Category Archives: cafenele

Monștrii și minciuni

Obișnuiam să mă trezesc și să mă întreb: ce fac astăzi?

 

Adică, ce fac în lume? Pentru ce exist? Pentru ce trăiesc? O carte nouă, poate. Un somn bun. Un ceai. Apoi ce fac? Între ele cu ce îmi ocup mintea. Aș putea să ies, să văd un om.

 

Acum mă trezesc să alerg. Mă duc la muncă mahmur. Sunt încă amețit de aseară. Doar o bere, doar o țigară, doar un drog pe lânga altul, doar un pic de cancer, să mor. Pe stradă e cam gol. E sâmbătă, poate. În parc, oamenii aleargă. E blocat totul. Îi înjur cu o mână încleștată pe piept. Nu țin nimic. Simt că niciodată nu am nimic. De ce mai aleargă oamenii? Cine vrea să moară sănătos?

Alerg să plătesc taxe. Mașini de jandarmi, una albastră mă face mare, una albă mă face mic, poliția locală nu îmi face nimic. Le plătesc benzina dar nu am nevoie de ei. Alerg să servesc. Oamenii sunt snobi și proști. Aș da o lege să nu se trezească nimeni înainte de 11. Lumea merge și așa.

Mă taxez la gânduri. Vreau să fiu simplu. Aștept să treacă viața. Mă duc să dorm, ce să fac cu viața mea? M-aș trezi doar ca să alerg din nou. Să fac, să duc, să mint, să aleg.

 

Să fiu?

 

Nu am timp. Nu mai am timp să fiu devenire. Am responsabilități. Trebuie să-mi rup spatele. Nu am bani de asigurare, nici card. E pe undeva prin locuri reci și umede. Dacă o să cad, am să fiu animal, nu om. Nu mă ridic. În schimb, trebuie să-mi iau telefon nou.

 

Aș ieși, aș… Dar mai bine să mă țin de program, oricum nu mai gândesc.

Aș savura… viața. Aș pleca la mare, la munte, aș pleca să fiu iar. Aș pleca să gândesc, ce fac astăzi? Am o mie de posibilități, fiindcă respir aer. Nu mai plătesc rate, nu mai fac comenzi aici, nu mai dau telefoane. Aici sunt liber să fiu și să mă gândesc, pentru mine, ce fac?

 

O întreb pe ea.

Ce vrei tu.

Ce vreau eu.

 

Ce bine era copil.

Leave a comment

Filed under absurde, cafenele, cultura, cutume, etica, filosofie, lifeitslef, minte, personal, satire, scriituri

Ceva gânduri pascale

Tot weekend-ul am trăit de parcă nu îmi pasă, de parcă tainele de altă dată nu mă mai seduc. M-am simțit plictisit și obosit de dramele și tragediile ce se înnoadă în jurul meu. Surâsul și comedia sunt la ele acasă, dar eu sunt imun la tot.

 

Ies la o bere, în mod aleator. Nimic deosebit, nimic intenționat. Pur și simplu, o decizie ce pare ruptă de ființa mea. Mă văd cu un om și mai stăm la o vorbă. La masă, nu e singur. Colțul ales este cel mai retras și cel mai răcoros de pe toată terasa. La un moment dat, câteva raze de soare animă cealaltă parte.

Unul pleacă, alta vine, stă un pic cu un câine gigantic și pleacă și ea. Era speriată să nu o prindă poliția locală prin parc fără botniță la câine. Eu, unul, nu mă așteptam la nimic penru ziua aceea. Vineri nu aveam chef de multe. Era sâmbătă și eu mă simțeam ca o piatră. Nici mort, nici rece, altfel.

Aș descrie o stare de neant, dar nu am fost acolo. Mă gândeam doar că, în alți ani, intram într-o frenezie filosofico-religioasă în această perioadă. Acum sunt calm.

 

Schimb două vorbe cu o Balanță. Ajungem la problema religioasă cu accente profund personale: „Cum se face că Dumnezeu te lasă singur într-o lume unde cavalerismul e mort?” Cunosc răspunsurile la toate cele 3 dileme (senzația de singurătate, diabolismul lumii/omului și aparenta lipsă a Legii/ a Virtuții) dar nu pot să le arunc pe masă. Simt că ar fi prea mult și l-aș omorâ. Ai nevoie de timp, răbdare și multă înțelepciune să primești și să accepți paradoxurile, taine menite să fie înțelese mai degrabă de către inițiați.

