Category Archives: cultura

Puțin despre artă

Pe lângă statutul de inginer universal, partener la făurirea lumii și ales al oricărui dumnezeu, românul de rând  mai primește și statutul de aspru și vehement critic de artă. Aici a locuit Adam, aici s-a scufundat Atlantida (în locul ei avem, astfel, minunatele podgorii oltenești) și tot aici e leagănul artei. Suntem un popor mai perfect și mai etern decât oricare altul. Cu toate că ne bat, și limba română, și imperiile, și vecinii și, cel mai adesea, ne batem noi singuri, de bunăvoie.

 

Recomand spre lectură lucrările lui Umberto Eco, Istoria frumuseții și Istoria urâtului. Pe partea de artă, cele două volume reprezintă un compediu bine pus la punct. Ideea ar fi că arta imită realitatea și stârnește intelectul, nu simțurile, ci prin ele. Uneori imită grotescul și apelează la imaginație, și o face într-un mod frumos. Alteori instigă. Uneori îți reprezintă frumosul naturii, alteori macabrul infernului și teribilul demonism.

Arta poate fi reușită sau mai puțin reușită. Dar nu va fi cenzurată, nu va fi morală (sau poate nu după principiile vremii), arta nu va fi ceea ce dorește cel ce nu a participat la creație. Astfel de artă nu e decât manipulare. Arta e ideea creatorului și  doar a lui însuși sau e falsă, arta sau creatorul ei.

 

De unde ajungem la criticile aduse recent celor de la Baraka. Au avut și o expoziție din câte înțeleg. Din nou, cenzurată de către toate efectivele milițienești posibile, la cererea publicului neînțelegător. Toată forfota asta inutilă a pornit de la o lucrare mai amplă ce reproduce realitatea în lumea animalelor. Mai corect spus, bestialismul cu care omul ucide animalele, pentru hrană sau amuzament, sau din răzbunare. E vorba de tortura animalelor.

Nu sunt stârnit în nici un fel când mă uit la cotletul de porc din farfurie sau la aripioarele crocante. Nu sunt bolnav psihic ca un vegan sau vegetarian, care vede un cadavru în farfurie. Dar sunt îngrijorat de felul în care a trăit și murit respectiva vietate. Îmi scuzați eventuala ipocriție cât și atacul asupra veganismului și vegetarianismului. Nu am să disput aici de ce cele din urmă sunt greșite. Ultima găselniță e legată de alăptare. Și denotă perfect natura cât și natura noastră (de omnivori).

Realitatea tristă e că ne folosim de animale. Unde este limita, nici nu mai stiu. Știu doar că sadismul e de condamnat. Ei, gașca de la Baraka a ilustrat acest lucru folosind clei și lut și mai știu eu ce. Nu au folosit cadavre de animale. În schimb, criticii de care vorbeam în prima parte au crezut că materialul e real, adică animale pe bune. Cinste artiștilor pentru acest lucru. E ca și cum un pictor ce stăpânește arta sa foarte bine cât și tehnicile aferente, te face să crezi că tabloul său e viu.

 

Nu vreau și eu să dau în boala românului de rând, care știe mai bine ca Dumnezeu lucrurile, așa că nu trag o concluzie. Dar mă întreb, în schimb, oare câți dintre cei care au criticat negativ demersul, sunt postaci pe fb de poze cu animale schingiuite? Aici vorbim de animale reale.

Și ce credeți că obțineți? E ca și statul român cu pozele de pe pachetul de tutun. Nu are nici un efect. E doar o modalitate de a se scuza atunci când mori de cancer și încerci să dai vina pe stat că sistemul medical nu îți acordă o șansă. Îți vor arăta un pachet de țigări și vor spune: ți-am spus eu! Dacă le-ar păsa cu adevărat ar interzice țigările cu peste 70 de substanțe cancerigene.

