(puțin) comunism și (mai puțină) arhitectură

Puține lucruri sunt mai grotești în comunism decât arhitectura. Linii aparent simple, structuri megalitice fără suflet (nu l-a pus nimeni acolo, ca să nu mă certe Björk), giganți de materie anostă, minciună brută, colțoasă, lagăr al eternului și tot felul, cam atât a produs mintea comunistă românească autentic și veșnic de sorginte daco-getă cu capăt de drum rusesc pe la nemți. Înșiruiri de anti-valori. Nu avem nimic de spus, de fapt, generalizăm totul. E arhitectură simplistă.

Totul cu aspect de artă. E adevărat că au fost exemple de gândire de inspirație contemporană, materia zdrobește sufletul. Singurul sens în viață, munca de dragul ei. Munca, o răsplată în sine.

Iar ce e mai rău, toată această operă decadentă e acum lăsată de izbeliște. Și parcă au fost făcute la scară gigantică anume să nu fie distruse. Să nu se clădească nimic nou peste ruina lor. Nici măcar nu pot fi reparate, corectate.

Totuși, într-un ungher stingher observăm o linie aparte, un semn. Căci orice lucrare din Iad nu e originală ci doar o idee de corupție a Edenului. Te mai încântă câte un mastodont al vechiului regim, căci fără să vrea, ascundea o sămânță de speranță.

O, cât ne mai îndrăgim demonii și nu ne despărțim de ei!

qatarsisme vechi și noi

A trecut ceva timp și vremuri de când fifa a acordat un trofeu echipei naționale de fotbal a Argentinei. Între timp, starul lor numărul unu, produsul favorit și la modă a mai primit recent o recunoaștere fără sens. E plin internetul de glume pe tema aceasta.

În ultimii ani, observ că sportul rege efectiv s-a mutat în țări arabe precum Qatar. Nu cunosc exact motivul sau motivele de ordin economic sau de orice alt fel de ordin. Nici măcar nu am ținut evidența anvergurii mișcării. Cert e că se întâmplă ceea ce am suspectat odată cu migrația vedetelor înspre Peninsulă (arabă) și anume, fug oriunde de acolo.

Chiar dacă unii sportivi sunt musulmani ca și religie, nu se potrivesc, nu se adaptează condițiilor de acolo. Observ de la distanță sumele colosale investite pe mofturi dar și o discrepanță infernală între bogați și săraci.

Mă gândeam la CM (campionatul mondial de fotbal), printr-o analogie cu căsnicia sau logodna, ca fiind niște oameni (bărbați) cu bani cumpărând orice mai puțin omenia. Fără pic de respect față de egalul feminin ce ar trebui să te întregească, te afișezi ca un om de bine dar în jurul tău totul se năruie, e deșert. Pentru că banii ăia ard repede.

Am avut stadioane ridicate pe morminte, cel mai probabil (semi-)abandonate apoi, un sport ce nu se dezvoltă așa, reguli stricte dar și o permisivitate nocivă. Exemplu, o imagine cu o anumită divă, parcă din Croația, urmărită cu privirile de către arabi musulmani. Lumea critica și de una și de alții, dar gândul meu mergea înspre cutumele unor astfel de bărbați care se afișează stoic, în linii simple ale portului lor popular, bărbați care cumpără astfel de femei…

un păcat capital: politica

Al doilea Mare Război a început fiindcă oameni mari, morali, disciplinați, nu au luat atitudine. Au vorbit, au discutat, dar nu au făcut nimic concret care să oprească din fașă un evident flagel. Nu vorbesc despre excepții.

Aceștia erau oameni buni, atât cât poate să fie un om numit bun. Nu au acționat ferm și împreună. Și răul s-a dezlănțuit. Am în minte boieria lui Churchill care a avut un rol cheie în a riposta când lucrurile mergeau rău, într-un final. Un gentleman în toată puterea cuvântului acționând moral. Tot ce scriu pare iluzoriu, mincinos, efemer. Dar nu pot să nu remarc un rol puternic, jucat bine în istoria ciclică a ororilor umane.

Păcatul oamenilor de bine a fost pasivitatea în fața răului. Au stat și au privit e imaginea prezentată public. Adevărul e firesc ușor diferit. Puținii care chiar s-au împotrivit, în Germania, au plătit scurt. Repede.

Analogia o fac cu educația copilului. Nu sunt de acord cu violența, dar o palmă bine plasată și la timp, poate salva omenirea de un psihopat cocoloșit și protejat de mic. S-ar spune acum că psihopații au suferit traume în copilărie, nu au fost protejați. De aceea sunt așa. Adevărul, elementul principal în dezvoltarea lor este abuzul. Dar tot exagerare este și lipsa unei pedepse fizice. E corecție, nu drum la spital. Omul de bine nu găsește plăcere în pedepsire, dar lipsa unei pedepse pe măsură (omul este mic) e interpretată ca un totul e permis. Vom avea un nou soi de psihopați, cei protejați atunci când au spintecat o pisică în fața blocului de curiozitate.

