Category Archives: cultura

Libertăți și statul de bine

Mai sunt bătrâni care spun că era mai bine înainte. Adică pe vremea când era interzis să gândești. Nu pot să văd nimic bine în asta. Probabil sunt genul de oameni care nu ies din zona de confort. Am înțeles, e zona de siguranță. Dar noi nu suntem așa. Noi vrem să ne riscăm și să ieșim afară. Vrem să trăim și să murim, nu doar să existăm fără să se întâmple nimic.

 

Când eram eu copil și mai apoi, tânar (încă nu exista sub-cultura pentru adolescenți <de consum>), obișnuiam să am vreo două opțiuni de bază și mai câteva variante. Puteam să aleg între daturi naturale și mai ceva opțiuni cu permisivitatea unor oameni. Se numea libertate. Măcar că nu era cine știe ce. Și trebuia să ne revoltăm, căci încă se fura la mine în țară. Trebuia să ne izolăm în noi înșine și să ne dezvoltăm spiritul critic. Așa ajungeam să facem sacrificii și să ne luptăm cu probleme să obținem ceva ce ne doream sau aveam nevoie. Era epoca în care încă derulam casete și ne bucuram enorm pentru un CD.

 

Au venit alte generații. Capitalism și societate de consum extrem. Acces la informație. Și filosofia individuală contemporană e un amalgam de prea mult cu prea puțin. Prea multă minciună, prea puțin adevăr. Prea multă informație, prea puțin control, lipsă de stabilitate.

Și înainte era așa. Azi e kendama, înainte era tetris. Azi e Internet-ul, ieri era ziarul de dimineață sau bârfitoarea tribului. Dar cred că niciodată nu am văzut atât de multă confuzie.

Și revolta lor e tot atât de fadă și întâmplătoare ca apa potabilă. Cică se ascultă Pink Floyd, Another Brick in the Wall (part 2). Si se strigă că nu avem nevoie de educație. Ba da, avem. Nu avem nevoie de educație, dacă educația înseamnă spălare de minte.

Nu am ascultam Pink Floyd din copilărie, dar dacă aș fi ascultat, aș fi ascultat albumele cap-coadă. Fiindcă eram limitat la casete, nu prea puteam să dau skip și forward, și nici să nu stau cu versurile în față, măcar că aș fi înteles vocea ce cântă. Înainte trebuia să știi pe cineva să ai acces la versuri, acum le ai în 3 secunde. Deci nu ratați sensul unei idei citând doar un vers pe care nu-l înțelegeți dar vă convine (zona de siguranță). Recitați frumos, toată ideea…

 

We don’t need no education

We don’t need no thought control

No dark sarcasm in the classroom

Teachers leave them kids alone

Hey! Teachers! Leave them kids alone

All in all it’s just another brick in the wall

All in all you’re just another brick in the wall.

 

Ideea e simplă, ca și tatăl meu pe vremea aia, ca mine în anii 90 și ca tine în 2000 și acum, mai ieși din cutie. Ocazional. Să nu te strici.

 

 

*CONFÓRT s. n. Totalitatea condițiilor materiale care asigură o existență civilizată, plăcută, comodă și igienică. – Din fr. confort. (dexonline.ro)

Advertisements

Leave a comment

Filed under cultura, cutume, filosofie, personal, satire, scriituri

document

Era dimineața devreme. M-am furișat ca un hoț absurd, afară din casă. Uitasem comoara în camera de noapte, printre cearșafuri. Avea coperțile deschise și era plină de nihilism. Un pix și un carnețel cu notițe despre oameni stăteau împrăstiate tot pe-acolo. Cuvintele au săpat prea adânc în toate.

 

Mă duc cu ea, în mintea mea, la bibliotecă. Îmi spun, acolo, fiecare e același, nou și vechi, înțelepciune și nebunie. Sus și jos. Cer și pământ. Ca o bucată de alchimie prinsă de un perete, fiecare slovă la nelalocul ei. Ce ființă să fie mai lacunară și mai întreagă în paradoxu-i efemer. O lacrimă sau o perdea, un ocean sau lumină estompată.