Nu sunt de acord cu filosofiile celor de la Baraka și nici cu faptul că arta lor depășește valorile morale personale. Nu mă inspiră arta de nișă, cea care are rolul de a provoca, cu mici excepții. Dar rezultatul lor e de menționat. Ce fac ei este artă! Și ce va urma va fi tot în această sferă, a controversatului. Asta e munca lor, indiferent de preferințe.

 

PS: în fapt, lucrarea lor e mai decentă decât manifestările celor de la PETA sau a postacilor de rând pe tema aleasă. E reală!

Sursa poză: pagina de fb a artiștilor

Advertisements

Leave a comment

Filed under absurde, arta, cultura, etica, filosofie, Jurnalism, lifeitslef, minte, personal, scriituri, socializare

Banc cu polițiști

De câți polițiști este nevoie pentru a se face dreptate?

Niciunul fiindcă toți sunt proști.

 

Cu ani în urmă am avut un accident. M-a lovit un tip cu mașina. Nu mai intru în detalii despre comunistul de la secție. Îmi aduce aminte de fostul administrator de bloc, ce punea semințe la colțuri, să vadă dacă părinții mei fac curat pe scară.

Vulpea bătrână și securistă mi-a dat amendă fiindcă am trecut ilegal strada, în altă parte, cu 5 minute înainte de accident. Că și-a dat seama că am avut același traseu ca toată lumea prin zona respectivă.

Picioarele mele erau aproape rupte. Mersi!

 

Când mi-a lovit un camion sau jeep (o mașină înaltă) mașina în parcare, și am mers la secție să dau declarație, eu eram criminalul, că de ce fac asta în astfel de mod. Nici astăzi nu s-a găsit vinovatul. Erau destule probe. Și atunci am fost luat la bani mărunți fiindcă ofițerii nu dau teste de logică.

 

Un prieten a rămas fără dinți în urma unei altercații. Sun la 112. Explic situația și… mi se cere să îl dau la telefon. Aaa!? Am sunat eu fiindcă el nu putea vorbi!? Logica? Undeva? Orice fel de logică?

Apoi trimite un echipaj tânăr și inutil, proști din băncile școlii. Că ei nu fac ture cu mașina, nu sunt taxi. Lasă că îi caut eu și rezolv. Că nu îți plătesc eu salariul și benzina.

 

De curând mi s-a furat geaca, portofelul cu toate actele și ceva bani. Mă duc a doua zi la sediul mare de miliție. Nu e de competența lor fiindcă furtul a avut loc pe tren. Să încerc la poliția transport feroviar din gara Timișoarei.

Acolo nu sunt binevenit. Că de ce nu am venit atunci? La ora 1 noaptea, in Noiembrie? Am 24 de ore la dispoziție, din câte știu eu, să raportez furtul. Vin când am chef în cele 24 de ore. Voiam să merg acasă. Îmi era puțin frig. Hue hue. În final, după ce sunt tratat ca un criminal, mi se spune că se rezolvă. Nu se poate. Să merg în Aradul Nou fiindcă nu e jurisdicția lor. Asta doar fiindcă am presupus că hoții sunt din Vinga. Mersi, așa chel și cu barbă, pari incredibil de prost ca toată tagma ta. O seara bună!

 

E incredibil ce legi idioate avem. Pază și protecție, zic ei. La tarabele cu cuțite și paralizante. Proximitate? Să nu își ia **** de la vecinii din capătul satului, doar din cartier. Siguranță? Pentru unii. Cât de puțină curiozitate și interes pentru cetățeanul de rând? De ce? E doar un job! Ce atâta agitație?

Da! 16 ani de când tot am treaba cu ei ca victimă și nu am fost tratat ca atare. Doar abjecții și logică precară. Și când te gândești că o amică foarte proastă voia să se înscrie la poliție… Asta după ce mi-a furat 500 de lei din portofel și înainte de ai găsi al doilea job în trei ani.

Nu mă miră ca toate leprele ajung pe secție (cu mici excepții, sunt oameni cărora le-ar sta bine în uniformă, dar sunt prea deștepți și buni la altceva). Măcar știm unde este culmea prostiei, pe zone.

