Category Archives: etica

document

Era dimineața devreme. M-am furișat ca un hoț absurd, afară din casă. Uitasem comoara în camera de noapte, printre cearșafuri. Avea coperțile deschise și era plină de nihilism. Un pix și un carnețel cu notițe despre oameni stăteau împrăstiate tot pe-acolo. Cuvintele au săpat prea adânc în toate.

 

Mă duc cu ea, în mintea mea, la bibliotecă. Îmi spun, acolo, fiecare e același, nou și vechi, înțelepciune și nebunie. Sus și jos. Cer și pământ. Ca o bucată de alchimie prinsă de un perete, fiecare slovă la nelalocul ei. Ce ființă să fie mai lacunară și mai întreagă în paradoxu-i efemer. O lacrimă sau o perdea, un ocean sau lumină estompată.

 

La o altă oră, căci pierdusem timpul, răsfiram, pe furiș, cea mai complexă carte. Îmi băgam nasul în cotorul ei și o adulmecam ca un șoarece de bibliotecă. Ochelarii nu stăteau bine, mî încurcau. Îi dădea senzația că un călău stă să o judece, nu un tânăr să-și frângă sau înfrângă destinul în ea.

 

Nu avea capăt, nici început de care să mă prind. Nu că ar fi infinită, ci că eram eu neîndemânatic cu ea. Adesea scoteam un semn de carte și-l înfingeam în mod aleatoriu în paginile ei. Apoi le deschideam și miroseam tușul vechi. Gălbuiul ei mă apropia de moarte. Ce gust de femeie, ce gust de Ea, celebra Doamnă cu o coasă oarecare. Cât de fin și macabru acest spasm din inima mea. Aproape atingeam cu vârful limbii fiecare început din ea.

Îmi frecam nerăbdător degetele de marginile ei, cu coperți de lemn și dantelă. Iar ea se răsucea în mâinile mele ca o figura de lut moale. Bibliotecara mă judeca de după o pereche de ochelari ca un fund de sticlă. Probabil îi aminteam de vreo aventură safică și satanică, cu Baudelaire la capătâi, la pat.

 

Orgasme nestăvilite o treceau în timp ce mă spiona, devorând-o, capitol cu capitol. Căci orgasmul ne-a fost dat ca cea mai înaltă fericire între atâta praf. Apoi urma, pagină, cu pagină, cuvânt cu cuvânt. De parcă număram firele de păr al unei adolescente naive.

Ea era mai bătrână decât timpul și totuși mai fragedă decât o pisică nou născută. Stătea întinsă pe masă, cu coperțile larg deschise de vreo 2-3 ore. Și încă nu terminasem. Mă treceau sudorile iar. Cuvintele ei mă făceau un om nou, clădit parcă pe un piedestal antic, totuși. Ceva din clasic, ceva din modern, ceva uitat de lume, puțin mister.

 

Acum, că am rămas la ultima candelă aprinsă, formele ei desenate ca umbre pe pereți se stingeau. Se stingea și viața și se loveau de moarte, toate. Ultimul cuvânt, de încheiere, ca o îmbrățișare perversă și un sărut interzis, era un abur pe buzele ei calde, roșii. Aburul să răcea. Ca și culoarea gurii, ca și tonul pielii. Ca și o notă muzicală în surdină. Ultima. Ultimul geamăt. Ultimul suspin de orgă și orgie. Ca un punct ce încheie un orgasm universal. Ochii erau reci acum, de trecere. Se inchidea.

Coperta din spate era murdară. Ca și paginile ei roase de degete. Numele era trecut în ochi. Era numele de om, al ei, al autorului, al fiecăruia.

Ah, uitasem de ultimele pagini. Erau goale. Ca și noi. Căci după finalul agonizant și, deopotrivă, extatic, rămânea contemplarea. Acea strângere în brațe. Acea pierdere, acel abandon pe care-l lăudam mai ultima lună de vară. Obișnuiesc să-mi las urmele pe paginile goale. Căci era a mea. Urma să nu o returnez bibliotecarei de parcă urma să-și piardă fiica. Urma să nu o returnez bibliotecii, căci praful era greu de suportat, pe un raft uitai.

Urma să adorm cu ea în brațe, iar, relativul, mâine să ne trezim la o nouă viață ca o redescoperire.

Advertisements

Leave a comment

September 19, 2017 · 17:18

Bătrân

Îmi aduc aminte de furtunile de vară, din copilărie. Aveau o aură aparte, mistică. Tot cerul se aduna de nori ce nu păreau prietenoși. Urmau tunetele și fulgerele din încăierarea lor. Parcă se ducea o luptă între îngerii lui Mihail și demoni. Era o priveliște minunată și cutremurătoare.

