Category Archives: pub

De ce iubim berile? // pseudo-tratat de apologie

Nu sunt multe lucruri, dintre cele materiale, mai bune decât berea. Apologia berii a început, pentru mine, cu ceva mai bine de 15 ani în urmă. Eram copil, așa că nu puteam să mă omor. Savuram, pur și simplu, o bere.

 

 

Se întâmpla în zilele calde de luni, la țară. Era zi de piață și mă vedeam cu toată lumea. Pe la amiază ne retrăgeam într-un local și îmi comandam o Silva, blondă. Ceream întotdeauna un pahar. Urma adevăratul delir.

 

Apoi au urmat maimuțăielile de oameni mari. Joci fotbal, bei o bere la sec. Te duci la un film la o cafea, bagi o bere. Stai în fața blocului și joci table, scoți o bere. Nu mai am chef să-mi amintesc cum a chemat o vecină poliția fiindcă jucam table în fața blocului. Berea era radler, 1,5 % alcool, nu tocmai cel mai mare delict. In fine

Iarbă verde=bere.

Orice se cam termina cu berea. Acum  m-am stricat și beau bere la pet fiindcă nu am bani. Ciudat că-i spune bere la pet. Cam asta e, o mizerie, nici măcar reciclabilă.

 

Anul trecut, oamenii ardeau într-un club. Eu plecasem în Italia fiindcă spuneam că nu-mi pasă de naționalism. M-am întors fiindcă mi-a fost dor. Iar acum mi-e dor de berea la draft din localurile italienești, de berea artizanală, de berea AIA bună. Fiindcă, în țară nu îmi permit să mai caut bere bună. Ursus e cam slabă.

 

Îmi aduc aminte de Arbema. Nu știu de ce au oprit producția și cum de a murit fabrica, dar berea aia era genială. Avea gust de bere, nu curvăsăria de azi. În ultimii ani am trecut de la Arbema, Silva și Ursus (în 2000 chiar era bere) la Stella Artois. Poate cea mai bună bere la sticlă, „ever.” Au început să o producă în țară, adio bere de import. A mai murit o stea.

 

Nici nu mă miră, lumea e pe dos, berile sunt calde și femeile reci.

 

Revenind la dilemă: Nu știu, îmi place berea!

Advertisements

Leave a comment

Filed under absurde, cafenele, filosofie, personal, pub, pub-uri, scriituri

Ghidul șaormist-fomistului

Ești fomist pentru că ești un student fără prea mulți bani de mâncare. Aștepți autobuzul în fiecare luni, în autogară, pentru a primi o sacoșă de rafie cu mâncare de acasa. De vină e guvernul Ponta.

Ești șaormist (dacă șaormar e termenul care descrie făuritorul de șaorme) fiindcă ai soluții la problema mai sus enunțată. Pentru asta au luptat strămoșii noștrii, otomanii.

 

De la facultă, de pe Pârvan, o iei agale către Complex. Vorbim de Timișoara, evident. Bucureștiul e anost, Clujul e unguresc, iar Iașiul e departe. Poposești la Istanbul (sau Istambul – mereu o încurc cu cea de lângă Unirii), fiindcă nu ai o lipsă chiar acută de stimă de sine.

 

Comanzi o șaorma picantă la farfurie de porțelan. Ești Highborn cum s-ar spune în Urzeala tronurilor. Azi îți vei da mortu’.

 

Te așezi la masa preferată, după care urmezi pașii următori:

  1. Te închini. Ești un ateu gurmand când vine vorba de stomacul tău. El primează;
  2.  În mod echilibrat, alegi ingredientele din farfurie și le bagi pe gură;
  3. Când ai suficient loc în farfurie, amesteci partea pur vegetală cu cea semi-animală. Sosurile leagă totul împreună;
  4. Mănânci cu 3 mâini;
  5. Lingi farfuria cu tot cu protestele unor grase needucate. Ele nu știu că 10 secunde pe buze înseamnă 10 kile pe coapse. Și nici nu știu că ție nu îți pasă.
  6. Bagi o Stella în Papi.

