Category Archives: psy

Peisajul era puțin anost. Erau lumini sumbre încâlcite cu constelații false, inestetic, cu gust sintetic de diluant. Ne place să ucidem pădurile cu cianuri și tot chimia rămâne supremă. Probabil e doar o chestiune de nuanță, de gusturi. Culorile puternice și vii, amestecate cu clasicul peisaj, sunt un fel de chin plăcut. Te scufunzi în beznă și tot acolo ești departe, printre stele.

 

Ce a atras atenția ochiului de pribeag au fost trupurile frânte, parcă de îngeri. Erau prinși între Paradis și celebra cădere către noroi, către materie. Sau cel puțin departe de dragostea unei ființe supreme. Și acele trupuri erau frânte căci se mișcau într-un dans frenetic, nedefinit. Erau piese ce parcă nu aparțineau unele de altele, dar erau legate strâns cu tendoane, și piele, și oase, puțină carne și sânge fierbinte. Și erau acolo, într-o învălmășeală de nedescris.

Se zbăteau. Parcă erau chinuite. Se rostogoleau, se desfăceau, se scurgeau. Frânturi de ființe ce erau odinioară. În dansul lor lasciv, un călător se pierdea. De parcă însuși Platon devenea doar un om, apoi doar un daimon, apoi ceva și mai rău, și mai mic. Ceva atras de pământ, de carne și de toate lucrurile mărunte, ce nu conteaza. Ca un suflet ce nu mai e atras aproape deloc de lumina vreunui intelect.

 

Am închis ochii căci voiam să nu mai văd tentația de a fi carnal și ipocrit, slab, condus de râuri ce nu sunt ale nimănui. Voiam, în pribegie, să mă întorc acasă. Dintre locurile cosmice ce le-am lăsat în urmă, aflasem de unul nou, nemaiîntâlnit. I se spunea acasă. Mi-am lăsat conștiința de astronaut și am devenit un scafandru. Precum apele primordiale ce se mișcau fără sens împreună cu nimicul de care erau legate, mintea mea se împletea cu carnea. Cineva trebuia să se topescă.

Am luat un spirit cu mine și l-am dus acolo unde nu mai este spațiu. Îmi doream să fiu acasă dar nu puteam. Nu știam să ajung în locul neexplorat. Așa că am chemat un intelect vechi și plin de mister. Ca să-l aduc cu minte în călătoria ce urma. Era acolo, fără spațiu.

 

Ierni multe, mai târziu, oboseala și-a spus cuvântul. Eram aproape adormit și nu puteam decât să mișc unele gânduri. Nu voiam să deranjez pe nimeni, dar trebuia să mă așez. Sunetul era mai liniștit. Aproape uitasem de carnalitatea sufletelor ce le văzusem prin cosmos. Nu mai doream nimic fiindcă eram bine. Mi-am adus aminte cum e să închizi ochii în fața lucrurilor nedorite ca să fugi de acolo.

Apoi să mă trezesc la mal. Furtuna e departe și sunt teafăr. Soarele și luna se plimbă pe pielea mea și îmi liniștesc mintea agitată. Sunt luat în brațe ca un cadavru ce urmează să învie sub lumina. Buricul unui deget scrie litere moi pe mine și sunt altfel. Apoi o mână verde îmi ia ridurile de pe frunte și toate grijile și dorul.

Cripticul mesaj și nostalgia unui dialog amuzant au rămas pe mine și în mine. Sunt vechi și sunt nou. Dar măcar sunt liniștit. Cred că nu mai îmi lipsește nici viața, nici moartea. Pe palmă aveam scrisă nevârsta ce se juca cu timpul. Eram copil și bătrân și nu eram. În trezire aveam să fiu, măcar, din nou. Dar eram liniștit. Și mă gândeam…

 

Leave a comment

Filed under absurde, filosofie, minte, personal, psy, satire, scriituri

angels with dirty faces

Obsesia pentru putere ia diverse forme. România și-a creat un sistem care permite oricărui neșcolit să devină un mogul. Mass-media poate reprezenta o rampă de lansare pentru amatorii de faimă. [De parcă faima aduce sens.] Și, cum orice vanitate nu vine singură, orice personalitate adoptă o aură de superioritate.

Am renunțat cu mulți ani în urmă la baliverne despre control. [Văd lumea ca pe un câmp de luptă al spiritelor, undeva în locuri înalte. Refuz să cred că voi ajunge despiritualizat. Influențe sunt multe, iar tentația de a pierde din latura emoțional-sentimentală mult prea reală. Sunt pasionat de drama personală, nu mai cred în controlul mulțimilor. Știu că ignor un segment important, dar persuasiunea, manipularea și alte metehne de genul acesta nu mă afectează ca și grup, ci ca individ. Atât!]

