cea gracă și cea romană). Producțiile de acest gen cochetează și patetismul și cu apelarea la tot soiul de formule clasice de succes. Evident, nu impresionează o minte cunoscătoare. Wolverine depășește logica evenimentelor din seria X-men (desenele au fost printre preferatele mele între anii 1993 și 1995, la Rai Uno). În plus, plictisește îngrozitor la dialog și scenele de luptă. Fantastic Four este caterincă. Umor slab, poveste slabă, final sec.

Captain America a fost făcut în grabă, se știe. Trebuia să iasă înaintea parodiei Avengers, doar era primul dintre eroi. Rezultatul se vede. Nu cred că fanilor le-ar fi părut rău să vadă filmul la o dată mai târzie decât Avengers. Măcar era mai bine făcut și, în plus, nu era prima dată când se întâmpla asta. Iron Man, Batman și alții s-au retras din activitate. Parcă regizorii urmau să creeze o capodoperă cu final închis, pe care să nu o egaleze nimeni. Din păcate unele sunt groaznice, altele bunicele. Cu siguranță cei care vor face remake-uri peste câțiva ani vor avea idei mai bune. Unii dintre e.

Până atunci, mă delectez cu tot soiul de apariții cinematografice care pur și simplu nu mai surprind. Decât dacă aș fi prost și cu bani…

Leave a comment

Filed under arta, filosofie, Jurnalism, lifeitslef

Viața cu Papi-on

E o viață la 4 ace. De gămălie și ele. Așezate, cu artă, pe străzi de arte.

Arta e ca o privire aruncată asupra unui braț de samoan. Cu desene, cu abstracțiuni, cu mister.

Tot ca privirile, de Mister, sunt și cei doi vârstnici, angrenați în discuții cu tâlc. Unul ascultă, completează și admiră. Celălalt e hotărât, în preferințe, norme și cultură. De orice fel.

Admirația e a câinelui, Athos. E pui. „Ca și stăpânul”. Tot de admirație sunt cei doi-trei străini singuratici la două-trei mese.

Tot la mese sunt și roșcatele. Amuzate, amuzante – probabil – și drăguțe.

Drăguț e și pseudo-cuplul al cărui Mister, amuzat, la masă – cu admirație în privire – soarbe arta de pe brațul meu.

Eu… stau la masă. Am un braț artistic, celălalt, în lucru. Sorb o bere bună ca o roșcată. Pe Stella. Sau din ea. Nu admir câinele, dar mă amuză. E drăguț. În schimb, observ. Privesc. Cât despre mine, eu… rămân un mister.

Leave a comment

Filed under arta, cafenele, filosofie, lifeitslef, personal, scriituri

Lumea bună a filmului inspirat de viață

Mi-a luat mai puțin de 8 minute de vizionat filmul Beasts of the Southern Wild ca să mă opresc și să aștern câteva gânduri. Dincolo de mersul și finalul povestirii, îmi vin în minte trăiri pe care nimeni nu le poate vedea. O simplă istorisire poate fi privită dintr-un anumit unghi, dar nu cel al regizorului. Unii vor vedea cu ochii minții ceea ce am trăit și am învățat.

Filmele bune, indiferent de zona din care-și trage economiile, sunt filme care te inspiră. Ele îți intră în subconștient și te deformează, te transformă. Devii ideea unui scenarist sau regizor, devii ideea transmisă de un actor. Sunt filmele care contează, care te întristează, care te amuză, la fel cum fac oamenii cei mai buni de lângă tine. Finalul vine ca o moarte, uneori se termină, alteori se trece la o altă stare.

Lucrurile care instigă spiritul la meditație, lucrurile care nu se vând ieftin prin artificii bătătoare la ochi sunt acelea care rămân cu tărie. Sau nu, cum tot așa sunt o grămadă de oameni care nu vor ieși dintr-o sărăcie cruntă. Starea lor se propagă tot restul vieții lor și rămân plini de vină ca un film românesc. Drama socială a semenului de rând este realitate imanentă. Și adesea trăim cu frica acestei teribile apropieri.

Frica de pierdere, frica de neant, frica de tot, frica de bine etc.

Îmi vin în minte tone de gânduri. Mă gândesc la comicul tânărului schizofrenic la beție, care se certa cu propria mână să dea apă companiei sale. El nu vorbea nici cu el și nici cu sine, ci cu imaginea mintală a celui de lângă dânsul. Scenariu de scurt-metraj cu dilentanți care-și pierd mințile pentru 10 lei.

Ador filmele cu scenariu post-apocaliptic. Acolo mă regăsesc, în toată ruina viitorului umanist, eronat gândit fără principii de viață. Aș trăi o nuntă mută doar ca să am super puteri ca în filmele super-proaste.