Răul se propagă. O palmă își are rostul ei. Altfel va fi legea pumnului. Două principii sunt importante: fermitate și compasiunea (pentru copil, nu pentru altceva). Aș adăuga și principiul echilibrului: mila, nu cheia de 28.

dihotomie si cruce

Problema homosexualității implică analiza din mai multe perspective, perspective care pot atinge un idealism nociv, fad, irelevant. Nu este o tema pe care să o plasăm într-o ipostază ideatică. Este ceva ce are loc aici și acum. E material brut de analiză.

Spiritual vorbind și etic, este un lucru condamnabil, nu voi intra aici în polemici. Nu este o ideologie pro-viață ci este o manifestare de zi cu zi și n-are o finalitate fericită. În fapt, finalitatea e bruscă, seacă, stearpă. Din punct de vedere social, are niște efecte evidente pentru unii, mai puțin evidente pentru cei care o îmbrățișează. Sunt mare parte efecte nocive. Și nu prin cantitate, homosexualitatea scade nivelul prospețimii și nivelul de trai. Nu sunt nocive pentru că sunt mare parte. Este un efect de bumerang. O nație se îmbogățește, devine civilizată, acceptă niște lucruri iar mai apoi moare subit sau mai greu, sub povara propriei greutăți (i)morale. O stare de bine, de îngrășare, aduce cu sine … apatia. Și excesele ei.

Socialul înseamnă laic astăzi. Nu ar trebui. Iar spiritualul, “catedrala” fiecărui oraș este de domeniul divagațiilor cu spiriduși și hexene, că nu mai sunt vrăjitoare, au ciorapi în dungi pe onlyfans. Noi trăim în zona gri a dihotomiei bine-rău, mare parte din viață. Orice are legătură cu restul! Socialul nu înseamnă un alter-ego, unde idealizăm cele mai mari succese ale noastre și le îngropăm pe însuccese undeva într-o cameră ascunsă, fie familie, fie te miri ce. Socialul nu înseamnă un om de carne făcut perfect și prezentat în mediu social astfel, în timp ce spiritualul/sacrul e pt cămăruța noastră intimă. Socialul nu înseamnă nici spiritualul în bus VW, pe drum, în timp ce în viața privată rupem conservele de porc. Socialul sau viața noastră socială ar trebui să stea în lumina unui adevăr, ca principiu de bază. Să fim ceea ce suntem și pe dinăuntru. Laici și sacri în același timp. Și mai ales, să fim tot spectrul gri de care aminteam adineaori. Între extreme dar niciodată ele. Nu există sfinți aici. Ei sunt în ceruri. Așa cum spunea și Andrei Pleșu în Minima Moralia, judecata individului intervine după un proces cu mai multe etape, inclusiv moartea. Judecata vine abia în urma morții! Țineți minte ideea aceasta, e de o profunzime creștină de netăgăduit.

Homosexualitea este o manifestare bolnavă a societății, nu e boala în sine. Veți vedea și de ce la finalul acestui text.

Deviez de la subiect puțin și vin cu un exemplu. În societate (vorbim de aspectul social aici, orizontală), avem un cuplu de heterosexuali căsătoriți. Dacă un membru decedează, celălalt are parte de moștenire înaintea membrilor din familia din care provine cel decedat, familia pe care a lăsat-o de bunăvoie, în zilele noastre. Mare parte. Dacă se despart, își împart averea. Înaintea unor pretendenți din familia din care provin. Prin lege. Omul este liber să își continue viața relativ de unde a apărut o ruptură.

Dacă nu se acceptă căsătoriile între homosexuali într-o societate, aceștia nu beneficiază de un statut egal cu al heterosexualilor. Nu au drepturi. Își vor continua viața cu dificultăți, accesând cu greu ceea ce este al lor. Aici este aspectul social al dilemei.

În spiritualitate, mai ales în domeniul religiei (aspectul vertical), homosexualii nu trebuie să se căsătorească, căsătoria fiind o legătură sacră, iar modul lor de viață fiind impur. Nu se potrivesc lucrurile. Legăturile nelegitime (sexuale) trebuie condamnate pentru o viață spirituală sănătoasă.

Totuși, nu poți condamna un homosexual, nu îl poți priva de dreptul la moștenire prin prisma sexualității sale. Nu poți emite o judecată finală fiindcă nu e mort. O pedeapsă de atenționare, o excludere din viața cetății pentru imoralitate este altceva! Nu poți omorâ un om pentru deraierile sale, fie și ca mod de viață.

Este greu, imposibil, să fii creștin astăzi.

Nu trebuie să renunți la absoluturi, dar totuși, nu trebuie să calci un homosexual în picioare, în același timp. Prin privarea dreptului la căsătorie al homosexualilor nu trebuie privat omul de drepturi la șansă pentru viață. Soluția? Social vorbind, drepturi egale asupra proprietăților, fără căsnicie. Concubinajul, poate. Și lăsăm o urmă de laic în toată treaba asta. Căsătoria rămâne o înțelegere de ordin spiritual, sacru. Spiritual vorbind, noi trebuie să acordăm o șansă unor astfel de oameni. Altfel, ei sunt deja pierduți, credem. Au nevoie de o șansă să își spele păcatele, nu să se îngroape în ele. Vedeți, nu e vorba de acceptare (compromitere) ci de un altfel de abordare!?

Și uite așa, părem ipocriți, ceea ce și suntem. Rămâne socialul laic sau nu?