Sunt înconjurat de însemne ale puterii. Dar am impresia că toate sunt efemere, doar însemne umane. Puterea celor care le-au folosit a pierit odată cu sensul lor. Mesia creștinilor nu și-a luat crucea cu Sine în Cer. E ciudat să-I vezi adepții cum o fac. Nu e un lucru rău, dar au uitat că e doar simbolistică.

Dacă ar fi să-mi doresc putere, mi-aș dori un cerc. Fiindcă Dumnezeu e sfera în geometrie, perfecțiunea întruchipată, veșnic, fără început și fără sfârșit. [Paradoxul de a fi tocmai începutul și sfârșitul lumii materiale, infinitul fără limite e subiectul unei prea ample discuții.]

Răzvrătirea primește și ea noi forme. Triburi ce trăiesc la marginea societății, ce se cred a fi o reflecție de tip spațial, se întorc împotriva normelor. Grupuri de raveri își fac un loc, ca un ghimpe, apoi se revoltă pe platforme industriale.

Lumea lor e, de fapt, o lume întunecată, cu gânduri așișderea. Te trântești obosit pe cimentul gol și murdar. Nu-ți pasă că ești ud, beat, spart. Stai cu câinii și nu ții cont de reguli de igienă. Nu-ți pasă de mai nimic. Nu-ți pasă de politică, de masoni, de poliție sau orice rânduială. Devii mort, un zombie.

Dansurile noastre sunt schizoide, robotizate. Iar în mijlocul lor cineva dansează în cercuri. Fiindcă el își dorește puterea de a se descoperi pe sine, singura putere pe lumea aceasta. În armonie cu natura creată, modificată, coruptă, salvată, liniile trasate evocă totul: trecut, prezent și un viitor timid.

Doar cercurile te protejează de manipulări. În rest, sunt tot soiul de îngeri ai părinților lor, care își țin fețele în palme. Sunt îngerii căzuți ai post-industrialismului socialist. Și sunt plini de rușine.

angels with dirty faces

 

Leave a comment

Filed under absurde, events, filosofie, lifeitslef, minte, muzica, personal, psy, religie, scriituri

un punct

Omul s-a uitat în sinea lui și și-a spus că totul e deșertăciune. Parcă mai auzise undeva aceste cuvinte. Și-a spus că totul este o mizerie iar oamenii sunt de nimic. Uitase că și el este om. S-a decis să devină un punct, un fel de particulă, ceva infinit mai mic și mai puțin complex. Urma să călătorească prin univers. El era un nimic, iar universal era o ea.

Particula nu se  mișca de la sine, ci își primea energia de la cele din jur. Când era atinsă de orice fel de corpuri, aceasta creea energia pe care o folosea să se deplaseze. Mergea o bucată de vreme apoi se oprea. Dar particular nu era el, unic, liber. Nu era decât altă formă de dependență. Era tot el, mânat de impulsuri, lovindu-se de semeni, alte corpuri. Era dus încolo și încoace de alții, de alte filosofii, de gânduri care nu erau ale lui. Negativitatea lor îi dădea putere, dar era mânat în alte locuri decât și-ar fi dorit el.

Blestemul de a fi prea mult din alții îl sfâșia. Iar universal nu era de ajuns. Fiindcă nu era el. Era doar o particulă independentă (singură), dependentă de univers și materie. Așa că s-a decis să fi el, nu doar o particulă. Urmă să se piardă în univers.

Leave a comment

Filed under absurde, filosofie, minte, personal, psy

they love to sin

Seara a început cu oboseală. Picioarele-i se mișcau greu. Ceea ce avea să urmeze nu-l va ajuta deloc. De parcă viziunile în sine nu erau de ajuns, chipul său era scăldat în apă. Cumva, încercă să elimine orice urmă de rău. Durerile de cap s-au lăsat apoi precum niște nori de negrii. Privirea sa a devenit cețoasă. Nu putea să comunice cu cei din jur așa că a fugit pur și simplu de ei. Se plimba printre copaci cu gândurile grămadă.

Faptul de a fi acolo, lângă atât de multă apă i-a adus aminte de visurile unui om. Urma să se scalde, să zboare întors pe spate și să moară. L-a apucat panica. Ceva nu era bine. A cedat fizic și știa că noaptea îl va îngheța. Încerca să elimine efectul cu multă apă și alte spălături. Nu găsea remediu. Nici să se miște nu mai putea fiindcă îl lăsaseră picioarele. S-a decis să-și ia o pătură și să aștepte.