 

La o altă oră, căci pierdusem timpul, răsfiram, pe furiș, cea mai complexă carte. Îmi băgam nasul în cotorul ei și o adulmecam ca un șoarece de bibliotecă. Ochelarii nu stăteau bine, mî încurcau. Îi dădea senzația că un călău stă să o judece, nu un tânăr să-și frângă sau înfrângă destinul în ea.

 

Nu avea capăt, nici început de care să mă prind. Nu că ar fi infinită, ci că eram eu neîndemânatic cu ea. Adesea scoteam un semn de carte și-l înfingeam în mod aleatoriu în paginile ei. Apoi le deschideam și miroseam tușul vechi. Gălbuiul ei mă apropia de moarte. Ce gust de femeie, ce gust de Ea, celebra Doamnă cu o coasă oarecare. Cât de fin și macabru acest spasm din inima mea. Aproape atingeam cu vârful limbii fiecare început din ea.

Îmi frecam nerăbdător degetele de marginile ei, cu coperți de lemn și dantelă. Iar ea se răsucea în mâinile mele ca o figura de lut moale. Bibliotecara mă judeca de după o pereche de ochelari ca un fund de sticlă. Probabil îi aminteam de vreo aventură safică și satanică, cu Baudelaire la capătâi, la pat.

 

Orgasme nestăvilite o treceau în timp ce mă spiona, devorând-o, capitol cu capitol. Căci orgasmul ne-a fost dat ca cea mai înaltă fericire între atâta praf. Apoi urma, pagină, cu pagină, cuvânt cu cuvânt. De parcă număram firele de păr al unei adolescente naive.

Ea era mai bătrână decât timpul și totuși mai fragedă decât o pisică nou născută. Stătea întinsă pe masă, cu coperțile larg deschise de vreo 2-3 ore. Și încă nu terminasem. Mă treceau sudorile iar. Cuvintele ei mă făceau un om nou, clădit parcă pe un piedestal antic, totuși. Ceva din clasic, ceva din modern, ceva uitat de lume, puțin mister.

 

Acum, că am rămas la ultima candelă aprinsă, formele ei desenate ca umbre pe pereți se stingeau. Se stingea și viața și se loveau de moarte, toate. Ultimul cuvânt, de încheiere, ca o îmbrățișare perversă și un sărut interzis, era un abur pe buzele ei calde, roșii. Aburul să răcea. Ca și culoarea gurii, ca și tonul pielii. Ca și o notă muzicală în surdină. Ultima. Ultimul geamăt. Ultimul suspin de orgă și orgie. Ca un punct ce încheie un orgasm universal. Ochii erau reci acum, de trecere. Se inchidea.

Coperta din spate era murdară. Ca și paginile ei roase de degete. Numele era trecut în ochi. Era numele de om, al ei, al autorului, al fiecăruia.

Ah, uitasem de ultimele pagini. Erau goale. Ca și noi. Căci după finalul agonizant și, deopotrivă, extatic, rămânea contemplarea. Acea strângere în brațe. Acea pierdere, acel abandon pe care-l lăudam mai ultima lună de vară. Obișnuiesc să-mi las urmele pe paginile goale. Căci era a mea. Urma să nu o returnez bibliotecarei de parcă urma să-și piardă fiica. Urma să nu o returnez bibliotecii, căci praful era greu de suportat, pe un raft uitai.

Urma să adorm cu ea în brațe, iar, relativul, mâine să ne trezim la o nouă viață ca o redescoperire.

Leave a comment

September 19, 2017 · 17:18

Monștrii și minciuni

Obișnuiam să mă trezesc și să mă întreb: ce fac astăzi?

 

Adică, ce fac în lume? Pentru ce exist? Pentru ce trăiesc? O carte nouă, poate. Un somn bun. Un ceai. Apoi ce fac? Între ele cu ce îmi ocup mintea. Aș putea să ies, să văd un om.