Ah, nu am menționat secția nr. 2 din sat, sau băieții în civil, sau prostituatele de la mine, din colțul blocului. Țipete, urlete inutile, amenzi nelegale, indiferență, jegmănie. Tot ce se poate unei tagme de idioți și prosti. Am mai povestit eu cu alte ocazii. Bine că nu am fost la proteste. Sigur mă vânau ca pe tâlhari.

Leave a comment

Filed under absurde, carte, cultura, cutume, etica, filosofie, lifeitslef, minte, pamflet, personal, politic, satire, scriituri, socializare

Arhitecturi ale nimicului

Înainte erau linii și forme alese, o matematică aproape sacră. Se ridicau semețe, cu fundații pe măsura grandoarei pe care o invocau. Stăteau ca demoni care să măsoare timpul și trecerea noastră prin el. Dar ele erau timpul și dincolo de el, căci rămâneau neschimbate și niciodată la fel.

 

Răceala și căldura lor nu mai e. Nici timpul, nici noi noi. Au rămas doar demonii. Au rămas doar străzi mânjite cu ceva piese hilare. E arhitectura morbidă, desprinsă din lucrările lui H. Bosch. Nu. Lucrările acelea sunt maiestuoase, cu toate hidoșeniile lor.

 

Arhitectura noastră e doar morbid, grotesc, grosolan, urât, infam, inutil. Orașele-devenite-industriale erau ținta disprețului unor artiști. Estetica îi îndemna să condamne decadența arhitecturii. Cât de oribile erau turnurile fabricilor. Ce peisaj anost.

 

Acum, străzile noastre sunt la fel, o arhitectură al unui iad ce se conturează tot mai bine. Viitorul arată oribil. Nu mai sunt linii plăcute, flori și sfere făcute cu măiestrie, coloane infinite, mansarde ale poeților și beciuri ale vinurilor. Doar forme fără sens și putreziciunea.

 

Deși,

mă întreb eu,

oare când am terminat să scriu despre clădiri

și

de unde am început să vorbesc, de fapt, despre oameni?

Despre mine….

Leave a comment

Filed under absurde, arta, cultura, etica, filosofie, istorie, lifeitslef, personal, politic, satire, scriituri, socializare

10 motive pentru care trebuie acceptată căsătoria homo

1. Pentru că se supără. Și nu vrem gay nefericiți.

2. Au nevoie de ea mai mult decât oamenii normali. Normalitatea oricum nu mai are sens. Ce e normal în ziua de azi.

3. Pentru că nu mai e la modă să zâmbești și să fii fericit. E la modă să fii happy & gay (vezi și punctul unu).

4. Animalele nu vor mai fi vânate din plăcere și toți vom avea o dietă organică gay. Astfel se va opri holocaustul anorganic (distrugerea în masă a bolovanilor) și vom lansa un atac combatant ezoteric de gradul 1 asupra salatelor marțiene de tip talantular ce rezidă în atmosferă și solurile pământești. De asemea, va fi prezent Lorin Furtună.

5, 6. Se va rezolva problema bisericilor și anume, ele nu vor mai fi. Să uităm de un Dumnezeu pe care l-am dat afară acum ceva timp. Noi ar trebui să fim supărați că S-a supărat, nu El. Vor apărea spitale, ca prin minune, în locul lor, cu tot cu medici competenți și onești (evident existența bisericilor a scăzut nivelul lor de moralitate si creșterea cererii de șpăgi, ca să nu mori).                                        (taie “ca prin minune”, că aduci aminte de biserici, în textul final. pune și tu ceva gay acolo, poponarule! Lasă tu că L-au dat afară pe Dumnezeu din biserică, și biserica din stat, și că odinioară erau toate la un loc, spitale, știință, religie, alea, alea)

7. Femeile nu vor mai fi bătute ca în familia tradițională. Vor fi libere. Nemăritate și nebătute. Iar bărbații care le băteau vor fi gay căsătoriți. Luptele masculinilor se vor ține zilnic live on TV, la orele 17:00, pe progaytv. Altfel nu avem voie să ne batem. Și bătaia să fie gay, totuși.

