Diferențe

Unii oameni se trezesc și, apoi își beau cafeaua. Alții, mai tălâmbi, ca mine, se trezesc pentru a bea cafea. Stau treji la ora două noaptea cu gândul că, de dimineață, ucid o cafea. Mai apoi, sunt dobitocii care beau o cafea să se trezească.

Avem oameni cu scopuri sau fără, decid ei in funcție de priorități. Avem oameni cu scopuri absurde în viață. Dar avem și oameni fără scopuri. Clasa imbecilității, ca și capra aia ce nu gândește. Proasta aia ce era o companie plăcută la beție. Și care credea că e ceva de ea. Ca și prostul ăla ce se plimba pe stradă fără gânduri. Omul făr’ de căpătâi. omul ce nu e alfa, nici omega și nici măcar om.

 

Apoi e doamna cu pricina, pe care o urăsc fără să știu. Hoașca aia ce a ieșit din magazin, pe centru, se uita în dreapta și mergea spre stânga. Vita aia care s-a băgat în mine, apoi a țipat că sunt un golan. O evitasem greșit, ce-i drept. Trebuia să fac un pas înapoi sau să îi atrag atenția că e neatentă. Frumos, elegant, nu să evit dezastrul ce era. Dar cafelele noastre erau monorigine. Eu de cultură de pământ, dânsa, pământ de flori. Ciuta!

Apoi e javra aia, tot femeie și ea. Că mă gândesc serios să nu mai fiu gentleman, că nici ele nu prea sunt feminine. Urlase că avea pălăria prea mare în troleu. Șoferul era tractorist, orașul, bucureștean, iar femeia, pensionară. Eu nu eram. Eram din vestul sălbatec. Dar ea se propti, coaie, cu pălăria aia idioată, la mine în braț. Apoi scuipă ca o viperă și se dete jos. Coaie!

Apoi e dobitocul ăla ciufut. Era și încet, dar e ok, tot te suge cineva și pe tine. Sau sugi tu de pe cineva. Ceva avere, ceva interese. Apoi faci bine, adică pe prostul.

 

Și altele, și alții…

 

Ideea e că toți beau cafea. În afară de atei. Ei nu beau nimic, că n-are rost. Iar unii sunt degeaba. Cafeaua aia lungă și proastă, ca viața ta. Ia, încearcă fără lapte și zahăr!

Advertisements

bestial și atemporal

Simțeam mirosul de cafea. Nu era făcută. Trebuia să mă ridic pentru asta. Și trebuia să-mi fac ceva la păr. Și să alerg. Sau să fac mișcare, ceva.

Preferam lectura goală -gol?- în loc de altceva. O, lenea asta! Am făcut cafeaua.

Pisica dependentă mă exaspera. Mai dorea iarbă, că voință nu avea nici ea. Mă gândeam la delirul lor, al pisicilor. Ce e acolo?

O dimineață leneșă, era deja ora 2, trecut bine de amiază. Eu mă gândeam la mic-dejun. Ea dormea. Vulpea dormea de parcă ar cugeta la Kant și Descartes. Apoi stătea butuc. Lemn. Leneșă!

Șobolanii mor de sete, iar restul lighioanelor se ascund. Toate dependențele se ascund ziua. Doar unii sunt mai aroganți.

Măcar miroase a cafea!

Și afară stă să plouă.

 

Nu contează cât de lung am părul

Sau momentul acela în care, din cauza globalizării imbecilismului și a pseudo-inovațiilor în arta de a manipula, orice flegmă de om are o scuză.

 

Când îmi recit versurile pittișiane despre lume, îmi dau seama de ce omul acela a inspirat anii 70 și 80. Și nu numai. De ce un mason poate fi clarvăzător și moral în același timp. Că pe el, viitorul nu îl submina ca ființă, ci îl îngrijora ca pe un titan, viitorul vlăstarelor revoltei sale.

 

Acum orice idiot recită sloganul ca pe o scuză. Și nu e nici una, nici alta. Nu contează cât de scurt ai părul, dacă ești un cocalar sau un fătălău, tot acolo e. Celebrul vers nu e o scuză pentru o bere vărsată la un birt de cartier, ci e o acuză la servilismul ieftin ce se poartă și alte obsesii perverse.

Că văd zilnic parașutele umane cum se lingușesc pe lângă cine trebuie, apoi, când se despart, scuipă și înjunghie. Iar când sunt trase la răspundere, îl îmbrățișează pe vehementul NU. Nu eu, nu aici, nu acum, nu ținem țigări, nu respira, nu vorbi, nu gândi, nu pot, toți frustrații, nu manipulării, nu Dragnea, nu noi, nu voi, nu, voi nu, eu, cine? NU!