Hai să revenim la subiect. Socialul ar fi laic, dar nu ar trebui. De aceea încă avem temple în orașe. Ce spun despre căsătorie? Un act sacru, o promisiune, un legământ între doi oameni. Problema e că acest legământ a fost distrus de către heterosexuali! În primul rând a fost instituționalizat. Nu cred că cineva din vechime a mers la sfat să semneze contracte după contracte, fie ele și prenupțiale pe la avocați și alții sau, după nuntă, să numere cuptoarele cu microunde și să-l păstreze pe cel mai bun. Restul să fie date la piață. În al doilea rând tot heteroxualii au desacralizat treaba asta până în fundurile iadului. Și-au bătut joc de o promisiune. Căsătoria nu este nimic altceva decât un cadavru la care au sărit și niște necrofagi, într-un final, homosexualii.

Pe verticală se poate judeca homosexualitatea, deși ar fi bine să așteptăm o epifanie, ar fi ceva personal. Căsătoria nu mai este căsătorie și i-am arogat drepturi depline, supreme, normal că și oamenii ăștia o vânează.

Ceea ce este condamnabil, de principiu, este promiscuitatea sexuală! De orice fel. Hai să vedem ce spune dex-ul:

PROMISCUITATE s. f. Amestec de indivizi foarte diferiți pe care îi reunește un mod de viață dubios și contradictoriu și un comportament necuviincios. ♦ Conviețuire în condiții de mizerie sau de imoralitate a mai multor persoane de sex diferit (n.r.). [Pr.: -cu-i-] – Din fr. promiscuité.

Ciudat. Aș fi spus că definiția cuprinde orice deviație sexuală, căci așa mă gândesc că ar fi definită problema de bază.

Pe verticală e de judecat orice formă de viață sexuală depravată, pe orizontală am o altă problemă.

Eu am fost numit homofob fiindcă în public am spus că am o părere proastă despre homosexuali. Și am fost și sunt criticat de către homosexuali și de către heterosexuali pentru părerea mea. Homofobie înseamnă altceva decât o părere sinceră și susținută. Niciodată nu cred că am făcut rău unuia din pricina asta dar am văzut fața ipocrită a lor. Și ipocrizia e de ambele tabere, pro și contra.

Am învățat să tac și să vorbesc (o fac acum) fiindcă în jurul meu mulți dintre cunoscuți nu sunt heterosexuali, de fapt! Și nu pot să îi desființez ca oameni. Pentru că și mai mulți sunt niște curve (curvari) dintre ei, strict hetero sau nu. Și, în final, toți sunt de condamnat.

Am fost terfelit de ambele tabere, făcut să mă simt prost. Mă simt chiar bine.

În schimb, două lucruri sunt groaznice în ochii Celui Sfânt, ipocrizia și curvia de orice fel. Ar mai fi al treilea lucru, ca întotdeauna. Dar mă opresc.

Mă uit la mine și tac, ceea ce nu vor face mulți din cei care își întind degetul.

Ah, soluția lui vertical și orizontal nu implică două linii paralele ca într-o ecuație matematică ci tocmai uniunea primelor.

re forme

Rar s-a mai întâlnit o nație atât de bleagă și de sictirită ca și cea a românilor în Europa. Vorbim de o Europă veche sau mai degrabă învechită. Istoric vorbind, am avut zeci și sute de triburi și nații de tot felul care s-au mișcat pe teritoriul său, mutând pioni pe tablă, schimbând moduri de gândire politic și reînnoind mersul lumii. Văd harta continentului în culori și nuanțe de popoare care s-au mutat unele pe altele, s-au dislocat unele pe altele ba chiar s-au șters de pe fața pământului și nu mă refer nici la hoardele lui Attila, nici la triburile dace din primele secole, în mod anume.

În ziua de azi, statutul politic și economic al continentului pare o nălucă. E un dat cu mii de ani în cârcă fără nici un viitor. Lumea a mers mai departe, după cum ar spune un cunoscut romancier horror. Europa a îmbătrânit. Avem un secol ce a vrut să dovedească moartea Divinului ca o fundație pentru noul secol din care aproape s-a scurs un sfert, secol ce încearcă noi redescoperiri și în cele spirituale.

Dar politic vorbind, și atingând și economicul, situația actuală europeană cere reforme, care în sine par a fi ruperi brutale de matcă. Reformele par a fi operații medicale grele în care se taie și se aruncă, în speranța (credința, sic!) că ceva va mai putea crește, nou și sănătos. Uniunea învață, deși are un început copilăresc de timid, încă. Și cât de șubredă pare.

La noi în țară, situația reformelor e critică nu pentru că existența lor ar fi un semnal critic prin sine ci situația e critică pentru că ele nu sunt și dacă sunt, sunt schizoide. Perioada 1996-2000 e evidentă acum analiștilor. Politicienii de atunci au încercat niște soluții drastice pentru că cineva a greșit crunt înainte de 89, iar alții au făcut scrum totul între 1990 și 1996.

Cine se mai încumetă să propună o reformă, una care să dureze și să fie organică, să se schimbe în funcție de provocări? Cine să mai gândească un program atât de complex de redresare națională, în timp, nu brusc și să suporte consecințele politice? Omul de rând e dezbinat de drepturile unor lezați emoțional sau de recenzia unui episod de umor de slabă calitate, umor denumit bășcălie, atât de tipic plebei. Cine vrea să se schimbe dur, brutal, cu sfâșieri nocturne, terori zilnice și de durată când ne putem plânge de milă? Asta îi!