8. Alături de alcool contrafăcut la cehi si țigări 100% cancer, vor fi legale și drogurile. Că, decât un rău, două, mai bine trei.                                (scoate și tu expresia “mai bine” în textul final că nu e politically correct. se supără băieții, sunt sensibili)

9. Moare Ion Iliescu. Sau nu mai moare dacă devine gay și îl ia de nevastă pe Adrian Năstase. Adi, totuși, e obligat să iși schimbe numele.                                (pe bune? nu folosi în textul final cuvinte ca “obligat”. Poponarii sunt liberi, fac ce vreau. Se pot opri și la 9 motive)

 

10. Străzile vor fi mai vii, mai colorate, pentru că ei celebrează viața. Totul va fi mai cute și luminat. În special străzile cu dead end. (ps: de asemenea nu se va mai preda anatomie în școli, să nu se prindă lumea de faza cu celebrate life)

11. (Ai vreo problemă că sunt 11? Ești heterosexual? Bai, tu esti hetero astazi, in 2018? Ești slab, ești spălat pe creier de mass media și BOR. Și Antena 3. Nu ești cool și la modă, bulangiule! Lăbarule!) Vor fi piste de biciclete peste tot, pace pe pământ, nu va mai fi invidie și sărăcie, și ură, nici beutură scumpă, etc.

Toți vom fi ca un trenulețul gay. Adică fericit.

Leave a comment

Filed under absurde, cultura, cutume, etica, filosofie, lifeitslef, minte, pamflet, personal, religie, satire, scriituri, socializare

Libertăți și statul de bine

Mai sunt bătrâni care spun că era mai bine înainte. Adică pe vremea când era interzis să gândești. Nu pot să văd nimic bine în asta. Probabil sunt genul de oameni care nu ies din zona de confort. Am înțeles, e zona de siguranță. Dar noi nu suntem așa. Noi vrem să ne riscăm și să ieșim afară. Vrem să trăim și să murim, nu doar să existăm fără să se întâmple nimic.

 

Când eram eu copil și mai apoi, tânar (încă nu exista sub-cultura pentru adolescenți <de consum>), obișnuiam să am vreo două opțiuni de bază și mai câteva variante. Puteam să aleg între daturi naturale și mai ceva opțiuni cu permisivitatea unor oameni. Se numea libertate. Măcar că nu era cine știe ce. Și trebuia să ne revoltăm, căci încă se fura la mine în țară. Trebuia să ne izolăm în noi înșine și să ne dezvoltăm spiritul critic. Așa ajungeam să facem sacrificii și să ne luptăm cu probleme să obținem ceva ce ne doream sau aveam nevoie. Era epoca în care încă derulam casete și ne bucuram enorm pentru un CD.

 

Au venit alte generații. Capitalism și societate de consum extrem. Acces la informație. Și filosofia individuală contemporană e un amalgam de prea mult cu prea puțin. Prea multă minciună, prea puțin adevăr. Prea multă informație, prea puțin control, lipsă de stabilitate.

Și înainte era așa. Azi e kendama, înainte era tetris. Azi e Internet-ul, ieri era ziarul de dimineață sau bârfitoarea tribului. Dar cred că niciodată nu am văzut atât de multă confuzie.

Și revolta lor e tot atât de fadă și întâmplătoare ca apa potabilă. Cică se ascultă Pink Floyd, Another Brick in the Wall (part 2). Si se strigă că nu avem nevoie de educație. Ba da, avem. Nu avem nevoie de educație, dacă educația înseamnă spălare de minte.