 

Acum mă trezesc să alerg. Mă duc la muncă mahmur. Sunt încă amețit de aseară. Doar o bere, doar o țigară, doar un drog pe lânga altul, doar un pic de cancer, să mor. Pe stradă e cam gol. E sâmbătă, poate. În parc, oamenii aleargă. E blocat totul. Îi înjur cu o mână încleștată pe piept. Nu țin nimic. Simt că niciodată nu am nimic. De ce mai aleargă oamenii? Cine vrea să moară sănătos?

Alerg să plătesc taxe. Mașini de jandarmi, una albastră mă face mare, una albă mă face mic, poliția locală nu îmi face nimic. Le plătesc benzina dar nu am nevoie de ei. Alerg să servesc. Oamenii sunt snobi și proști. Aș da o lege să nu se trezească nimeni înainte de 11. Lumea merge și așa.

Mă taxez la gânduri. Vreau să fiu simplu. Aștept să treacă viața. Mă duc să dorm, ce să fac cu viața mea? M-aș trezi doar ca să alerg din nou. Să fac, să duc, să mint, să aleg.

 

Să fiu?

 

Nu am timp. Nu mai am timp să fiu devenire. Am responsabilități. Trebuie să-mi rup spatele. Nu am bani de asigurare, nici card. E pe undeva prin locuri reci și umede. Dacă o să cad, am să fiu animal, nu om. Nu mă ridic. În schimb, trebuie să-mi iau telefon nou.

 

Aș ieși, aș… Dar mai bine să mă țin de program, oricum nu mai gândesc.

Aș savura… viața. Aș pleca la mare, la munte, aș pleca să fiu iar. Aș pleca să gândesc, ce fac astăzi? Am o mie de posibilități, fiindcă respir aer. Nu mai plătesc rate, nu mai fac comenzi aici, nu mai dau telefoane. Aici sunt liber să fiu și să mă gândesc, pentru mine, ce fac?

 

O întreb pe ea.

Ce vrei tu.

Ce vreau eu.

 

Ce bine era copil.

Leave a comment

Filed under absurde, cafenele, cultura, cutume, etica, filosofie, lifeitslef, minte, personal, satire, scriituri

Rollercoaster

E senzația pe care o am de fiecare dată când analizez un produs bio de pe rafturile de la… orice hyper-super-mega-market/magazin. Și nu numai.

 

Mă uit la prețuri. Produsele bio sunt mai ieftine. Am prins un magazin în Italia unde aveau produse bio de 3 ori mai scumpe decât cele normale. În România sunt mai ieftine. Nu îmi explic exact de ce. Probabil fiindcă sunt alte minciuni în alte ambalaje.

Nu am încredere în produsele bio, oricum. Ar trebui să fie mai scumpe fiindcă sunt naturale și se strică mai repede. Deci au profit redus. Ar trebui să fie mai ieftine fiindcă sunt ușor de obținut, fără atenție prea multă. Sau nu. Și așa am o vagă senzație de rollercoaster.

 

Mă gândesc că ceea ce vedem prin magazine sunt pline de cancer pentru simplul motiv că ne-am creat nevoia de a avea. Americanii poate au nevoie de consumerism. Noi, nu! Totuși, luăm produse semi-naturale, băgăm formol în ele și avem. Avem până ne săturăm. Apoi milităm pentru tot felul de idei de tipul foametei in Africa. Noi i-am adus în starea asta tot din nevoia de a avea. A avea aurul și diamantele lor, a avea sclavi etc.

Nu avem nevoie de 50 de tipuri de iaurt. Crede-mă. Mi-a luat 30 de minute să iau o prostie. Acum 20 de ani nu scria bio pe cutie. Fiindcă erau bio, se-nțelegea. Acum scrie bio și stau să mă gândesc dacă sunt mai bio sau nu decât cele obișnuite, doar că scrie bio.

 

De fapt, e doar o chestie marketing, îmi aduc aminte. Pentru cei curioși sau cei nehotărâți ca mine, vom cumpăra produsul cu numele cel mai des întâlnit/auzit.