Eu alergam în casa scării. De acolo îndrăzneam să arunc o privire pe furiș. Pe vremea aceea nu aveam termopane si nu știu ce uși la intrare. Stăteam cu ușile deschise, nu ne certa nimeni că se strică arcul nu știu care sau balamalele. Aveam o pasiune bolnavă pentru furtunile de vară. Îmi era teamă de el și totuși le sfidam cu nerușinare. Cel mai adesea eram ud leoarcă. În mintea noastră, de copii, se nășteau povești despre ce se întâmplă acolo, sus.

 

Acum e subiect de știri și statistică. Doar niște militanți pentru mama natură ce se aud mai tare decât o furtună. Că am stricat pământul și de aia e așa rău. E toamnă deja, iar vijelia de duminică a fost minunată. În afara cărămizilor ce stăteau să-mi cadă în cap. Nu puteam sa nu privesc cu aceeași ochi de copil urgia de afară. Cădeau bucăți de tencuială, acoperișurile erau smulse… Haos, aș spune, dacă nu m-aș fi luptat cu filosofia. Dacă era haos, nu era nimic. Așa, a fost ceva. Ceva nenatural.

Nu aveam de gând să ies în bustul gol afară dar mi-ar fi plăcut. Uneori, ploaia mai spală si păcate. Las această satisfacție ucrainiencelor blonde, când protestează împotriva poluării. E ca și cum ți-ai turna o găleată de apă pe tine. E rece. Apoi faci focul și fierbi o găleată de apă. O torni pe tine, deci clar ești sinucigaș. Apoi te întrebi ca un nebun cu ce ai greșit?

 

Iubesc natura dezlănțuită. Nu mai ține de control sau auto-control. Ține de cât de multă grijă am avut până acum să nu ne jucăm cu limitele ei. Mă aștept la mult mai rău. Și aici vorbesc și de furtunile din mintea noastră, de ființe nesăbuite. Cu cât amatorism ne dăm statusul de “în siguranță”, comparându-ne cu cei din State.

 

Am ieșit în oraș, pe centru. Era dezastru. Niciodată nu am văzut Aradul atât de bătrân. N-a durat jumătate de oră și deja erau victime. Iar centrul era plin de grămezi de moloz. Cred că cineva a uitat să mai repare și altceva decât drumuri. Cum ar fi cei călători pe ele…

 

foto credits: on Cannibal Fairy

 

Leave a comment

Filed under absurde, cutume, etica, filosofie, Jurnalism, minte, personal, politic, religie, satire, scriituri, socializare

Necesitatea de a fi mizantrop

Singura bucurie în tot progresul tehnologic actual e că nu mai trebuie să interacționezi cu oamenii.

 

Nu te mai uiți pe o tabelă comunistă când îți pleacă trenul ca, mai apoi, să întrebi 4 necunoscuți care-ți este trenul. Stai liniștit cu nasul în telefon și nu mai vorbești aiurea cu colegii de compartiment. Știi când ajungi la destinație și nu mai trebuie să ceri ajutor cu cele 4 sacoșe că ai ajuns mai repede decât credeai.

Nu mai întrebi de direcții pe stradă și nu mai deranjezi vizibil pe nimeni. Nu te bagi ca boul în seamă și nici nu blochezi circulația ca să stai la taclale.

Fiecare e pe ale lui cohones. Sau pe ale telefonului.

Adio umanitate. Adio spiritualitate. Adio natură și bun simț. Adio amabilitate. Fiecare se descurcă cu satelitul lui.

Leave a comment

Filed under absurde, cutume, etica, filosofie, personal, satire, scriituri, socializare

Monștrii și minciuni

Obișnuiam să mă trezesc și să mă întreb: ce fac astăzi?

 

Adică, ce fac în lume? Pentru ce exist? Pentru ce trăiesc? O carte nouă, poate. Un somn bun. Un ceai. Apoi ce fac? Între ele cu ce îmi ocup mintea. Aș putea să ies, să văd un om.

 

Acum mă trezesc să alerg. Mă duc la muncă mahmur. Sunt încă amețit de aseară. Doar o bere, doar o țigară, doar un drog pe lânga altul, doar un pic de cancer, să mor. Pe stradă e cam gol. E sâmbătă, poate. În parc, oamenii aleargă. E blocat totul. Îi înjur cu o mână încleștată pe piept. Nu țin nimic. Simt că niciodată nu am nimic. De ce mai aleargă oamenii? Cine vrea să moară sănătos?

Alerg să plătesc taxe. Mașini de jandarmi, una albastră mă face mare, una albă mă face mic, poliția locală nu îmi face nimic. Le plătesc benzina dar nu am nevoie de ei. Alerg să servesc. Oamenii sunt snobi și proști. Aș da o lege să nu se trezească nimeni înainte de 11. Lumea merge și așa.