 

Încă vă plângeți de lipsa democrației și a dreptății în țară. La ce revoluție din întreg universul, cineva nu a pierdut ireparabil totul? Și voi vreți să câștigați totul fără pată de sânge. De la Lucifer încoace, până în 89, cineva a pierdut totul. L-aș pune și pe Țuțea aici. Din nou. Degeaba.

Fac ceva pe democrația voastră! E cea mai mare minciună de la 89. Majoritatea needucată alege încă de atunci, condusă de vechii ciocoi și de cei noi. Iar voi nu sunteți haiduci, ci doar tâlhari de rând. Nu înțelegeți că avem nevoie de oameni, nu de voturi? Avem nevoie de lideri, nu de gloată proastă. Și ce om a pornit un război cu el însuși în ultima vreme? Ca să iasă să ne conducă și pe noi, cei care suntem prea rea de gură.

Nu mai militați pentru democrație că exact ea ne-a distrus. Dacă tot sunteți agitați, de ce nu faceți greve? Vindeți tot fără bon, da-ți salarii fără taxe, da-ți bilete de tramvai pe gratis, benzină fără bani, nu vă opriți la somația poliției. Nu mai plătiți vacanțe de lux pentru politicieni. Când au concediu să meargă acasă, la sapat pământul, cum făceau ai mei.

 

Ah, dar nici anarhia nu e bună. Cum inflorește servilismul, servirea pe sub tejghea, cea mai mare formă de ciumă a comunismului! Care nu reflectă altceva decât slăbiciunea noastră față de etică, orice formă de etică. Nu ar fi mai bine să lăsați haștagurile și lirismul și să îmi dovediți că am greșit că nu mai merg la vot de ceva vreme?

Ce ziceți să confiscați mașina aia de intervenții în caz de răzmeriță pe care a cumpărat-o miliția bucureșteană cu banii nostri? Exact împotriva voastră. Ce ziceți de o resetare la toată societatea asta prin acte ce nu vor aduce pe noi înapoi, după? Adică nu vom vedea rezultatul. Să nu murim ca Țuțea. Să murim altfel.

Nu sunt eu, acum, aici, în aceeași postură? Să servesc unui conflict de interese sau să las tot răul în urmă și să ridic standardele, așa cum am dorit încă de la început? Că lumea nu o mai pot schimba, aproape nici pe mine. Aș zice că mai încerc să fac ceva, dar cine cade, nu mai e treaba mea.

anti-moDa

Voi, cei care vă radeţi în cap, dar uitaţi că suferiți de calviție. Voi, cele care purtați colanți fără altceva pe deasupra. Voi, care vă cumpărați mașini scumpe pe banii părinților. Voi, cele care purtați geci din piele sintetică la trening. Şi restul….
…nu vă faceți griji pentru un boschetar ca mine. Sunt bine și mi-e silă de voi. Dacă vreți ceva mai puțin superficial în viața asta, mă găsiți în natură, la bere. Pa.

Muntele

S-a ridicat în timp, parcă mai timid ca alții. Nu își dorea prea multe, dar la un moment dat a văzut cerul, luna și stelele. Și și-a dorit din file de lemn să ajungă pe la ele. A disprețuit natura umană cu toate că-i este esență și s-a îmbogățit cu ce-i oferea Universul, din nimicul Său aparent.

 

S-a încălțat cu pământ cu toate că nu i-a plăcut decât desculț. Și tot desculț a rămas. Apoi și-a luat o cămașă și o mantie. S-a acoperit și s-a ascuns de ochi. S-a arătat unuia și s-a ascuns alteia. Și-a acoperit misterele prostilor și le-a dezvăluit minerilor. Și-a acoperit capul și și-a lăsat barbă, apoi l-a descoperit și l-a ras. Și nimeni nu a mai înțeles focul dinăuntru. Era un foc ce mistuia și dădea naștere, un foc ce năștea o pasăre phoenix dar și era pasărea. Gol și plin, dezbrăcat și îmbrăcat, ascundea fărâme filosofale pe care falșii alchimiști credeau că le dețin.

Hainele sale erau un mister ca și măruntaiele de piatră.

 

Muntele s-a făcut prieten cu un cer și cu un alt munte. Apoi au urmat alți munți și alte ceruri fiindcă trăiau împreună. Apoi își ofereau lucruri în dar cu toate că doar praful stelelor era de ajuns. Și ceața îmbrățișa și norii îi dădeau târcoale cu apele lor răcoroase ca berea oferită de un prieten cinstit.