 

Nici măcar produsele de la piață nu sunt bio, sau eco, sau etno. Cred că soluția ar fi un politician corect. Adică un bun gospodar, care să ne ajute să producem cât avem noi nevoie, iar surplusul, la export. Dar, vai, nici pe vremea voievozilor nu aveam buni gospodari, măcar că era eticheta lor preferată. Sau, cel puțin, pe vremea lui Ceușescu, asta citeai în manualele de istorie contra-făcută.

 

Ajung acasă, intru pe Fb. Paișpe mii de postări despre conspirații. Ajungi de la un bulgăre de zăpadă la o avalanșă idioată. Mă gândesc că nu e greu să spui astăzi că ești de la Anonimus sau de la ceva celulă teroristă. Eu unul, obișnuiam să fiu mason și extraterestru, dar m-au dat afară. Nu le convenea că făceam yoga dezbrăcat, adormind într-o poziție mai nefirească, după o sticlă de Tullamore Dew, prin loja lor.

 

Revenind la serios, mă doare mintea. Și legat de produse bio, și legat de conspirații, și legat de buletinele din România și de altele. Prin anii 90 apăruse o carte dubioasă. Exista o teorie care spunea că Anticristul va fi român. Probabil era o modă și prin alte țări. Am fost curios ca și copil dar nu am cumpărat-o. Mai apoi s-a dovedit a fi o fraudă. Dar oamenii voiau să creadă… în chestii. La fel văd campaniile de acum. O grămadă de oameni de bine care cad victime propriei prostii.

 

Dacă nu știi ce să alegi în viață înseamnă că ești nesigur. Nu că ești bolnav. Atât. Nu înseamnă că trebuie să iei tratament (vezi pseudo-bolile ADD, ADHD, BLA BLA ETC RA). Și nu sunteți bipolari. V-ați lăsat seduși de frumusețea de a fi bipolar. Ești slab. Ești nehotărât și ți-e lene să înveți să te controlezi. Fiindcă e mai fain să let it loose. Dacă ești homosexual, stai liniștit, ești la fel de pervers ca o curvă sau ca un afemeiat. Dar nu-mi spune că ești normal. Nu ești. Nici ei nu sunt. Eu sunt confuz în fața raftului, dar nu fac din asta o nouă specie sau o nouă orientare sexuală.

Masonii ne manipulează? Sau extratereștrii? Sau Monstrul de ceară? Păi… eu sunt Monstrul de ceară. Cel puțin așa susține nepotul meu. Te deranjează idee de biserică și Dumnezeu? Stai liniștit, BOR și Biserica Catolică nu au legătură cu Dumnezeu! Papa e un titlu idiot, de oameni, Dumnezeu a aprobat foarte rar deciziile oamenilor în Numele Lui (vezi povestea cu primul împărat al evreilor, la cerere, Saul). În final, se văd faptele lor și la cine servesc.

Ți-e teamă să nu fii manipulat dar îți place acidul. Citisem un articol interesant de pe un site pe care nu am reușit să-l verific. O teorie a conspirației care s-a dovedit a fi adevărată susține că acidul a fost folosit de către cercetători germani, prin anii 60. Experiementele au fost finanțate de către CIA și vizau controlul minții umane !? Și pe unii acidul îi face liberi!?

 

Aș cam vrea să mă dau jos din trenuleț, dar nu am parașută și nu știu exact unde am ajuns, la ce stadiu. Când eram în liceu îmi rupeam mintea cu subiecte tari. Și încercam să fiu liber (social, religios, mintal etc). Acum nu cred că aș putea dacă aș avea iar 15 ani. Oricum, am plătit și atunci un preț greu. Eram Ciudatul, doar fiindcă nu eram omul slab al generalului. Adică, oricine vrea să fie liber acum, ar face bine să se rupă de orice paradigmă. Doar că să poată să se reinventeze.

 

Confuzia mea e și datorată faptului că cea mai grea luptă a omului e să fie liber față de semeni. Și asta fără să se ducă pe pustiu, cu drac(g)ii!