E nevoie de curaj și de vizionari care să îndure ce e mai rău din partea votanților ca să ridicăm nația din prăbușirea ei continuă. Adevărul e că ne băgăm bețe în roate singuri. Harnici, harnici, dar fiecare în ograda lui. Aruncăm gunoaiele la vecini, în poieni, pe margine de drum sau pur și simplu le dosim pe undeva.

Ah, și e nevoie de transparență.

https://dilemaveche.ro/sectiune/editoriale-si-opinii/pe-ce-lume-traim/reformisti-si-antireformisti-2239045.html

boli mintale și marketing

Citesc ocazional, mai degrabă titluri de știri decât știrile în sine, despre tot soiul de oameni celebri și contemporani și despre cât de preocupați sunt ei ca reprezentanți de seamă să vorbească despre bolile mintale. Să nu ne înțelegem greșit, prea puțini dintre ei studiază într-un fel sau altul problema, cât sunt direct afectați de ea. Sunt victime.

Parte a unei industrii care afectează cel mai mult psihicul omului, entertaining-ul (cinematografie, muzică și altele) distruge omul ca să îl vândă ca pe un produs de consum larg. Este costul plătit de fiecare vedetă recunoscut mai degrabă ca un pact cu diavolul. Nu ai viață personală, nu ai intimitate, nu ai dreptul la odihnă sau statutul de nevinovat și, adesea, nu ai o părere, o viziune, o filosofie. Nu ai scuză pentru ceea ce ești. Promovezi tot soiul de lucruri pe care nu le trăiești, spui ce trebuie spus și faci orice ca să rămâi acolo. Sau ești pus la zid. Pentru a fi fresh, trebuie să ieși în decor, dar până și aceea e regizat.

Kanye West, un personaj neinteresant pentru mine, este modelul perfect astăzi. Și-a exprimat niște opinii ciudate pentru statutul său, nimic nou. Dar reacțiile sunt de preț. Oamenii sunt dezamăgiți. Așa și ar trebui. Kanye nu a fost niciodată un exemplu de urmat. Face parte din showbiz. Face parte din tagma oamenilor spălați pe creier care ajută pe alții să manipuleze masele de fani. Vinde. Vinde mult. Vinde tot felul.

În primul rând, omul e dezaxat, are probleme mintale. Face parte dintr-o industrie care asta face. Asta spuneam la începutul discursului meu. Se vinde prostie și mizerie. Muzica nu mai e artă, teatrul nu înseamnă nimic, moda e pură fantezie reciclată, filmul nu mai spune nimic… Omul Kanye e victimă. A cedat psihic live și nu o dată. Lumea a râs și a făcut povești/meme-uri cu el.

Ipocrizia unor astfel de actori pe scena vieții publice, oameni care spun un lucru și cohorte de fani care visează ceea ce spun, victime ale propriilor decizii proaste si altele, ipocrizia aceasta este evidentă. Soluția pentru Kanye si ceilalți e să iasă de acolo. Unii actori au făcut-o. Și-au vândut vilele cu 24 de dormitoare cumpărate după un apogeu al carierei, au renunțat la agent și se îngrașă în tihnă, acasă, pe ale continente.

Cine spune că este reprezentant al oamenilor ce suferă de boli mintale dar încă mai fac parte din industrie este ipocrit. Dar dacă iese și caută vindecare pe bune, intră în anonimat. Camarilla hollywoodiană se apără. Îi șterge de pe lista… vedetelor.

Ce ziceți de marile companii/corporații? Cât de ușor s-au dezis unele de K.W. când a început să spună niște adevăruri. Personal, nu sunt de acord cu toate declarațiile din ultimii ani. Feriți-vă de omul ce nu mai are nimic de pierdut. Căci s-ar putea să pornească o revoltă și, în nebunia sa, să vă ia la dans.

Și marile companii sunt în spatele campaniilor fals-umanitare, dar cât de ușor întorc spatele celor care le sunt imagine. Să nu cumva să piardă milioane de dolari sau euro. Că exact de ultimii angajați, cei mai de jos, le pasă lor. Că ei sunt dați afară primii. Să nu uităm cu cât îi plătesc pe copiii care lucrează pentru ei. Cât de fals e spectacolul lumii, cu moda, cu fotbal, cu cinematografe (apropo, Teambuilding e un film slab. Pur și simplu), cu bâlciuri, cu festivaluri! Cât de ipocrit e totul!

despre legea naturală a egalității și inutilitatea ei

Nicăieri în natură, coruptă sau în drum spre perfecțiune, deci fie că vorbim de creaționism sau evoluție, nu putem găsi și accepta conceptul de egalitate. Lucrurile materiale și nu numai nu sunt astfel încât să vorbim de egalitate. Poate doar în fața morții sau doar în fața unui Creator suprem ne putem pune pe aceeași treaptă. Și tot nu vom trece mai departe la comun sau în mod egal cu alții, ci individual.