 

Apoi te duci acasă că ești papi-chouli. Iei somn și devii pat-chouli.

Leave a comment

Filed under absurde, cafenele, cutume, etica, filosofie, foodcourt, lifeitslef, pub, satire, scriituri

Revalorizarea lumii

Fapt divers. Mă bărbieream.

Fapt: mă gândeam. Pe sine.

Ne plângem de milă ca lumea se devalorizează. Vechile valori se pierd în procesul distructiv al creației unui viitor mai bun. E adevărat, din cenușă se (re)nasc cele mai mari bunuri, valori, lucruri. Dar viitorul e pe moarte din fașă. Iar românul resimte din plin acest proces.

Sacrificăm ca să trăim mai bine, dar nu beneficiem de nici un confort. Occidentalii trag tare pentru o carieră și câștigă bine. Se bucură de efortul depus. Românul se zbate pentru un ban în plus dar nu suportă consecințele unui nivel de trai mai ridicat. De aceea tranziția în România e sumbră. Mergem de la rău la bine, dar nu avem parte de rodul muncii noastre.

Lăsând politicile, dar nu și socialul, la o parte, mă gândeam că mai sunt și lucruri bune. Odinioară, dacă cereai o sumă de bani, trebuia să te vinzi. Pe tine. Un obicei prost devenea meserie. Se spune că a fost prima din lume dar îmi permit să cred că este doar un alt mit tembel. Dacă vinzi gogoșari la piață, o faci ca pe un obicei. Câștigi un ban în plus. Acum e meserie. Ești piețar, știi tot ce se mișcă/aude în zonă. Și vinzi gogoșari legal(i). De fapt, lucrurile nu evoluează ci merg în toate direcțiile. Ne împrăștiem, vezi cazul universului.

Un fel de prostituție e și cu cerutul de țigări și cheta pentru bere sau substanțe ( =)) ). Te milogești ca o slugă pentru o țigară în fața unui necunoscut. Nație de masochiști, fiindcă tot cresc accizele pentru tutun și alcool. Ploticienii. N-ai bani de un pachet, dar faci o juma’ cu fratele meleu.

Dacă un obicei (prost) a devenit o meserie (indecentă), iată cum un alt obicei – manifestat după aceleași principii – devine o artă. E arta de a seduce, sau de a minți, sau de manipulare, sau de cerși mila cuiva. Un moșneag mi-a spus, la a doua țigaretă cerută, „vezi să nu-ți faci un obicei din asta!”. Ideea era că voi ajunge un ratat. „Dacă ajungi să rămâi fără țigări în viață… ”. Devin un boschetar și nu cred că de lux. Vorbim de un om care stă la bar, fumează și bea. Asta e viața lui.

Problema cerutului de bani, alcool și țigări e că ești văzut ca o marfă, nu ca fiind marfă. Mai ales pentru fete. Nu înțeleg că ești tras pe sfoară și nu primești decât niște zâmbete de recunoștiință. Vorbim de oameni care nu cunosc bonomia. N-ai fi tras pe sfoară dacă înțelegi și n-ai pretenții. Pici de prost dacă te gândești la profit. Și cât de ușor te lipești de careva pentru o bere!

Cred că putem vorbi de o revalorizare, nicidecum de o devalorizare. La urma urmei nu ești o curvă fiindcă te descurci. Nu întotdeauna te vinzi pe tine și, dacă ai tact și noblețe, chiar, nu vinzi nimic nici din omul dinlăuntru. Rămâi un om cu demnitate. Strada te învață.

Leave a comment

Filed under filosofie, lifeitslef, minte, pub, scriituri, socializare

un amic în franceză

Prietene, când mă uit în ochii tăi, te văd om. Disperat după ajutor. De parcă, eu, Christos, aș putea să te salvez pe tine. Ești ca și mine. Și dacă aș fi fost în El, ți-aș fi spus despre salvare. Și am fi găsit un țărm liber pentru amândoi. Să nu mai fim nimicuri. Acum, nu mă pot salva pe mine.