Leave a comment

Filed under absurde, cultura, cutume, etica, filosofie, minte, persona, personal, politic, religie, satire, scriituri, socializare

Cei 7 ani de acasă (plus cei trei, ce doisprezece și ceilalți trei, plus cei doi și încă doi…)

Sincer, vorbele din bătrâni nu prea mi-au plăcut. Mi s-au părut demodate, greșite, oarbe, de-a dreptul. O vreme am acceptat câteva, apoi m-am scârbit și de ele. Niciodată nu erau de ajuns. Nu știu dacă au fost vreodată bune sau doar au rămas blocate în era lor. Dar, acum, pentru mine nu mai înseamnă mai nimic.

 

Nici nu vreau să mă gândesc la vorba cu cei 7 ani de acasă. Eu am stat 5. Primii 5 ani din viață au însemnat o educație dublă, de la părinți și bunici. Apoi am mers la grădiniță, despre care auzisem. Pe lângă educația de acasă (de la oraș) și de la țară, am primit și educație de grădiniță. Era prin 1990.

Apoi am mers la școală. Am schimbat grădinița cu școala primară. Făceam educație civică și tot felul. Educația mea creștea. Nu eram doar eu, acasă, uneori cu părinți și frați, alteori singur sau în combinații. Libertatea mea creștea odată cu cunoașterea. Apoi am aflat că libertatea mea va fi limitată de a altora. Mai târziu am crescut suficient cât să intru în societate. Eram matur.

Am stat 18 ani acasă și am primit și alte lecții de viață, nu doar cele de la părinți. Apoi am mers la facultate și la muncă. Altfel de educație. Aveam 26 de când am plecat de acasă la a doua facultate. După a doua facultate m-am întors și am tot plecat până în ziua de azi. Am muncit ca un câine și am încercat să fur orice pot, de la înțelepciune, la meserie și la batoane de ciocolată.

 

Astăzi mă opresc din educație și realizez că am primit mult de la părinți. Și de la societate. Când am devenit bărbat m-am hotărât să tai din educația proastă și să-mi fiu propria lege. Cum ar trebui să fie orice bărbat decent. Ceea ce am și făcut. Undeva pe la 14 ani, ca în vremurile tribale. Nu, nu devii bărbat în armată. În armată se leagă boii la căruță, nu se fac rituri de trecere la maturitate.

Am fost supărat fiindcă nu mi s-au oferit 7 ani de acasă prea sănătoși, am zis eu atunci. A trecut ceva vreme până să realizez că profesorii mei și-au făcut treaba. Mai departe, era datoria mea să-i cinstesc, continuându-mi creșterea. Ceea ce fac eu cu mintea mea mă deosebește și mă face unic în lumea asta. Cu puținul de la părinți, și de la prieteni și cunoscuți, și de la șefi, și de la oricine altcineva, mi-am făcut bagajele pentru călătoria asta. Și este destul.

 

Și atunci mă întreb, de unde vorba cu cei 7 ani de acasă? Cine mai are timp să stea 7 ani acasă, când până și simpla educație părintească poate dura liniștit 18 ani? Are să-mi fie milă de bătrânul pe care poate nu-l voi respecta pe stradă. Îmi va scoate ochii cu cei 7 ani de acasă, iar eu îi voi pune ochi cu o viață întreagă de acasă, unde acasă are 5 biliarde de stele, iar noi nu suntem decât călători de la un dormitor la altul.

Leave a comment

Filed under absurde, cultura, cutume, etica, filosofie, lifeitslef, minte, Uncategorized

Making monsters great again!

Când Hitler a preluat puterea în Germania, a venit cu o ofertă greu de refuzat. Poporul german era supărat după înfrângerea din Primul Război Mondial. Erau cu moralul la pământ, dar dornici să se ridice din nou. Să nu mai vorbim de problemele economice și influența politică la acele vremuri. Le-a oferit ceva ce-și doreau prea mult. O cale către bunăstare și mândria de a ajunge acolo.

Un întreg popor a văzut în Hitler un om care să-i ridice și să-i facă mari din nou. Problema e că atunci când un lider politic promite ceva unui om, fratelui său nu îi promite nimic. În plus, îi creează un sentiment de nesiguranță. TOCMAI fiindcă nu suntem egali, nici măcar ca frați. Suntem diferiți, chiar unici, așa cum am fost învățați de mii de ani.