Astfel ajungem să enunțăm legi pentru bunul mers al societății în virtutea unor valori pe care noi, oamenii, le avem în dreptul nostru. Fiindcă așa trebuie. Milităm și murim ca să trăim pentru o lege a egalității, pentru drepturi egale, cu toate că nimic nu este egal decât în calculele matematice și convenții umane, deci ideal sau fictiv. Luptăm pentru șanse egale la reușită când unii pur și simplu nu au cum să fie puși pe aceeași scara valorică. Și asta nu este o rușine.

Drepturi egale? Pentru ce?

Imaginați-vă un vulcan care erupe. Erupe la fel pentru toată lumea. Acționează la fel pentru toți, în baza unor legi proprii, cu aceeași forță, eliberează aceeași cantitate de energie de care vor fi afectați sau nu toți oamenii. Noi suntem diferiți, percepem erupția diferit, reacționam diferit. In cazul vulcanului, imanența morții e singura egalitate pentru noi. E pericolul suprem ce vine din erupția sa. Cum s-ar spune, e egal pentru toată lumea.

Importantă este reacția noastră.

E inutil să făurim o societate bazată pe egalitate, care este iluzorie. La fel, este inutil să oprim din fașă ascensiunea unei categorii suprimate până acum în drumul său spre glorie, succes sau putere. Cum ar fi cazul femeii în conducere de tip politic, care nu este tocmai o noutate. Dar asta nu înseamnă să dăm legi acum prin care parlamentul să fie împărțit egal între femei și bărbați.

Legile trebuie date astfel încât corupții, bărbați și femei, să dea socoteală, ba, chiar, legi care să nu le permită exercitarea puterii celor care devin corupți în procesul lor.

Ne întoarcem la exemplul vulcanului. E o forță aparte, iar reacțiile noastre sunt unice. Cine va apăra pe cel slab dacă nu cel puternic? Și nu în virtutea faptului că nu suntem egali.

Un om nu va deveni mai bun prin lege. Iar în lipsa ei, în nici un caz. A spus-o și Mesia, parcă pentru orice fel de lege nu doar pentru Lege. Legea a fost dată doar ca să ne vedem neputința, limitele, nu ca să ne absolve.

De corectat filosofia folosind un concept mai puțin corect politic, echitate.

Credit foto: d’ale netului.

războiul minciunilor reci

În timp ce țările vestice se chinuiau să rețină comunismul la nivel redus, într-o oarecare matcă ușor controlabilă, țările care mai apoi au devenit cunoscute ca fiind din fostul bloc comunist au avut parte de el din plin. Au ținut în frâu, l-au sugrumat, l-au dosit cât se poate de bine. Au făcut un gard, iar ceea ce se întâmpla dincolo nu mai conta atâta timp cât nu creștea destul de mare încât să sară gardul. Dar, comunismul, ca un demon veritabil, nu are forme ce se țin în frâu. Deși nu are veleități iahvice, are extraordinara capacitate de a se mula, de a se băga în orice cotlon, orice gaură de șarpe.

În timp ce se vindeca de comunism din fașă, Statele Unite pornise o adevărată goană după vrăjitoare. Se foloseau, culmea, de aceleași arme. De exemplu, prin tot felul de șiretlicuri, motivau oamenii de rând să dea în vileag pe vecinul comunist. Orice activități suspecte erau demascate. Cum poate o mână de oameni să te convingă pe tine, nimeni în vânt, cum că ești important, ai un rol în eradicarea ciumei roșii? Câți nu au pierdut în urma acuzațiilor prea mult din viață, dacă nu chiar viața. Orice manual de istorie și/sau jurnalism te învață cât de multă încredere poți avea într-un om căruia i s-a dat putere. Nici măcar cei drepți nu au rămas fermi cât au fost la putere, darămite harcea parcea ajuns șef pe la vreo secție de sculărie.

Ultimul secol american nu a însemnat altceva în materie de politică externă decât măceluri în numele democrației și multe furturi. Ridic la fileu și problema machiaveliană, ce ar face principele într-o situație critică? Ce ar face europeanul mutat pe alt continent care a ras băștinașii de pe fața pământului, s-a războit o vreme cu fostul părinte, apoi cu fratele său, apoi și-a salvat părintele? Ce face cel care nu mai este copilul tatălui său? Că a promis că îi va proteja pe cei slabi. Și o face. Dar a călcat pe unii ca să îi salveze pe alții. Și uneori s-a uitat la bogați și i-a ajutat fiindcă și-au împărțit prada, au uitat de cei săraci pe care i-a sărăcit și mai mult. Ce ar face principele când cetatea se clatină împreună cu el, ca și puținii prieteni pe care i-ar mai putea avea?

Nu mai urmăresc războiul din vecini cum nu mai urmăresc nici știrile despre pandemie. Am uitat și de dezastre naturale. Și totuși, toate încă se întâmplă. Acum mai bine de o sută de ani niște oameni s-au certat. Erau prieteni dar doar de fațadă căci nutreau diverse gânduri necurate. Au ales un motiv aiurea, un asasinat și au pornit o luptă generală. Câteva decade mai târziu și-au adus aminte și au pornit a doua luptă generală. Relații tensionate avem și acum. Le vezi la granițe dar le vezi și prin summit-uri și ședințe de parlament. Sunt niște oameni care nu se mai înțeleg.