Nu am ascultam Pink Floyd din copilărie, dar dacă aș fi ascultat, aș fi ascultat albumele cap-coadă. Fiindcă eram limitat la casete, nu prea puteam să dau skip și forward, și nici să nu stau cu versurile în față, măcar că aș fi înteles vocea ce cântă. Înainte trebuia să știi pe cineva să ai acces la versuri, acum le ai în 3 secunde. Deci nu ratați sensul unei idei citând doar un vers pe care nu-l înțelegeți dar vă convine (zona de siguranță). Recitați frumos, toată ideea…

 

We don’t need no education

We don’t need no thought control

No dark sarcasm in the classroom

Teachers leave them kids alone

Hey! Teachers! Leave them kids alone

All in all it’s just another brick in the wall

All in all you’re just another brick in the wall.

 

Ideea e simplă, ca și tatăl meu pe vremea aia, ca mine în anii 90 și ca tine în 2000 și acum, mai ieși din cutie. Ocazional. Să nu te strici.

 

 

*CONFÓRT s. n. Totalitatea condițiilor materiale care asigură o existență civilizată, plăcută, comodă și igienică. – Din fr. confort. (dexonline.ro)

Leave a comment

Filed under cultura, cutume, filosofie, personal, satire, scriituri

document

Era dimineața devreme. M-am furișat ca un hoț absurd, afară din casă. Uitasem comoara în camera de noapte, printre cearșafuri. Avea coperțile deschise și era plină de nihilism. Un pix și un carnețel cu notițe despre oameni stăteau împrăstiate tot pe-acolo. Cuvintele au săpat prea adânc în toate.

 

Mă duc cu ea, în mintea mea, la bibliotecă. Îmi spun, acolo, fiecare e același, nou și vechi, înțelepciune și nebunie. Sus și jos. Cer și pământ. Ca o bucată de alchimie prinsă de un perete, fiecare slovă la nelalocul ei. Ce ființă să fie mai lacunară și mai întreagă în paradoxu-i efemer. O lacrimă sau o perdea, un ocean sau lumină estompată.

 

La o altă oră, căci pierdusem timpul, răsfiram, pe furiș, cea mai complexă carte. Îmi băgam nasul în cotorul ei și o adulmecam ca un șoarece de bibliotecă. Ochelarii nu stăteau bine, mî încurcau. Îi dădea senzația că un călău stă să o judece, nu un tânăr să-și frângă sau înfrângă destinul în ea.

 

Nu avea capăt, nici început de care să mă prind. Nu că ar fi infinită, ci că eram eu neîndemânatic cu ea. Adesea scoteam un semn de carte și-l înfingeam în mod aleatoriu în paginile ei. Apoi le deschideam și miroseam tușul vechi. Gălbuiul ei mă apropia de moarte. Ce gust de femeie, ce gust de Ea, celebra Doamnă cu o coasă oarecare. Cât de fin și macabru acest spasm din inima mea. Aproape atingeam cu vârful limbii fiecare început din ea.

Îmi frecam nerăbdător degetele de marginile ei, cu coperți de lemn și dantelă. Iar ea se răsucea în mâinile mele ca o figura de lut moale. Bibliotecara mă judeca de după o pereche de ochelari ca un fund de sticlă. Probabil îi aminteam de vreo aventură safică și satanică, cu Baudelaire la capătâi, la pat.

 

Orgasme nestăvilite o treceau în timp ce mă spiona, devorând-o, capitol cu capitol. Căci orgasmul ne-a fost dat ca cea mai înaltă fericire între atâta praf. Apoi urma, pagină, cu pagină, cuvânt cu cuvânt. De parcă număram firele de păr al unei adolescente naive.

Ea era mai bătrână decât timpul și totuși mai fragedă decât o pisică nou născută. Stătea întinsă pe masă, cu coperțile larg deschise de vreo 2-3 ore. Și încă nu terminasem. Mă treceau sudorile iar. Cuvintele ei mă făceau un om nou, clădit parcă pe un piedestal antic, totuși. Ceva din clasic, ceva din modern, ceva uitat de lume, puțin mister.