Unii au privit dincolo de spectacol și au văzut că oamenii sunt luați pe sus de trupele speciale, în mijlocul nopții. Fiindcă au spus ceva pe timpul zilei, sau sunt evrei, sau sunt comuniști, sau, sau… Dacă îi oferi o putere și mai mare unui monstru, îți va devora la capacitate și mai mare. Și știm ce a urmat. Cei care nu l-au urmat, au protestat, au fugit și/sau au suferit pedepse, la rândul lor.

 

Cu Trump lucrurile stau altfel. Nu cred că va porni un război mondial. Nici nu va lua decizii împotriva vreunei minorități. Va face ca președinte ceea ce a făcut și până acum, spectacol. Poate își va ridica un turn, poate va simula o luptă de wrestling, poate va arunca cu bani unde e nevoie, fiincă are de unde și motive să se afișeze. Dar nu va lansa bombe nucleare asupra Europei dacă se cere. Și nici nu cred că se va război cu Putin, din moment ce sunt prieteni. Cu Hillary era altfel.

Să nu uităm că în timp ce Hitler era un dement, rusul Stalin era un ucigaș cu sânge rece la scală mondială. Acum avem un bufon, adică un degenerat mai mic și un (alt) ucigaș cu sânge rece. Ultimul e mai inteligent, mai puternic fizic, mai șmecher, mai influent. Și în plus denigrează pe bune dreptate Occidentul. Nu ai cum să nu-i dai dreptate lui Putin în zilele astea, chiar dacă-l urăști! Eu, unul, încerc să urăsc comunismul rusesc deodată cu politicul și mentalitatea Occidentului. Între două rele pur și simplu nu se mai merită să alegi.

 

Când un politician ne face o promisiune, trebuie să ne gândim că bunăstarea unuia înseamnă decăderea altuia. Nimeni nu ia de la bogați și dă la săraci și mai face și politică. Se ia de la fraieri și se dă la orbi și tot așa. Nu suntem egali. Dimpotrivă, suntem unici. Idealul era să ne respectăm așa, nu să ne mințim într-un fel sau altul.

Le oferi drepturi homosexualilor? Vrei și căsătorie pe motiv că heterosexualii au dat greș? Vom ajunge ca la GAP, în Londra, unde homosexualii sunt privilegiați fără limită, iar heterosexualii sunt discriminați. Căsătoria va deveni doar un statut social, un contract cu multe clauze de ordin financiar, totul bazat pe profit mârșav. Nu un legământ unde cuvântul spus este cuvântul dat. Pentru orice fel de sexualitate.

Le oferi drepturi negrilor (afro-americanilor) pe motiv că sunt victime? Au fost. Acum mulți sunt mai rasiști decât europenii. Conceptul de Founding Fathers este una din cele mai mari aberații. Or fi fost founding fathers pentru societatea actuală, dar să nu uităm de una mult mai interesantă pe care au distrus-o din teamă.

Le oferi drepturi țiganilor din România? Sunt egalii noștrii în societate, de ceva vreme. Ba mai mult, s-au descurcat mai bine ca românii. Au case  și averi mai mari, păcat că nu știu nici cât românii să le gospodărească. Încă au rămas la stadiul de paraziți, lipsiți de prea mult bun simț. În final, sunt oameni și oameni, și printre ei.

 

Cred că idealul era să facem pace, noi între noi, nu să dăm drepturi și șanse unui om sau unui grup de oameni, măcar că e evident că nu sunt destul puternici să dețină vreo putere.

Leave a comment

Filed under cultura, etica, events, filosofie, istorie, minte, personal, politic, satire, scriituri, socializare

devenire

Obișnuiam să cred că sunt un rău înnăscut. Aveam impresia că pe tot ce puneam mâna, se strica, oameni, lucruri etc. Îmi creasem o frică de tot ceea ce mă înconjura, chiar și de mine însumi, pe tema asta. Deciziile pe care luam în viață porneau de la premisa, pe cine, ce, cât de mult aveam să distrug? La urma urmei, m-am născut într-un secol în care progresul tehnologic și triumful științei era totul.