Înainte de 89 o mână de oameni ne-a unit unii împotriva altora, 1 din 4 colaborau cu Securitatea. Care nu avea nimic de dorit în ea. Și ne-a învățat să fim suspicioși pe vecin. Se numea manipulare. La fel cum guvernul american și unele servicii secrete au făcut o vreme. Sunt mii de povești de tot felul despre acest lucru. Citiți! Prin anii 90 s-au schimbat lucrurile în Europa, dar tot un iz de haos a rămas pentru români. Parcă ne lăsau să ne facem de cap. Cu timpul, lucrurile s-au schimbat. Hărțile s-au retrasat, alianțe, și pacturi, și tot soiul. Ca să ne trezim că suntem o mare și independentă familie iar dușmanul tot de la est vine.

Eu văd două mari imperii care se sfărâmă. Și mulți lupi tineri, pe care tot ele le-au îngrășat, dau târcoale. Două mari puteri se amenință tot încercând să își asmută către propriul stăpân cățeii din curte. Nu mi-au plăcut conflictele din curtea școlii. Au fost urzeli și trădări. S-a făcut lobby și atunci. Adesea erau implicați oameni nevinovați. De parcă trebuia să fie tumult. Pentru toți. Cum exploda și atunci grandomania, și nimicnicia, și prostia strigată, și impulsivitatea! Animale.

Cine se bucură când un mare demnitar rus apare în public cu Iphone? Ce fel de bucurie poate fi aceasta? Am învins, noi, democrați, liberali și adevărați luptători pentru drepturi? S-a terminat războiul fiindcă un om politic rus a fost dovedit drept ipocrit? Au schimbat sigla de la McDonalds acum câteva luni. Atât. Oamenii de rând tot mâncare cancerigenă consumă. în stilul depravat occidental. Eu m-am bucurat când au renunțat marile companii să mai fie afiliate cu poporul rus. O vreme. Fiindcă nu pierd ei bani, ei, cei din boardul de conducere, atât de ușor? Aveau o șansă să fie cu adevărat dependenți. Deși nu cred că vreodată, dacă lumea se oprește, mai putem schimba ceva în bine, radical. Greu să convingi o nație întreagă să iasă din bula ei, să renunțe la înghețată.

Observ că iar sunt tensiuni între diverse puteri. Și se învârt unii în jurul altora, așteptând un moment prielnic. Și dacă nu fac un pas, măcar să invoce un motiv ca să sară ei primii. Parcă cum se joacă guvernele cu votanții lor, de ne pârâm vecin pe vecin când nu e cazul, așa se joacă și demonii cu țările, împungând, șușotind la ureche și punând presiune. El te urăște primul! Asta fiindcă mi-am adus aminte de pasaje biblice ce menționează despre structura lumii spirituale, de deasupra noastră, cum fiecare nație își are căpetenia sa, un înger.

Cred că singurele persoane care contează în acest splendid decor sunt diplomații. Cei care pot să dezamorseze situația. Și e foarte important să aibă o viață mai decentă, cu o reputație bună, să fie oameni care să își dorească să trăiască, nu doar ei și apropiații lor. Altfel, nu vor face decât să amâne un conflict care există dintotdeauna, de altfel. Dacă se vor stinge focurile prea repede, peste câteva generații, va și mai crâncen. Pentru că se vor aduna niște frustrări. Niște popoare au mândria pătată chiar acum. Dacă nu vor reuși nimic, va fi gălăgie iar în toată lumea. Dar dacă vor stinge conflictul definitiv, vom putea prospera mulți ani. Răul va rămâne îngropat multă vreme până când se va trezi un alt om slab dornic să se afirme, împroșcând venin printre vecini.

Ceea ce prea puțin contează, viața oamenilor de rând, mai târziu ni se va imputa. Lor, mai ales. Lor, celor dornici de putere. Căci problema nu este atât a puterii care corupe cât a individului coruptibil care și-o dorește. Cine știe pe cine au îngropat în localitățile ucrainiene? Cine știe cât calvar au îndurat sau cât de repede s-au sfârșit visele unora necunoscuți nouă? Rămâne să ne mințim că le avem pe ale noastre. Și le avem.

PS: și dacă ne uităm la vecinul din cealaltă parte… ce frumos vor arăta stadioanele acelea peste 6 luni!

războiul minciunilor

Răsfoind presa online, cartea fețelor și alte cele situri, adunând diverse idei și cutume la un sfat bătrânesc interior, ajung la o mai veche notița despre manipularea pe timp de război. Un lucru este cert în mintea mea de luni bune, minciuna se va împleti într-una cu puțin adevăr, de toate părțile. Altfel spus, suntem manipulați și de NATO, și de ucrainieni, și de ruși.

După o scurtă plimbare tomnatică pe malul Mureșului, mă întorc acasă la puțin vin roșu și multă apă. Pe ritmuri de Beethoven de pe niște viniluri vechi, made in USSR, mă încearcă o migrenă de durată. Rămâne totuși pregnantă notița. Și critica de la începutul anului. Poporul ucrainean merită fiecare centimetru de pământ luat cu forța inclusiv Crimeea. Nu vreau să discut aici dilema pământurilor românești pierdute din secolul trecut sau alte cele. Am fost fărâmițați de marile puteri, aliați de-ai noștri, fiindcă așa au făcut calculele, după 1945. Nici nu am fost prea obedienți atunci, ori cu coloană vertebrală, ori cu oarecare înțelepciune să primim alt verdict.