Mă taxez la gânduri. Vreau să fiu simplu. Aștept să treacă viața. Mă duc să dorm, ce să fac cu viața mea? M-aș trezi doar ca să alerg din nou. Să fac, să duc, să mint, să aleg.

 

Să fiu?

 

Nu am timp. Nu mai am timp să fiu devenire. Am responsabilități. Trebuie să-mi rup spatele. Nu am bani de asigurare, nici card. E pe undeva prin locuri reci și umede. Dacă o să cad, am să fiu animal, nu om. Nu mă ridic. În schimb, trebuie să-mi iau telefon nou.

 

Aș ieși, aș… Dar mai bine să mă țin de program, oricum nu mai gândesc.

Aș savura… viața. Aș pleca la mare, la munte, aș pleca să fiu iar. Aș pleca să gândesc, ce fac astăzi? Am o mie de posibilități, fiindcă respir aer. Nu mai plătesc rate, nu mai fac comenzi aici, nu mai dau telefoane. Aici sunt liber să fiu și să mă gândesc, pentru mine, ce fac?

 

O întreb pe ea.

Ce vrei tu.

Ce vreau eu.

 

Ce bine era copil.

Leave a comment

Filed under absurde, cafenele, cultura, cutume, etica, filosofie, lifeitslef, minte, personal, satire, scriituri

A Monster Calls. Variații personale pe muzică

E unul din filmele ce nu are cum să nu provoace ceva în tine. E o schimbare de paradigmă. Dacă ești lovit cu tot soiul de filosofii și minciuni, filmul te pune pe picioare. E realitatea cruntă, transpusă în artă cinematografică. Vorbesc strict despre pildă. Eroul este un ucigaș, deși câștigă un regat și e iubit de toată lumea, vrăjitoarea e rea dar nu e vinovată, apotecarul e egoist dar înțelept, preotul e un om al credinței fără credință. E o poveste a timpurilor contemporane. Vizionează filmul și apoi citește! Mai departe e povestea mea.

 

În primii mei ani am fost dus la biserica ortodoxă din sat. Mergeam cu bunica mea și îmi plăcea spiritul ei. Ea era alcoolică. Din diverse motive. S-a lăsat pentru nepoții ei, mai ales pentru mine, fiindcă mă iubea cel mai mult. Ultimul și singurul episod în cariera ei a fost că a căzut de față cu noi, nepoții ei. Nu știam ce era cu ea. A fost prima și ultima dată când a fost așa în ochii noștrii. Bunicul meu era un om violent, marca celui de-al Doilea Război. A bătut-o. El știa ce face. Noi, nu. Nu înțelegeam fiindcă eram dor un copil. În mintea mea, credeam că dacă mă arunc pe genunchi pe pietrele din curte, Dumnezeu îl va opri. Nu suportam violența. Apoi a urmat cearta mea de ani de zile cu El. Cum putea să fie indifferent la cea mai mare dramă din viața mea?

 

Ani mai târziu, pe la 12, ai mei, m-am stricat. Am văzut că lumea e rea și devenisem și eu la fel, un om bolnav. Eram rău și nerecunoscător cu dragostea ei. Se săturase de mine, parcă. La 14 ani a murit de cancer, în chinuri. Iar eu încă nu înțelegeam de ce. Cum putem să suferim atât de mult în lumea asta? Regretul meu era că ea nu mai putea să răspundă, Mi-a fost ca a doua mama, de multe ori, chiar prima. Ea m-a crescut în simplitatea ei. Mi-a cerut mama să spun Tatăl Nostru la patul ei. Mi-a fost frică. Fiindcă nu-l învățasem. Eram prea liber în gândire, deja, nu suportasem normele. Așa a fost toată viața mea. Știu multe, dar nu pot cita, sunt bun la sinteză.

 

Voiam să se termine tot chinul. Întotdeauna am fost așa. Nu am știut să mă bucur de clipă. Am trăit și cred că încă mai trăiesc cu regretul că niciodată nu am fost la nivelul provocărilor. De fapt, eram întotdeauna bine. Am înțeles neantul de abandon. De a fi laș și a renunța, de fi curajos și a te lăsa mai prejos.

 

Valorile nu sunt date de acum. Eroii nu sunt niciodată zei. Ne trăim dramele până unul moare pentru crezul de vindecare. Acel cineva devine ceva. Devine Martir. Restul suntem praf și pulbere. Duși de vânt sau sol pentru rădăcinile altor martiri. Sau chiar martiri de nemenționat. Eroi în tăcere.

 

Eu am vrut să fiu slab, am ales. Oamenii nu sunt decât ceea ce sunt, dincolo de multe perdele. Regretul nostru poate fi un atuu sau doar o pierzare. Depinde de ceea ce facem cu el în timp. De aceea, am învățat să tac. Să tac, să nu mai cuceresc nimic decât pe mine. Poate doar un alt neant printer atâtea altele.