 

Mă tot gândesc la disputele pe tema unor boli din psihologie, dacă există sau nu!? (ADD, bipolarism etc). Apoi îmi aduc aminte că psihologia a fost de curând acceptată ca știință, tocmai fiindcă este prea puțin sigură. Sau cel puțin asta te învața un profesor sincer în școală, în 2012. Se crede că… dar nu suntem siguri de nimic. În plus, știm că medicamentația aduce profit mare, chiar și pentru boli inexistente (fără să dau în paranoia conspirațiilor).

 

Astăzi ești considerat îngust la minte daca nu ești de acord cu majoritarii democratici. La fel, dacă nu ești politically correct, adică poți jigni dar să nu-și dea seama cineva. Tot neanderthalian ești și dacă nu accepți cele 22 tipuri de sexe noi, majoritatea fără legătură cu… anatomia umană. Nature has its own way, they say. Până nu demult, da, oarecum. Deși, ca fan al creaționismului, nu aveam în plan dezastrele naturale. Dar, hei, erupțiile vulcanice sunt spectacole frumoase.

 

Am studiat o vreme multe cărți ale lui M. Eliade și nu numai. Mi-a plăcut să dau o tură prin universul religios al omului. Românul, o ființă cu un gust aproape (ne)natural spre anti-civilizație, încă mai are un sistem de credințe arhaic bine păstrat. Eu, unul, nu mai cred în sistemul lui de superstiții, dar studiul personal făcut m-a captivat.

Știu că e gândire învechită, dar până și noile idei acceptate, nu doar de români, sunt la fel de pline de superstiții, de fapt. Și civilizatul ateu englez, vorbind de conspirații și extratereștii, pare rupt din aceeași lume diformă și veche, poate paralelă, cu românul nostru. Mie nu-mi pasă că e mai mult Jules Verne și submarine decât badea Ion a văzut un pricolici. Încerc să deosebesc adevărul de exagerări.

Religia, ca legătură între om și divinitate, nu este decât o știință ce încearcă să explice câte ceva în viață. Asta când nu devine altceva, de la o relație personală cu Divinitatea (def. M. Eliade) la armă sau motiv pentru un genocid local.

 

Mă întreb adesea, cum era Egiptul, de fapt? Sau viața pe teritoriul Daciei, despre care nu știm aproape nimic concret? În al doilea caz, știința nu are deloc vină. Nu știm mai nimic fiindcă am avut vreo 45 de ani de comunism și minciuni. Plus avem desele curente de gândire, în medii chiar înalte, care tot nasc și renasc, pro-dacice. Menționez doar ideea că Atlantida lui Platon a fost în Oltenia sau că latina romanilor se trăgea din limba dacică, sau era înfrățită cu ea. Foarte puțin probabil.

 

S-ar fi găsit vreun om să critice sistemul religios din zona Asiei Minor sau de mai departe? Mă refer la perioadele când se practica prostituția sacră. Sau s-a găsit vreun deștept să nu mai creadă în sacrificii umane pe timp de război? Nu de alta, dar au dispărut imperii pe tema aceasta. Dincolo de uzul ei, în felurite feluri, înțeleg religia ca un drept uman fundamental, chiar și pentru un ateu.

Adevărul e că, și istoria o dovedește, omul s-a folosit nu doar de om și de natură, ci și de idei, în scopuri egoiste. Până acolo că a distrus orice ființă sau lucru pe care a pus mână, și orice idee pe care a pus gândul. Deci boala mea nu e tocmai fictivă. E boala noastră.

Am călcat în picioare ideea de conflict, religie, sexualitate, căsătorie, politică, știință, societate, natură, mass-media etc. Au devenit doar unelte pentru auto-distrugere în masă.