Mușchi, flori, iarbă, copaci și toate lighioanele pământului doritoare de înălțimi și-au găsit liniștea și confortul aici. Și păsările cerului, și minerale, și multe altele, podoabe erau și ele. Toți îi erau prieteni și nestemate pe coroană. Până și timpul îl ridica în slăvi.

 

Dar timpul, cu timpul, la timpul său, îl rănește. Și vântul care-i cânta odinioară, îl roade și macină. Și apa îl mănâncă, își sapă trădările de pe culmile sale ca o prietenie veche ce nu se mai leagă. Până și omul, cea mai nemernică ființă, ce trebuia să aibă grijă de toate, îl taie, îl scormonește, îl topește și îl face praf. Cu uneltele sale de neîncredere îl ucide lent.

 

Și toate se adună pe munte să trăiască. Și toate se mănâncă între ele. Singur, rămâne muntele să grăiască, cu gândul tot la cer, la lună și la stele: toți vipere.

I’m the Mountain

Post-sarbatori

Cum te încântă țiganii ăia, cu capra lor? Astăzi scriu atipic. Cum te simți de sărbători? Eu, ca de obicei. Fad. Lipsit. Absent. Niciodată nu mi-a plăcut.

Să ne înțelegem, nu ma bucur. E o idee veche, de om care pur și simplu nu se bucură. Aștept primăvara nenorocită, cu chinurile ei. Alt solstițiu, altă poveste. Nu pot să trec peste ipocrizia oamenilor. De la minciuna bisericilor făurite după chipul oamenilor la perfidia profitorilor de sezon.

Eu îmi doresc ceva dincolo de anotimp, plimbarea aia prin vreme…

Libertăți și statul de bine

Mai sunt bătrâni care spun că era mai bine înainte. Adică pe vremea când era interzis să gândești. Nu pot să văd nimic bine în asta. Probabil sunt genul de oameni care nu ies din zona de confort. Am înțeles, e zona de siguranță. Dar noi nu suntem așa. Noi vrem să ne riscăm și să ieșim afară. Vrem să trăim și să murim, nu doar să existăm fără să se întâmple nimic.

 

Când eram eu copil și mai apoi, tânar (încă nu exista sub-cultura pentru adolescenți <de consum>), obișnuiam să am vreo două opțiuni de bază și mai câteva variante. Puteam să aleg între daturi naturale și mai ceva opțiuni cu permisivitatea unor oameni. Se numea libertate. Măcar că nu era cine știe ce. Și trebuia să ne revoltăm, căci încă se fura la mine în țară. Trebuia să ne izolăm în noi înșine și să ne dezvoltăm spiritul critic. Așa ajungeam să facem sacrificii și să ne luptăm cu probleme să obținem ceva ce ne doream sau aveam nevoie. Era epoca în care încă derulam casete și ne bucuram enorm pentru un CD.

 

Au venit alte generații. Capitalism și societate de consum extrem. Acces la informație. Și filosofia individuală contemporană e un amalgam de prea mult cu prea puțin. Prea multă minciună, prea puțin adevăr. Prea multă informație, prea puțin control, lipsă de stabilitate.

Și înainte era așa. Azi e kendama, înainte era tetris. Azi e Internet-ul, ieri era ziarul de dimineață sau bârfitoarea tribului. Dar cred că niciodată nu am văzut atât de multă confuzie.

Și revolta lor e tot atât de fadă și întâmplătoare ca apa potabilă. Cică se ascultă Pink Floyd, Another Brick in the Wall (part 2). Si se strigă că nu avem nevoie de educație. Ba da, avem. Nu avem nevoie de educație, dacă educația înseamnă spălare de minte.

Nu am ascultam Pink Floyd din copilărie, dar dacă aș fi ascultat, aș fi ascultat albumele cap-coadă. Fiindcă eram limitat la casete, nu prea puteam să dau skip și forward, și nici să nu stau cu versurile în față, măcar că aș fi înteles vocea ce cântă. Înainte trebuia să știi pe cineva să ai acces la versuri, acum le ai în 3 secunde. Deci nu ratați sensul unei idei citând doar un vers pe care nu-l înțelegeți dar vă convine (zona de siguranță). Recitați frumos, toată ideea…

 

We don’t need no education

We don’t need no thought control

No dark sarcasm in the classroom

Teachers leave them kids alone

Hey! Teachers! Leave them kids alone

All in all it’s just another brick in the wall

All in all you’re just another brick in the wall.

 

Ideea e simplă, ca și tatăl meu pe vremea aia, ca mine în anii 90 și ca tine în 2000 și acum, mai ieși din cutie. Ocazional. Să nu te strici.

 

 

*CONFÓRT s. n. Totalitatea condițiilor materiale care asigură o existență civilizată, plăcută, comodă și igienică. – Din fr. confort. (dexonline.ro)