Creștinismul niciodată nu a fost o religie pentru toată lumea. E o religie ermetică. Regula e să fii deschis, iar majoritatea nu suntem. De unde revolta multora împotriva ipocriziei idioților. Nu vedeți cine înțelege mai bine? Cei mai răi, cei mai nenorociți, cei pe care nimeni nu dă doi bani.

 

Povestea devine personală, chiar intimă. Se face cumva că nu iubești curvele. La un moment dat, vezi pe cineva care ți se pare deosebit, altfel. Lași sinele la o parte și te comporți cu mult bun simț. Vrei să câștigi prin curtoazie, nu prin vorbe de papagali, prin fapte, nu prin minciuni și impresii greșite. Oferi respect, afecțiune și protecție. Până vine un „prieten” și ajunge într-o oră mai aproape decât tine în 7 luni. Se nasc o mie de dileme și frustrări.

 

Timpul e scurt și nu răspund la multe. Încerc să las omul cu două sfaturi bune, poate se liniștește. Știu cum e.

 

Prietenii se dovedesc în timp, sunt rari și mari. Dar întotdeauna vor fi pe locul doi, după o iubită care te alege, nu te distruge. Restul sunt cunoscuți, amici, oameni trecători. Asta nu înseamnă că trebuie să devină curve. Toți. E decizia lor. Prețuiește-i pe cei care pot rămâne în suflet!

Cine nu primește cadoul făcut din suflet, fie el și imperfect, nu te merită! E doar o alta, nu e cea care va deveni sprijinul tău.

Nu renuța la valori! Nimeni nu merită atât de mult încât să renunți la idealurile pe care le ai. Ele sunt parte din tine, te definesc. Te poți ucide, te poți nega, te poți constrânge. Dar mai bine să fii apreciat pentru cine ești, decât tot să tai. S-ar putea să treci prin viața asta singur.

 

Cele câteva vorbe spuse pentru susținere (omul le știa, dar altfel le auzi din partea fie și a unui necunoscut) și cele 3 concluzii mă fac să cred că nu sunt chiar atât de indiferent. Mi-era teamă de o desenzibilizare. Și parcă nu mi-e teamă să o iau de la capăt. Nu încă. Brusc, toată treaba cu reinventări, renașteri și învieri nu e tocmai absurdă.

 

Fie să vă bucurați ceva mai mult decât simpla sărbătoare!

Leave a comment

Filed under cafenele, etica, filosofie, lifeitslef, minte, personal, religie, scriituri, socializare

De ce iubim berile? // pseudo-tratat de apologie

Nu sunt multe lucruri, dintre cele materiale, mai bune decât berea. Apologia berii a început, pentru mine, cu ceva mai bine de 15 ani în urmă. Eram copil, așa că nu puteam să mă omor. Savuram, pur și simplu, o bere.

 

 

Se întâmpla în zilele calde de luni, la țară. Era zi de piață și mă vedeam cu toată lumea. Pe la amiază ne retrăgeam într-un local și îmi comandam o Silva, blondă. Ceream întotdeauna un pahar. Urma adevăratul delir.

 

Apoi au urmat maimuțăielile de oameni mari. Joci fotbal, bei o bere la sec. Te duci la un film la o cafea, bagi o bere. Stai în fața blocului și joci table, scoți o bere. Nu mai am chef să-mi amintesc cum a chemat o vecină poliția fiindcă jucam table în fața blocului. Berea era radler, 1,5 % alcool, nu tocmai cel mai mare delict. In fine

Iarbă verde=bere.

Orice se cam termina cu berea. Acum  m-am stricat și beau bere la pet fiindcă nu am bani. Ciudat că-i spune bere la pet. Cam asta e, o mizerie, nici măcar reciclabilă.

 

Anul trecut, oamenii ardeau într-un club. Eu plecasem în Italia fiindcă spuneam că nu-mi pasă de naționalism. M-am întors fiindcă mi-a fost dor. Iar acum mi-e dor de berea la draft din localurile italienești, de berea artizanală, de berea AIA bună. Fiindcă, în țară nu îmi permit să mai caut bere bună. Ursus e cam slabă.

 

Îmi aduc aminte de Arbema. Nu știu de ce au oprit producția și cum de a murit fabrica, dar berea aia era genială. Avea gust de bere, nu curvăsăria de azi. În ultimii ani am trecut de la Arbema, Silva și Ursus (în 2000 chiar era bere) la Stella Artois. Poate cea mai bună bere la sticlă, „ever.” Au început să o producă în țară, adio bere de import. A mai murit o stea.