 

 

Am prieteni care nu cred în Dumnezeu și critică creștinismul. Ei se bazează pe știință. Măcar că majoritatea citesc despre lucruri pe site-uri fără autoritate, iar nu în publicații de specialitate, acceptate de comunitatea științifică. Le aduc aminte că în numele descoperirilor științifice, a crescut numărul șomerilor, apoi s-a creat sclavul muncitor la bandă. Tot de la ceva știință am pornit un război mondial cu tot cu Holocaust, mâncăm munți și secăm ape. Apoi devenim apatici intelectual și spiritual și, în fiecare zi, găsim noi metode de a ne omorâ.

Nu cred că știința e de vină, cum nu e nici religia pentru Inchiziție, sau cruciade, sau altele. Noi suntem, fiindcă le separăm și le transformăm în arme. Și dacă tu pretinzi că orientarea ta sexuală e mai importantă decât nevoia mea de spiritualitate, am o problemă. Tocmai religia mea îmi spune că sunt unic, deci diferit față de tine. Și tot ea mă împiedică să cred că sunt cu ceva mai bun sau mai rău decât oricine.

Eu încerc să împac lumea mea, că mai mult nu pot. Deci nu am cum să fiu corect politic, cu toți. Și adevărul e că religiile nu se împacă una cu alta, un crez cu un altul. Și nu au cum să fie toate adevărate sau toate false.

Și nu mai cred în regi. Și urăsc, nu iubesc, ideea de democrație și socialism, fiindcă simt că ceva rămâne pus deoparte în ambele cazuri. Oricum au devenit și ele două minciuni, unelte pentru unii, otravă pentru restul.

Și urăsc homosexualii, nu sunt obligat să accept nimic de la nimeni. Și nu mă simt mai liber dacă înghit toate mizeriile pentru care se iese în stradă astăzi. Și, ca să fiu mai puțin ipocrit, am învățat în 15 ani să urăsc și lesbienele. Pe bune, atât mi-a luat să fiu corect cu mine! Și mă urăsc și pe mine, fiindcă nici sexualitatea mea hetero nu e mai puțin vinovată de lucruri. Atât doar că eu nu mă laud…

Și nu o să devin niciodată vegetarian, pentru că nu cred că asta e o soluție. O soluție e să-mi controlez carnivorismul exagerat. Urăsc mall-urile și abia acum am învățat să mă feresc de ele. Încă mai cumpăr de la hipermarketuri, mâncare. Și sper să nu o mai fac înainte să mor de cancer.

Și urăsc țigările pline de otrăvuri și băuturile prost făcute. Urăsc materialele sintetice, filmele americane și MacDonalds. Urăsc Occidentul fără viitor și literatura românească plină de filosofii pro-agrare. Urăsc unde am fost și suntem și unde au ajuns alții.

 

Dar nu ura și eșecurile mă definesc. Sunt suma lor dar mie îmi dă cu virgulă, deci mai este ceva:

Iubesc bunul-simț și omenia (ceea ce lipsește Occidentului), un oraș frumos amenajat (ceea ce lipsește destul de mult Estului european).

Iubesc libertatea, măcar că nu avem parte de ea prea mult, berea bună și femeia puternică.

Ador cafeaua, filmele europene, etica, tutunul, șaorma, măslinele și cartofii prăjiți, o carte bună, muzica tekno și ideea de festival cu ziduri de boxe.

Iubesc ploaia în Octombrie, discuțiile tête-à-tête, liniștea, discuțiile în contradicție, somnul, scrisul, apa și ciupercile.

Iubesc să simt pământul când sunt rupt de beat, până la sânge, sau să-mi rup oasele la fotbal, fiincă îmi place competiția etc

 

În final nu sunt ceea ce vrea nimeni, ci ceea ce eu doresc, aleg sau, pur și simplu, devin. Cu tot cu influențe, cu tot cu ceea ce m-am născut, cu tot cu iubiri și disprețuri.

 

Sunt o devenire. Iar până acum nu am omorât pe nimeni, așa că încearcă să faci la fel ca să nu devin neant.

Leave a comment

Filed under absurde, cultura, cutume, etica, filosofie, istorie, Jurnalism, lifeitslef, personal, politic, religie, satire, scriituri, socializare