Așteaptă! Poate voi mai descoperi har. Și poate voi salva oameni.

Leave a comment

Filed under personal, pub, religie, socializare

Jurnal de București 3

Astăzi, planul e să-mi fac rost de un disc tare. Și să găsesc potcoave pentru caii obosiți. Și să scriu un text insalubru și abstract, după unul cinic, iar un altul mai degrabă intim, cu un limbaj banal.

Cine a înțeles problema hard-disk-urilor până acum, cât și cea a unor pantofi, va pricepe și textul meu.

O nouă incursiune în lumea bună, în timpul zilei, s-ar prea putea să-mi mărească șansele de supraviețuire. Vorbesc de la înălțimea unei mese de irish pub, adică o bere și un shot și alte cinci creații ale Providenței, ce a devenit, parcă, străină de mine. Muzica alternativă e bună.

Bucureștiul oferă surprize unui român pentru simplul fapt că e oraș, capitală europeană, în tranziție. Adică nu are identitate proprie. Turcia, Franța și Rusia și-au spus cuvântul unor oameni prea slabi să fie ei. Sau să rămână ei. Cred că un Patapievici a spus despre standurile de cărți, cum că: abundă de scrieri francofone. Și este adevărat, în parte. Cealaltă parte e plină de obositoarele scrieri ce glorifică țăranul român. Acela care s-a sinucis în trecut. Disprețuiesc pleava mafiotă care vinde astfel de cărți în stradă.

Oare nu suntem și noi ca una din fetele ce tot trec prin fața ochilor mei? O blondă naivă, cu  un spirit mic, ce a trecut de trei ori prin fața pub-ului, ca într-un film vechi, cu puține personaje și cadre mult mai puține decât degetele unei mâini. O pradă ușoară pentru un bărbat lipsit de scrupule.

Ce este mai frumos decât să vezi, în capitală, două femei cu sacii de gunoi plini de cutii cu cine știe ce? Vorbim de centrul turistic al Bucureștiului. Vorbim de Bucureștiul care disprețuiește Provincia ca fiind ”de la țară”. (Trei femei cu sacii!) Țăranii nu sunt români proști. Sunt români care trăiesc cu multe secole în urmă. Și nu vorbesc despre progres științific. Nici despre civilizație, nici despre cultură sau credințe. Ci despre mult mai mult. Nu putem trăi în fundul lumii fără rușine. Nici în fruntea ei fără slavă. Noi nu suntem buni creștini, ci suntem microbi. (Primele două femei cu alți saci- e curățenia de primăvară.)

Centrul vechi: eterna fascinație a unui călător singur. M-am întors la fundătura cu absintherie. Sixtină, pe numele ei. De parcă nu toți sfinții noi, adăugați celor cu siguranță sfinți după Hristos (După Hristos.) ar fi fost pătimași și nesfinți!

<Die Toten Hosen – Pushed Again (old skool)>

Un loc ce încântă prin însăși sloganul ”dânsei”, efemer, uman și aproape lasciv în senzualitate: ”liberté, egalité, absinthé”!

—————————

Apropo de presă,

de realizat:

–          să fiu recunoscut ca om de presă în O’Hara Irish Pub.

 

Ușor după formatul carnețelului în care scriu.

—————————

În februarie se merită să bei în localuri diferite. În multe ai ocazia să fii primul client al zilei, cu beneficiul de a fi tratat….. normal.

Cât despre realele trăiri, parcă, au fost îngropate toate în absintheria unei zile aparent banale. Singurele doleanțe acoperă idealul unui hard-disk nou și mai puțin a unor nevoi expuse drept elementare, cum ar fi apartenența. Sau: despre a aparține a ceea ce nu va fi.

Au rămas ca un ecou, chinurile cioraniene cu privire la destinul țării în care am fost încorporat. La fel, aș putea spune despre multe altele.

Leave a comment

Filed under cafenele, filosofie, Jurnalism, lifeitslef, muzica, personal, politic, pub, socializare