 

Nici nu mă miră, lumea e pe dos, berile sunt calde și femeile reci.

 

Revenind la dilemă: Nu știu, îmi place berea!

Leave a comment

Filed under absurde, cafenele, filosofie, personal, pub, pub-uri, scriituri

„Love on the filthy streets is so divine”

Era trecut de miezul nopții. Am plecat în grabă din Timișoara și am ajuns în Arad, la gară. În agitația mea mi-am uitat ceva în Timișoara. Nu, nu era inima mea sau alt lucru de genul ăsta, povești siropoase și triste.

Mă apucă o silă de orele târzii, de locuri bântuite. Aș fi preferat să stau acasă, în turnul meu de fildeș, singur. Deschideam o carte, poate o și citeam. Sigur aș fi băut un pahar whisky la ora aia sau măcar un ceai verde. Înnebunesc. Și nu e ceaiul verde al lui Poe. Edgar Allan Poe, care scrisese o povestire despre un călugăr ce înnebunise de la consumul de ceai verde, dacă nu mă înșel. Vedea o maimuță diabolică.

Eu visam să beau ceai verde și deja vedeam maimuțe. Fiindcă oamenii din gară nu mi se păreau firesc de umani. Ciudat, revenind la realitate, câți călugări au considerat unele lucruri ca aparținând diavolului (bere, cafea etc). Motivele invocate erau care mai de care mai absurd. Nimeni nu s-a gândit la impotența demonilor, la incapacitatea de a face ceva sau de a deține ceva, pe bune.

Ies la pas alert din gară, o iau la stânga și trec pe lângă un fel de birt non-stop. Iese o prostituată împreună cu peștele ei. El se uită urât la mine, eu mă uit curios la ea, ea se uită pierdută la el. Probabil fiecare înțelege altceva de la chipul celui privit. Altceva decât ceea c ear fi trebuit să înțeleagă. Ea era urâtă, ca mai toate fetele ce stau pe scări. Mi-aduc aminte cum un coleg de lucru le făcuse o fotografie. Era, oarecum, amuzant. Trei gagici stăteau la produs pe scările unui fost magazin de articole de construcții. Deasupra lor scria mare, era vechea reclamă: Prețul care îți convine. Clar!

Merg mai departe, să nu îmi iau bătaie de la peștele furios. Înăuntru, unde altă dată stăteam la bere cu câte un cunoscut care urma să plece cu trenul, era plin. De boschetari. Câteva fete plictisite. Una își verifica telefonul smart, una îl seducea pe un alt boschetar, mai în vârstă. Restul erau adormiți de combinația de aurolac cu căldură.

În timp ce mă îndepărtam, mi-a venit în minte un vers al trupei Editors, „love on the filthy streets is so divine”…

Leave a comment

Filed under absurde, cafenele, cutume, etica, Jurnalism, lifeitslef, minte, personal, satire, scriituri, socializare

De ce iubim răul

Avem o dorință naturală de a ne face un piedestal sinelui. Nu realizăm că, acolo sus, suntem slabi. Nu ne vedem și nu ne auzim tremurul efemerității. Nimeni nu poate domni lângă noi sau în locul nostru, totuși.

Apoi avem exemplul celor care au trăit și a celor care ne cresc. Familiile risipite și răul dintre noi cresc demoni în mințile noastre. Și, totuși, poveștile lor sunt cele mai frumoase. Așa frânte cum sunt. Mintea e vicleană și totul se adună.

Am văzut oameni care au încercat să trăiască. Au ajuns departe de bine și frumos. Adesea i-am cules și i-am protejat fiindcă am învățat să-i iubesc. De fapt, ei au venit la mine. N-am disprețuit niciunul deși m-am ferit de ei.

Am fost protector până când am fost alungat. Prea des se foloseau de mine. Am lăsat în urmă suflete care nu puteau/doreau să iasă din nebunia lor. Oameni fără sens. I-am cules zdrobiți și nu i-am putut reface. Fiindcă eram ca ei și trăiam cu teama că eu nu îmi voi găsi liniștea.

Nu am fost un copil nedorit, dar am fost o supriză. La naștere nu au știut cum să mă numească. Au ales după numele tatălui și al bunicului și după îngeri. Eram un copil cuminte, care vestea dramele ce aveau să vină în adolescență. Nu s-au descurcat cu mine. Eram o minte dificilă. Totuși aveam cele mai frumoase nume din familie.