Dar o imagine a realității ultime, sub forma cea mai cruntă mă instigă. Nu vizionezi un film, ci trăiești o dramă umană. Devii actor atunci când un regizor îți așează ochii săi în mintea ta.

Calitatea umană a empatiei, neegalată de animal, este pusă în funcțiune la nivel ce tinde spre un maximum de efort. Nu ai cum să nu fii mișcat, deși, adesea, uităm că noi suntem mișcați de o forțe ce nu ne sunt sclave. Chiar dacă noi mișcăm ceva, e mai degrabă ambiția și deșertăciunile aferente, ce motivează schimbarea lumii exterioare.

Mania de a te pune cu gâtul în ștreang depășește ușuratica observație socială. Analiza a ceea ce este dincolo de aparent este un dar pe care mulți nu îl au. Tragedia lor începe odată cu fisurarea unui sistem clădit anume să reziste la influențe negative.

Dar nouă, oamenilor, ne place să dramatizăm totul, să devenim victime ale propriilor minciuni și să deformăm realitatea. De aceea suntem oameni cu caracter josnic și facem filme proaste. De aceea sclipirea de geniu nu e observată de mai nimeni.

De aceea ne complicaăm existența și nu privim lucrurile în mod simplu. De aceea pierdem ce avem și trăim cu o teamă constantă de aceasta, ca apoi să ne aruncăm sinucigaș înainte.

Leave a comment

Filed under absurde, arta, film, filosofie, lifeitslef, minte, personal

Caricatura

Originile-i sunt datate în Antichitate. Devine formă a expresiei artistice abia prin secolele XVIII-XIX. Ca gen, diferă de schiță. Unii consideră operele lui da Vinci ca fiind caricaturi, deși le lipsește caracteristica moralizatoare și, astfel, intenția de a scoate în evidență vreun defect ascuns. De altfel, caricatura reprezintă un personaj real sau de inspirație reală. Lucrările lui da Vinci sunt pure ficțiuni. Se cunoaște obsesia artistului pentru o cât mai migăloasă reprezentare a detaliilor trupului uman. Caricatura tinde, mai degrabă, spre simplificare și exagerare.

Ce mă intrigă la caricatură e valoarea ei critică. O critică lipsită de pudoare, din când în când, a unei lumi decadente, chiar insidioasă. Mă gândesc la celebrul nas atașat domnișoarei Gaga. Devine, cumva, un stereotip de frumusețe pentru genul italian. Iar asta cu toate că nu e o caracteristică tipică doar cizmarilor. Orice reprezentare de genul e un fel de deget arătător care acuză. Un semn gigant luminează spre un defect, fie el și mărunt. Restul pălește în ochii needucați ai vulgului. Un om pasionat de proporții, dar un om pasional, stăpânește arta interpretării măsurilor. Nu se poate uita frumusețea din pricina unui nas prea mare.

Un nas urât (nu cred că am văzut vreun nas frumos, iar lipsa unuia ar fi lucru total odios) nu strică o față. Îi dă, cel puțin, o notă aparte. Viclenia omului, sau avariția, sau îngustimea minții îi ciuntește din caracter. Dar nasul cârn, mic sau mare, sau turtit, aduce o notă… umană unui chip, chiar post-paradisiacă. Frumosul uman nu poate fi decât natural. El stă între cel plastic (uneori, artistic și el) și cel divin. Caricatura scoate în evidență limitele umane, imperfecțiunile, dar și satira zeilor. Un chip nu poate ascunde o vădită slăbiciune de caracter sau personalitate. Cred că orice frumusețe are defectul sau slăbiciunea sa. Omul nu e făcut să nu lupte.

Poziția caricaturistului e una delicată. Cu dublu rol, unul diabolic, celălalt de mesager divin, el caută să strige de pe înălțimi, să atragă atenția. Va ridica acuzator un deget arătător către cel vinovat. Lumea va cunoaște păcatul său și-l va condamna. Vine cu un semn de aducere aminte. Răul tău e mai mare decât arată oglinda și fardurile tale. Și te strică dacă nu crești în cele frumoase, ori singura tare preocupare este de a acorda atenție defectului.

Arta de “a scoate ochii” cuiva când tocmai ei – ochii – sunt lumina sufletului. Iar în caricatură, nu sunt puși în valoare. Sunt partea ignorată cu desăvârșire.

Leave a comment

Filed under arta, cultura, filosofie, minte, satire, scriituri

Evoluții alese

Mulți oameni trăiesc pe principiul că trebuie să aparții genului descurcăreț, tupeist, adaptabil. Plecând de la convingeri darwiniste, cei puternici și cei inteligenți nu supraviețuiesc. Viitorul este al celor adaptabili la ostil, nou sau efemer.