Creierul nu mai putea să coreleze cele două imagini ce-i veneau în minte. Singura soluție era să folosească ochiul, nu ochii. Apoi și-a închis pleoapele. Muzica era cea care îl purta acum pe valuri. Vedea imagini colorate ale multelor științe grafice ce veniseră pe lume odată cu tehnologia. Proiecțiile de lumini, umbre, scene tăiate și animații se împleteau într-un mozaic frenetic. Fiecare secundă aducea alt cadru. Apăreau și linii complexe ce descriau tot soiul de lucruri abstracte.

Partea ciudată a fenomenului apăruse odată cu câteva imagini din alt locuri. Erau alte zile, alți oameni, ceva la care nu participase în viața reală. Erau un soi de imagini, ușor kinetice. Apăruse chiar și imaginea unei petreceri mai vechi. Domnii aveau joben, pălării de tot soiul, mustăți răsucite, iar fumul des împânzea atmosfera. Dar cel mai ciudat a fost apariția imaginii Ei. Un gând rostit către sine, același, și chipul sau imaginea ei apărea. Iar aceasta se întâmpla peste celelalte lucruri. Părea ceva deosebit, special.

Chiar este. În zeci de nuanțe, același chip cu părul lung. Același zâmbet.

Leave a comment

Filed under cultura, events, minte, muzica, persona, personal, psy, religie

Bestiar

Ograda numită fost-paradis-terestru de către tot soiul de medici și alți oameni de vază nu se mai poate numi Dacia. Cu tot cu prelegeri și argument științifice. E cazul – dacă tot am renunțat la a mai crede în adunări de doi sau trei în Numele Lui – să renunțăm și la credința în științe. Pe același motiv pentru care oamenii care-și au capul în alte părți și părțile la nelalocul lor nu sunt de încredere.

Astfel, SubCarpații sunt un grup, nu o masă. Tot astfel, umbra nu mai e naturală, iar ochiul, al treilea, e masonic întotdeauna. „Te privește, mutherfucker!”. M-a privit și pe mine, din momentul când am devenit tată. Am crescut și copiii altora. Îi cresc și pe ceilalți, care cresc oricum. Și nici măcar nu sunt tată, în deplinătatea cuvântului. Doar neamurile fără minte văd lucruri care nu sunt.

Tot astfel, mi-a sărit în ochi, unul din cei 33, 27 de arătări care nu sunt. Exact numerele pe care le aveam în minte când am pierdut la pariuri. Basiliscul e tipul de monstru hidos, care se târâie falnic pe mijlocul pavat al cetății. Și nu e precum alți Șerpi. Mișcările lui sunt diferite (pshhh, vorba unei gagici). Genul acela de mișcări. Încăpățânarea cu care se lipește de mahala e identică cu lipeala de tine, când stai lângă, în tren. Stai, frate, c-am hațipit. Hațipește în continuare. Se lipesc des și de Șerpii cu creastă sau fără creastă. Aceștia au o calviție demnă de învățații antici, care nu au fost la școală. Aceștia se adună în grupuri răsfrânte pe orice fel de centru.

Himera e altă lăcustă cu apariții dese. E o capră care te fură cu ochi fără nimic profund. Se poartă scurtă și indiferentă. Nu are altă preocupare decât stabilirea unui perimetru precis pentru coama de leu. Leucococra are de toate. Și le vinde la gramaj, din care își rupe pentru sine. De obicei stă sub pietre. Manticora e disperata care nu știe nimic, dar aleargă întruna. De la unul la doiul, la treiul, și tot așa. Balaurul cel mare e falnic, după cum o sugerează și numele. Știm că a slăbit, că e la al treilea-patrulea mileniu de domnie și că a mai făcut un sens giratoriu, oriunde. Iei drumul cel mai bun din cetate la picior și sigur ajungi la grajdurile cu armăsari de clase finale pe care le deține. Sau nu.

Acefalii sunt doar un comitet care se opune, cum e în toată țara, fără… cap. Astomorii sunt cei cu spor în munca pe care o fac și cu o rușine pe măsură. Ei se hrănesc, după cum spune și Bestiarul, cu mirosuri. Poncii sunt acele haimanale care-și pierd nasturii de la cămăși. E un sa-ți fie cald și alta să ai o… un mădular pe piept. De obicei umblă prin zonele de junglă de bar și birt. Phiții sunt acele creature, adesea întunecate, cu gât lung și brațe ca niște fierăstraie. Un fel de gabori vigilenți, care nu răspund la apeluri de genul: ”Un minor a fost bătut de gardienii de pe ștrand”. Episod trecut repede în uitare. Trăiască miliția! Sub orice formă. Pricepuți când fac inspecții în parc (A-D) și când scot oamenii de pe arene (bgs). Atât.