 

Acum, că am rămas la ultima candelă aprinsă, formele ei desenate ca umbre pe pereți se stingeau. Se stingea și viața și se loveau de moarte, toate. Ultimul cuvânt, de încheiere, ca o îmbrățișare perversă și un sărut interzis, era un abur pe buzele ei calde, roșii. Aburul să răcea. Ca și culoarea gurii, ca și tonul pielii. Ca și o notă muzicală în surdină. Ultima. Ultimul geamăt. Ultimul suspin de orgă și orgie. Ca un punct ce încheie un orgasm universal. Ochii erau reci acum, de trecere. Se inchidea.

Coperta din spate era murdară. Ca și paginile ei roase de degete. Numele era trecut în ochi. Era numele de om, al ei, al autorului, al fiecăruia.

Ah, uitasem de ultimele pagini. Erau goale. Ca și noi. Căci după finalul agonizant și, deopotrivă, extatic, rămânea contemplarea. Acea strângere în brațe. Acea pierdere, acel abandon pe care-l lăudam mai ultima lună de vară. Obișnuiesc să-mi las urmele pe paginile goale. Căci era a mea. Urma să nu o returnez bibliotecarei de parcă urma să-și piardă fiica. Urma să nu o returnez bibliotecii, căci praful era greu de suportat, pe un raft uitai.

Urma să adorm cu ea în brațe, iar, relativul, mâine să ne trezim la o nouă viață ca o redescoperire.

Leave a comment

September 19, 2017 · 17:18

Monștrii și minciuni

Obișnuiam să mă trezesc și să mă întreb: ce fac astăzi?

 

Adică, ce fac în lume? Pentru ce exist? Pentru ce trăiesc? O carte nouă, poate. Un somn bun. Un ceai. Apoi ce fac? Între ele cu ce îmi ocup mintea. Aș putea să ies, să văd un om.

 

Acum mă trezesc să alerg. Mă duc la muncă mahmur. Sunt încă amețit de aseară. Doar o bere, doar o țigară, doar un drog pe lânga altul, doar un pic de cancer, să mor. Pe stradă e cam gol. E sâmbătă, poate. În parc, oamenii aleargă. E blocat totul. Îi înjur cu o mână încleștată pe piept. Nu țin nimic. Simt că niciodată nu am nimic. De ce mai aleargă oamenii? Cine vrea să moară sănătos?

Alerg să plătesc taxe. Mașini de jandarmi, una albastră mă face mare, una albă mă face mic, poliția locală nu îmi face nimic. Le plătesc benzina dar nu am nevoie de ei. Alerg să servesc. Oamenii sunt snobi și proști. Aș da o lege să nu se trezească nimeni înainte de 11. Lumea merge și așa.

Mă taxez la gânduri. Vreau să fiu simplu. Aștept să treacă viața. Mă duc să dorm, ce să fac cu viața mea? M-aș trezi doar ca să alerg din nou. Să fac, să duc, să mint, să aleg.

 

Să fiu?

 

Nu am timp. Nu mai am timp să fiu devenire. Am responsabilități. Trebuie să-mi rup spatele. Nu am bani de asigurare, nici card. E pe undeva prin locuri reci și umede. Dacă o să cad, am să fiu animal, nu om. Nu mă ridic. În schimb, trebuie să-mi iau telefon nou.

 

Aș ieși, aș… Dar mai bine să mă țin de program, oricum nu mai gândesc.

Aș savura… viața. Aș pleca la mare, la munte, aș pleca să fiu iar. Aș pleca să gândesc, ce fac astăzi? Am o mie de posibilități, fiindcă respir aer. Nu mai plătesc rate, nu mai fac comenzi aici, nu mai dau telefoane. Aici sunt liber să fiu și să mă gândesc, pentru mine, ce fac?

 

O întreb pe ea.

Ce vrei tu.

Ce vreau eu.

 

Ce bine era copil.

Leave a comment

Filed under absurde, cafenele, cultura, cutume, etica, filosofie, lifeitslef, minte, personal, satire, scriituri