N-am ajuns să fiu niciodată ca cel care aduce vești bune. Am ajuns să culeg doar cioburi. De aici obsesia pentru tatuajul cu aripile de înger de pe spate.

Încă nu am găsit omul care să mă apere de mine însumi. Atunci… de ce iubesc răul?

Leave a comment

Filed under cafenele, cutume, etica, filosofie, lifeitslef, personal

Ghidul șaormist-fomistului

Ești fomist pentru că ești un student fără prea mulți bani de mâncare. Aștepți autobuzul în fiecare luni, în autogară, pentru a primi o sacoșă de rafie cu mâncare de acasa. De vină e guvernul Ponta.

Ești șaormist (dacă șaormar e termenul care descrie făuritorul de șaorme) fiindcă ai soluții la problema mai sus enunțată. Pentru asta au luptat strămoșii noștrii, otomanii.

 

De la facultă, de pe Pârvan, o iei agale către Complex. Vorbim de Timișoara, evident. Bucureștiul e anost, Clujul e unguresc, iar Iașiul e departe. Poposești la Istanbul (sau Istambul – mereu o încurc cu cea de lângă Unirii), fiindcă nu ai o lipsă chiar acută de stimă de sine.

 

Comanzi o șaorma picantă la farfurie de porțelan. Ești Highborn cum s-ar spune în Urzeala tronurilor. Azi îți vei da mortu’.

 

Te așezi la masa preferată, după care urmezi pașii următori:

  1. Te închini. Ești un ateu gurmand când vine vorba de stomacul tău. El primează;
  2.  În mod echilibrat, alegi ingredientele din farfurie și le bagi pe gură;
  3. Când ai suficient loc în farfurie, amesteci partea pur vegetală cu cea semi-animală. Sosurile leagă totul împreună;
  4. Mănânci cu 3 mâini;
  5. Lingi farfuria cu tot cu protestele unor grase needucate. Ele nu știu că 10 secunde pe buze înseamnă 10 kile pe coapse. Și nici nu știu că ție nu îți pasă.
  6. Bagi o Stella în Papi.

 

Apoi te duci acasă că ești papi-chouli. Iei somn și devii pat-chouli.

Leave a comment

Filed under absurde, cafenele, cutume, etica, filosofie, foodcourt, lifeitslef, pub, satire, scriituri

Cum se pune lumea la cale?

Unii dintre cei care au studiat filosofia au ajuns la concluzia că, în privința moralei, ne trăim viața raportat la 4 mari valori. Nu vreau să intru în polemici cu și despre cele 4 valori morale, așa că voi menționa doar una: dreptatea.

Cu ceva timp în urmă eram fan al unor trupe rock din zona nordică a Europei. Ca orice ascultător true am învațat și eu câteva expresii în norvegiană, am citit cărți despre mitologii și făpturi aparte, am studiat legislații și cutume ale Oamenilor Nordului.

Ciudată manieră de a scoate un om vinovat sau nevinovat o aveau islandezii. În cadrul faimosului Althing, primul parlament atestat, aveau loc și judecăți. Problemele erau de tot soiul, iar cel învinuit pleda pentru propria nevinovăție. Dacă vorbea bine și își convingea publicul, era declarat nevinovat. Dacă cel care învinovățea vorbea mai bine…

Maniera de a ne judeca se pare că am preluat-o. Nu mai stau drept dovezi, logica și renumele unor oameni pe care îi punem numi martori. Nu mai suntem oameni de bună credință, ci oameni vicleni. Așa se face că unii își declară răul fățiș, iar alții, îl tăgăduiesc. Vorba bună rar primează, iar retorica are rang de virtute unică.

Ai papagal, ai 4 femei. Ca și tipul cu papagalul, pe care îl schimbă. Azi, pe la orele 17 era la Podgoria. Mai ieri era la Belve(dere) și striga dacă am închis pe ștrand. Are papagal. La propriu și la figurat.

Revenind la dispute, mă încearcă o grozavă neîncredere. Cred că am prea mulți cunoscuți. Prea multe prietenii rele te stresează.

Mi-e dor de liniștea de început și încrederea după dragoste. Ca o fire slabă, mă adun, îmi impun limite și sper să devin omul liber.

 

Liber de papagalismul althing-ic al unora.

Leave a comment

Filed under cafenele, cultura, cutume, filosofie, lifeitslef, minte, personal, pub-uri, satire, scriituri, socializare