Rusia, (d)intr-un delir frenetic, se va reinventa sau va pieri ca atâtea alte mari imperii. Pentru că nu doar liderul lor crede că poporul rus merită mai mult în istorie. Și declarațiile unor lideri pur și simplu nu contează pentru unul ca mine, om de rând. Nu îmi pasă dacă Lavrov are Adidas în picioare sau cizme de gumă. Pentru căcaturi d-astea se bate ”presa”. O țară întreagă arde, e în ruine și nu e singura. Conflictul din vecini îmi ridică la fileu problema atâtor altora din ultimele decenii de care nu prea am fost curios. Nu sunt un fals om smerit. Știu lecția, că nu ne pasă de lucruri îndepărtate cât ne pasă de cele din imediata apropiere. Proximitatea își are valențele sale. Și nu îmi pasă nici de imaginile din media fiindcă știu că realitatea e alta. Cei câteva sute, apoi mii, apoi zeci de mii de copii uciși nu înseamnă nimic. A murit primul copil și apoi alții, asta contează.

Goana după resursele altora, nații care se ridică, subjugă alte nații, apoi cad. Toată tevatura asta veche de mii de ani, un cerc vicios privit ca un arc, și el, formând un cerc, ar putea să meargă la infinit. Pentru că pare că nu se mai termină. Văd Statele alergând să jefuiască țări în numele unei dreptăți și a apărării drepturilor omului ca mai apoi să admită că ei au creat terorismul și l-au finanțat. Și-au creat propriul sfârșit. La un moment dat, un astfel de dușman își va conduce armatele în inima lor și le vor jefui toate avuțiile pe care le-au păstrat pentru vremuri de restriște. Povestea marilor imperii de mii de ani. Iar unele nu mai există. Nici limba, nici cultura, nici bogățiile, nici oamenii lor nu mai sunt astăzi.

Imaginați-vă că Spania și Portugalia și-ar împărți astăzi, din nou, jumătate din lume. Ca în vremurile de odinioară. State vecine, mici, adesea dușmane, rar prietene. Câte un sfert de lumea pentru fiecare și restul pentru mai târziu. Ce PR ar trebui să aibă! Ce declarații publice ale vreunui lider al conchistadorilor! Ce ar spune regele despre omologul său vecin și despre caznele popoarelor subjugate?! Dar le-ar făcut drumuri, porturi. I-am învățat domesticirea automobilelor, cultivarea lanțurilor de fast-food-urilor, le-am clădit fabrici și uzine cu mii de locuri de muncă. I-am eliberat de tirania unor lideri dornici de putere și avari! Într-un ungher mai râd când citesc despre filosofia de la Kremlin, despre nocivitatea occidentului. Chiar dacă nu îi ajută, ei fiind mai groaznici, au dreptate.

Nu sunt rusofil deși pot/voi fi acuzat. Mă gândesc la anii 50 și nu numai ai Statelor Unite. Mă gândesc, mai citesc, mai văd câte un documentar în care nu pot avea încredere 100% cu privire la inchiziția împotriva comuniștilor. Știți că se vânau comuniști în State ca și teroriștii din București, în decembrie 89? Pardon, se inventau. Nu pentru că nu erau comuniști în State, și nu pentru că unii nu ar fi fost chiar demonici. Dar trebuia creat un rău suprem, ireal, ca să pară salvarea din alt cer! Era un oarecare adevăr atunci, devenit cu totul altceva, contorsionat, schimbat, devenit de nedefinit. De aceea se numește în ziua de azi războiul rece. Și nu are nici început, nici sfârșit bine definit.

Îmi aduc aminte cu dispreț de începutul pandemiei. Apoi de vaccinuri. Un amalgam de informații aruncate public. O cenzură de rahat a autorităților și a mass media. Un mare babilon, mulți nu am înțeles nimic. Sistemul medical e praf. Rămâne tot așa chiar la noi în Europa. Au fost luate decizii idioate, marca incompetenței politicienilor care șovăie. Întregi domenii din economie puse fără cap la pământ (domeniul ospitalității nu este esențial, per se, dar cam greu când fabrica ta are 10000 de angajați și tu produci jante pentru mașini sau orice altceva). Accentul pus pe o mizerie mincinoasă de vaccin în loc de tratament (am luat 2 doze și multe vitamine la îmbolnăvire, nimic nou). Dincolo de multe dispune rămân cu un gust amar. Cât de ușor au strigat proștii deștepți de la tv și radio că cine nu se vaccinează e un criminal. Și unii am urlat cu ei. Politicieni care șovăie! Asta e clasa politică europeană actuală, de care Rusia știe. De aceea își permite lucruri. Și Statele care se clatină. Și mai sunt și micii prădători în ecuație, pe lângă cel mare și îngrășat de către noi. Cel ce ne face orice șurubel din casă.