Presupun că cei adaptabili sunt și lipsiți de scrupule. Vorbesc de oameni care se compromit (moral) pentru a-și câștiga sau păstra statutul. Au abilitatea de a se mula după circumstanțe (situații, oameni, etc), iar în final, supraviețuiesc. Ceea ce nu reușește să facă cel puternic, întotdeauna încolțit de pești mici, cât și cel inteligent, invidiat până la singurătate de prostime.

Problema e că unii nu rămân, strict, într-una din aceste categorii. Cel care se adaptează câștigă, măcar în șiretenie, în urma experienței de târâtoare. Cel puternic este întotdeauna tentat să aleagă o cale mai ușoară, tipică adaptabilului. Cel inteligent este surprins de vicii, care-l fac moale. Probabil, în final, învingător este cel care face din adaptare un mod de viață.

De aceea nu vom vedea scriitori adevărați, care să fie fericiți. Ei trăiesc, hrănindu-se cu tensiunile create în urma lipsei capacității de adaptare la mediul social. Daimonul lor personal reprezintă suma angoaselor cu care se confruntă. Remediu pentru chinul lor este scrisul, unde, ei devin sinceri și ajung mai aproape de puritate*. Sfârșitul unei opere nu înseamnă decât începutul unor noi serii de tulburări, a unei noi perioade de căutări lăuntrice.

Iubesc artistul nemulțumit de opera sa. Iubesc obsesia pentru perfect, stadiul ceresc, de neatins. Ador convulsiile poeților în fața celor mai oribile creații. Publicul needucat primește lucrarea ca un dat, criticii îi fac analiza, dar autorii se leapădă de ea. Vor binele mai mare. Mă întreb ce simte un părinte.

În final, cel care trăiește în permanență cu stresul de a nu-și găsi locul, sucombă. Ființa sa cedează presiunilor, trupul moare. Hermann Hesse vorbea de un lup singuratic. El renunță la etică, devine intelectualul ce preferă depravarea cabaretului în locul stivei de cărți. Tânărul talent nu rezistă faimei. Viața privată e consumată în dureri, sursă de inspirație în muzică, dar și otravă. Amy cedează.

Ian nu îndrăznește să ajungă la 27 de ani. La 24 se oprește. Necunoscutul de pe stradă se angajează la o bancă. Alt spirit care se oprește.

Evident, textul de față face abstracție de problema cea mai profundă a omenirii, Dumnezeu. Ideea în sine schimbă, paradoxal, întreaga dilemă.

Între culmea depravării și o nouă șansă, omul transferă viața din planul realului în cel artistic. E ca și cum obiectul dragostei sale capătă proporții perfectibile. Liniile devin ideale. Conturul se prelungește lasciv, iese în afara timpului, doar ca să ajungă de unde a plecat. Formele exprimării nonverbale rămân întipărite mintal. Facem apel la ele din pasiune pentru obiect. Ne trăim senzațiile în chip fantezist, unde orice trăsătură e frumoasă. Noi, bărbații, ne iertăm faptele din Paradis și privim defectele post-Izgonirii ca virtuți. Totul devine o călătorie… a degetelor pe suprafețe line, moi.

În intelectul celui care creează e sărutul unui infinit. E sufocant precum cosmosul lipsit de oxigen. Sentimentul de nou e dat precum eterul deasupra smogului. Consumul operei create devine o ascensiune către tărâmuri pure. De o astfel de puritate se făcea vinovată ideea prezentată mai sus (*, n.tr.). Sfârșitul visului nu face altceva decât să-ți aducă aminte, brusc, că trupurile înoată.

Leave a comment

Filed under arta, carte, filosofie, muzica, religie

Jurnal de București 11

Cu o oarecare atitudine de primăvară, prima zi de școală mă prinde în capătul celălalt al lumii în care mă târăsc. Facultățile sunt pline de studenți. Medicină, Drept, Geografie etc. Fast-food-urile cu renume, de asemenea. Problema e că nu recunosc nici un chip. Nu sunt colegii mei. Acasă mă așteaptă neființe, un orar cel puțin la fel de jegos ca semestrul trecut. Poate o conexiune de internet mai bună.

Oamenii mari nu au nevoie de București să se afirme, contrar simțămintelor mele actuale. Oraș mare, oameni mulți, de calitate sau de calitate îndoielnică, mai multe șanse de afirmare. Dar geniul nu are nevoie de șansă. El se ridică de la sine, în accese nu întotdeauna bine definite, atinge culmi, apoi se prăbușește. Ceilalți, de după geniu, pășesc în umbra sa și mor și ei. Sau…. cad.



Leave a comment

Filed under arta, cafenele, Jurnalism, lifeitslef, personal, socializare