 

Oh, dar ce neant imens pot fi….

 

A Monster Calls

Leave a comment

Filed under absurde, cutume, etica, filosofie, minte, personal, religie, satire, scriituri

Iubesc abandonul

Îl iubesc în perfidia lui. Îl iubesc în monstruozitatea lui, cruntă, ca un venin cerșit de prea multe ori. Ca avort pedant și sec. Abandonul de pe vârful muntelui deopotrivă cu abandonul din largul mării sau dincolo de ceruri. Abandonul ce se cere.

 

Abandonul de cer se prea poate să fie cel mai înalt, să lași totul pentru un nimic. Apoi abandonul în fața unui univers în expansiune, finit. Un univers ce se dezintegrează nu poate fi decât frumos. Ca o reflecție de abandon a unei ființe în căderea sa din cer.

Nebunia de a te arunca cu coarda sau cu parașuta. Te lași copleșit de emoții și pierzi pentru o clipă orice rațiune. Zâmbetul de moarte primește o nouă nuanță.

 

Cât despre mine, mă gândesc cu bucurie la abandonul rece al firelor de iarbă. O vagă idee despre paradis. Un deal, un izvor ce se scurge printre fire. O senzație de răcoare și multă lumină la capătul poveștii.

Un abandon ce se împletește cu abandonul de lume, din lume. Aș vrea să nu te fi cunoscut niciodată. Să adaug neantului din mine, vagul tău de om. Aș vrea să te cunosc din nou.

 

Încerc în fiecare zi să uit și să ignor sufletele goale. Suflete ce, culmea, au mai multe nimicuri de oferit decât oricare. Veșnicul zumzet și scârțâit laș, atingerea greșită a unui muribund canceros. Ce poezie!

Mă abandonez unei muzici lăuntrice, unui destin trist. Mă așez cu grație pe idei mai înalte, dar știu că totul nu e decât un abandon pe marginea unei prăpastii. Abandonul de sine și tăcerea și liniștea ce urmează. Abandonul sinelui sieși.

 

S-ar putea să nu fie o poveste. S-ar putea să… Iubesc momentul acela în care, pur și simplu, te abandonezi în brațe.

Leave a comment

Filed under absurde, etica, filosofie, minte, personal, scriituri

rezist  nu mai resist aceasta este altă întrebare

de parcă lumea este prea mare și are nevoie de un nou început unul în care să nu mai călcăm strâmb dar astfel totul nu ar mai fi fost străbătut cu aceeași curiozitate știam să umblăm de la bun început dar nu știam să umblăm fără să ne punem piedici sau fără să cădem lecția de a umbla corect se face în timpul mersului despre alte lucruri poate nu pot să spun ceva asemănător

 

Pasiuni există cumva sau poate doar se nasc în timp ceva câteva lucruri te schimbă sau se schimbă în tine și te fac din umbră să fii omul de față Ca un mecanism ce nu se vede ce pune în mișcare lumea și o trimite către lumină Aceste dorințe de care vorbesc unii de parcă ar dori să nu mai fim oameni nu cred că sunt o problemă. E ceea ce ne face umani. E parte din noi nu o putem nega pur și simplu dintr o dorință obosită de a fi zei dorim lucruri și eu  doresc mult și multe

 

Aș spune că pasiunea mă îndeamnă să mă duc către anumite lumini. E o mișcare haotică aveam tot spațiul din lume aceeași lume ce trebuie să ardă dacă nu de la sine și nici din păcatele sale atunci trebuie să ardă din pasiune. Precum lumea din mine un microunivers ce stă să erupă mânat de pasiuni și dorințe, de legi pe care le-am strâns în ani, un tumult existențial.

 

Nu e vorba doar despre ce doresc ci și despre ce nu doresc. Nu e vorba de un suflet sau două, ci de o pleiadă, de unic, de singular, de întreg. Apoi putem lua în cosiderare nimicul și atracția contemporană spre auto-defăimări, spre umiliri noi. De parcă cele vechi întotdeauna sunt mai rele. De parcă cele vechi nu erau toate bune cândva.

Nu, lumea asta trebuie să ardă și nu sunt eu cel ce inițiază focul. Eu nu pot decât să ard pe dinăuntru, eu nu pot să ard pentru voi. De aceea, rezist în mine fiindcă nu mai rezist pentru cineva. Iar pasiunea pentru viață, în toată macabritatea ei, mă ține treaz. Căci nu aș putea să mor pentru voi într-o zi, deși o fac zilnic.

Ce comete să fie atât de rele și pierdute în drumurile lor? Puține învață să umble să nu-și strice cozile de cristal și toate mor oricum. Dar pasiuni despre care au rostit si alții cuvinte le fac să fie chiar și când destinul lor e același.

Leave a comment

Filed under absurde, etica, filosofie, personal, satire, scriituri