Ne-au mințit la lecția de istorie. Noi nu i-am ținut pe otomani la poartă că nu eram în calea lor și nici nu aveau drumuri pe la noi. Și azi faci Satu Mare-Constanța mai repede pe la bulgari, sârbi și unguri. Nici în războaiele mondiale nu am fost importanți, doar un prag pe care să calce unii, important era unde să stăm, la care ușă. Nici acum nu contăm, suntem doar stat-tampon împotriva asiaticilor. Dacă înțelegem asta, sau cel puțin viitorii lideri, poate vom putea sta altfel la masa tratativelor cu momentanii noștri prieteni de prin Vest.

Pe scurt, că nu am vorbit aproape deloc (direct și) la subiect. În războiul rece unii au mințit. În pandemie unii au mințit. În războiul din vecini ce credeți că se face, de ambele tabere? Mi-e silă de știri și note informative cu iz de neadevăr. Mare lucru, Lavrov e ipocrit. Sau nu știu ce refugiat a numărat rachetele căzute peste oraș în urma sa. Nimicuri. Pot să scriu și eu tomuri tolstoiene despre problema macro a războiului (economie, politică etc). Cum rămâne cu problema micro a ecuației, omul? Omul lui Hemingway, care nu poate fi înfrânt, dar care piere în virtutea unor politici pentru care nu dă nimeni socoteală.

un scurt contra-argument pe diverse constituții

A trecut ceva vreme de când lumea se rupea din nou, în cel puțin două. Mai vechea dezbatere a SUA pe tema avortului revenise în atenția publicului legat de o posibilă modificare în Constituție. Centrul polemicii era pe continentul nord-american dar s-a resimțit chiar și în discuțiile din mediul românesc.

Nu doar în online, ci și în birturi și pe străzi, oamenii (tineri din jurul meu), se întreceau în acuze și dispute diferite. Până și BOR erau vinovați dacă îndrăzneai să spui că avortul e crimă. Clar, Constituția SUA trebuia schimbată, doar trăim vremurile ”woke” și ”cancel”, iar noi, arădeni tineri vrem să vorbim tare.

Pe scurt, cu toată ipocrizia de care aș putea fi acuzat de către capete seci, nu e treaba noastră să ne dăm cu părerea despre Constituția unor state vecine. Înțeleg că unii au trecut prin niște procese ca să ajungă acolo sus, unde noi ne uităm cu jind acum și ne inspirăm pentru problemele cu care ne confruntăm.

O părere mai puțin documentată într-ale jurisprudenței, legată de Constituția propriei țări, crima nu trebuie legalizată sub nici o formă. Uneori simt nevoia să mă bucur de suferința sau moartea cuiva, să jubilez la dreptatea făcută și am tot soiul de alte trăiri de genul acesta. E ceea ce simt, ceva ce îmi doresc, în anumite circumstanțe. Momentan nu vorbim de un episod de psihopatie sau altceva. Dar, la rece, eu nu mă văd nici măcar ca și călăul care apasă pe un buton după o judecată făcută de către oameni. Nu suntem înțelepți.

Și să nu ne mințim, ucidem zilnic. Prin acel enter zilnic, prin acea înjurătură din trafic sau acel moment de împietrire în fața violenței. Nici o reacție!

Mi-ar fi greu să port o mască și să trag levierul ghilotinei, totuși. A fost judecata corectă în final? Vinovatul chiar trebuie să moară?

Constituția trebuie să conțină dictonul ”să nu ucizi!”. Legislația trasează, prin niște directive generale, o serie de clasificări și alte lucruri. Rămâne ca judecata să fie cazuistică, individuală. Dar raportarea este la un principiu comun. Un caz, oarecare, raportat la un principiu fundamental.

Se argumentează în favoarea avortului (cât de simplist era totul în presă) prin cazuri, ceea ce denotă puțină minte. Dar dacă femeia aceea are probleme medicale și moare? Dar dacă a fost violată de un necunoscut? Și viceversa, se răspunde cu generalizări. Dar femeile nu o cer după cum se îmbracă?

Constituția nu funcționează așa. Dar răspund cu aceeași limbă și cu puțină minte, căci pare a fi gestul unui nebun, cu un ideal personal la care nici măcar nu acced. Dar dacă o femeie este bătută și violată de un necunoscut și lăsată aproape moartă, iar dânsa decide să nu facă avort? Episodul este, probabil, manifestația supremă de ură în cazul nostru. Totuși ea decide să crească un copil nedorit de nimeni, de altfel. Adică exact produsul unei uri supreme. Face acest lucru împotriva oricărei rațiuni umane normale. Cu orice risc, doar ca să dovedească un lucru, dragostea e mai presus decât orice, inclusiv de opinia noastră, de ură, de jocuri politice și legislative, de religie de stat. Astfel de femei (sau chiar bărbați care adoptă copii) nu vor avea statui pe socluri înalte, în parcuri, fiindcă suntem ipocriți.

În arheologie se spune că civilizația a apărut în clipa în care un om a îngrijit brațul rupt al altui om cu o atelă rudimentară și tot felul de leacuri până osul s-a sudat.

Atunci când un animal este prins în capcană, își va roade membrul ca să scape, dar un om va răbda și va căuta soluții ca să nu își piardă brațul. Dacă va scăpa, îl va vindeca, cu sau fără un ajutor.

Astfel, avortul nu este prima soluție, ci ultima (garantată prin Constituție) și cea mai cruntă.