Pigmeii sunt simpatici. Îi vezi la colțuri, după blocurile gri și cele lila sau verde brotăcel. Și se bat pe țipete cu cei mai cocostârci decât ei. Stau prin zona Sciapozilor, veșnicii leneși care țopăie fără sens. Trăiesc din asta, căci unicul picior și mare nu are gramatică ci doar botox și silicon. Cât să de bine pe sticlă. Și trăiesc bine deși, uneori, au părere politică. Sau despre sex, deși la ei (ele) totul e pe bani. Impresionează orice filosof pierdut prin pustiu, pe unde-aleargă. Dar Inorogul e splendoare, tot. Sau, mă rog, atât cât este. Dincolo de aparențe, seamănă cu un rinocer, după cum descoperise și Marco Polo. Și e cam urâțel. Se credea că poate fi fermecat cu o fecioară. Ceea ce e dificil, deci, mai degrabă agitat cu una. Sau două. Să facă măcar 2/3 din vârsta sa reală. Frate cu Inorogul îl avem pe Unicorn, cu mii de adepți pe plaiuri. Mult mai realist decât un zeu abstract.

Despre giganți, toate cele bune. Ei sunt cei mai mici dintre toți și se găsesc rar. De obicei stau sub umbra regelui Ponton, în culcușul lor de Phoenix. Căpcăunii sunt cu totul altă rasă. Ei nu au altă preocupare decât să latre. Măcar de ar lătra la ei înșiși. Lumea ar fi plină de înțelepți. S-ar putea vorbi și de Ciclopi și Blemi, dar lumea a orbit, și fără un ochi, și cu ochii pe piept. Panotii sunt oameni de vază, de aceea nu aud. E prea mult vântu pe unde stau. Ar putea să-și ia zborul precum Dumbo, dar nu prea e cazul. Penal vorbind. Faunii și ceilalți nu mai au loc pe aici, cu toate că nu trăiesc prea mult. Sistemul medical le permite un lucru cert, o moarte sigură. Evitați spitalele!

Apropo, Muse chiar s-au apucat de Dubstep.

Muse

Leave a comment

Filed under minte, psy, satire, scriituri

schimbări-de-plan/schimbare de planuri

Decorul ultimelor gânduri aruncate prin locurile ascendente a fost cam sumbru. Iernatic aș putea spune, și familial. Chiar familiar, dacă e să cred că realitatea și-as spus cuvântul. Era un fel de iz de om hoinar care se ducea de colo-n colo. Cum dimensiunile spațiale nu-și au noimă aici, mă arunc într-un decor cu linii de metal și mult ciment. Eram tot un hoinar, umblând ca un orb speriat.

Știu că mi-am pus semnătura pe un CD. Am văzut cu ochii minții lucrul acesta și înțelegeam tot. Apoi am fost din nou aruncat în altă lume. Părea tot un loc familiar, dar nu l-am văzut în viața mea. Părea un turn vechi, din filme noir ale vremurilor. Același decor sumbru, prietenii mei vechi. Era Clubul Păguboșilor din gimnaziu. Filmele proiectate în interior erau și ele dintre cele vechi, anii ’20. Imaginea pe care o vedeau ochii mei părea, mai degrabă, înecată în sepia.

Mă deranja la culme faptul că era o clădire plină de apă. Trebuia să calc atent pe grinzile de lemn aruncate prin apă. Eram toți acolo iar un chip cunoscut mi-a făcut o invitație. Era cel mai priceput în industria cinematografică dintre noi. Am uitat celelalte detalii. Scenele se leagă, eu căutam, poate fără interes. Și ceva nu era la locul său. Nu știam că diminețile-mi vor fi ciudate. M-am trezit.

Leave a comment

Filed under minte, psy

Anathema

Tânărul adept avea chipul schimbat. Era puțin contorsionat. Ușor galben. Puțin umflat. Avea două găuri pline de crăpături stacojii în cap. Sângele nu putea să curgă. Părea infectat. Ochii erau altfel. Unul își păstrase un mic punct negru. Un fel de aducere aminte că acolo a existat un iris. Celălalt era roșu, o pată de sânge delimitată de un alb bolnav. Părul încremenise.

Mirosul degajat era al fricii. Demonii puseseră stăpânire și el o știa.

Leave a comment

Filed under minte, psy, religious, satire