Category Archives: religie

Post-sarbatori

Cum te încântă țiganii ăia, cu capra lor? Astăzi scriu atipic. Cum te simți de sărbători? Eu, ca de obicei. Fad. Lipsit. Absent. Niciodată nu mi-a plăcut.

Să ne înțelegem, nu ma bucur. E o idee veche, de om care pur și simplu nu se bucură. Aștept primăvara nenorocită, cu chinurile ei. Alt solstițiu, altă poveste. Nu pot să trec peste ipocrizia oamenilor. De la minciuna bisericilor făurite după chipul oamenilor la perfidia profitorilor de sezon.

Eu îmi doresc ceva dincolo de anotimp, plimbarea aia prin vreme…

Advertisements

Leave a comment

Filed under cafenele, cutume, etica, filosofie, minte, pamflet, personal, religie, satire, scriituri, socializare, Uncategorized

document

Era dimineața devreme. M-am furișat ca un hoț absurd, afară din casă. Uitasem comoara în camera de noapte, printre cearșafuri. Avea coperțile deschise și era plină de nihilism. Un pix și un carnețel cu notițe despre oameni stăteau împrăstiate tot pe-acolo. Cuvintele au săpat prea adânc în toate.

 

Mă duc cu ea, în mintea mea, la bibliotecă. Îmi spun, acolo, fiecare e același, nou și vechi, înțelepciune și nebunie. Sus și jos. Cer și pământ. Ca o bucată de alchimie prinsă de un perete, fiecare slovă la nelalocul ei. Ce ființă să fie mai lacunară și mai întreagă în paradoxu-i efemer. O lacrimă sau o perdea, un ocean sau lumină estompată.

 

La o altă oră, căci pierdusem timpul, răsfiram, pe furiș, cea mai complexă carte. Îmi băgam nasul în cotorul ei și o adulmecam ca un șoarece de bibliotecă. Ochelarii nu stăteau bine, mî încurcau. Îi dădea senzația că un călău stă să o judece, nu un tânăr să-și frângă sau înfrângă destinul în ea.

 

Nu avea capăt, nici început de care să mă prind. Nu că ar fi infinită, ci că eram eu neîndemânatic cu ea. Adesea scoteam un semn de carte și-l înfingeam în mod aleatoriu în paginile ei. Apoi le deschideam și miroseam tușul vechi. Gălbuiul ei mă apropia de moarte. Ce gust de femeie, ce gust de Ea, celebra Doamnă cu o coasă oarecare. Cât de fin și macabru acest spasm din inima mea. Aproape atingeam cu vârful limbii fiecare început din ea.

Îmi frecam nerăbdător degetele de marginile ei, cu coperți de lemn și dantelă. Iar ea se răsucea în mâinile mele ca o figura de lut moale. Bibliotecara mă judeca de după o pereche de ochelari ca un fund de sticlă. Probabil îi aminteam de vreo aventură safică și satanică, cu Baudelaire la capătâi, la pat.

 

Orgasme nestăvilite o treceau în timp ce mă spiona, devorând-o, capitol cu capitol. Căci orgasmul ne-a fost dat ca cea mai înaltă fericire între atâta praf. Apoi urma, pagină, cu pagină, cuvânt cu cuvânt. De parcă număram firele de păr al unei adolescente naive.

Ea era mai bătrână decât timpul și totuși mai fragedă decât o pisică nou născută. Stătea întinsă pe masă, cu coperțile larg deschise de vreo 2-3 ore. Și încă nu terminasem. Mă treceau sudorile iar. Cuvintele ei mă făceau un om nou, clădit parcă pe un piedestal antic, totuși. Ceva din clasic, ceva din modern, ceva uitat de lume, puțin mister.

 

Acum, că am rămas la ultima candelă aprinsă, formele ei desenate ca umbre pe pereți se stingeau. Se stingea și viața și se loveau de moarte, toate. Ultimul cuvânt, de încheiere, ca o îmbrățișare perversă și un sărut interzis, era un abur pe buzele ei calde, roșii. Aburul să răcea. Ca și culoarea gurii, ca și tonul pielii. Ca și o notă muzicală în surdină. Ultima. Ultimul geamăt. Ultimul suspin de orgă și orgie. Ca un punct ce încheie un orgasm universal. Ochii erau reci acum, de trecere. Se inchidea.

Coperta din spate era murdară. Ca și paginile ei roase de degete. Numele era trecut în ochi. Era numele de om, al ei, al autorului, al fiecăruia.

Ah, uitasem de ultimele pagini. Erau goale. Ca și noi. Căci după finalul agonizant și, deopotrivă, extatic, rămânea contemplarea. Acea strângere în brațe. Acea pierdere, acel abandon pe care-l lăudam mai ultima lună de vară. Obișnuiesc să-mi las urmele pe paginile goale. Căci era a mea. Urma să nu o returnez bibliotecarei de parcă urma să-și piardă fiica. Urma să nu o returnez bibliotecii, căci praful era greu de suportat, pe un raft uitai.

Urma să adorm cu ea în brațe, iar, relativul, mâine să ne trezim la o nouă viață ca o redescoperire.

Leave a comment

September 19, 2017 · 17:18

Bătrân

Îmi aduc aminte de furtunile de vară, din copilărie. Aveau o aură aparte, mistică. Tot cerul se aduna de nori ce nu păreau prietenoși. Urmau tunetele și fulgerele din încăierarea lor. Parcă se ducea o luptă între îngerii lui Mihail și demoni. Era o priveliște minunată și cutremurătoare.

Eu alergam în casa scării. De acolo îndrăzneam să arunc o privire pe furiș. Pe vremea aceea nu aveam termopane si nu știu ce uși la intrare. Stăteam cu ușile deschise, nu ne certa nimeni că se strică arcul nu știu care sau balamalele. Aveam o pasiune bolnavă pentru furtunile de vară. Îmi era teamă de el și totuși le sfidam cu nerușinare. Cel mai adesea eram ud leoarcă. În mintea noastră, de copii, se nășteau povești despre ce se întâmplă acolo, sus.

 

Acum e subiect de știri și statistică. Doar niște militanți pentru mama natură ce se aud mai tare decât o furtună. Că am stricat pământul și de aia e așa rău. E toamnă deja, iar vijelia de duminică a fost minunată. În afara cărămizilor ce stăteau să-mi cadă în cap. Nu puteam sa nu privesc cu aceeași ochi de copil urgia de afară. Cădeau bucăți de tencuială, acoperișurile erau smulse… Haos, aș spune, dacă nu m-aș fi luptat cu filosofia. Dacă era haos, nu era nimic. Așa, a fost ceva. Ceva nenatural.

Nu aveam de gând să ies în bustul gol afară dar mi-ar fi plăcut. Uneori, ploaia mai spală si păcate. Las această satisfacție ucrainiencelor blonde, când protestează împotriva poluării. E ca și cum ți-ai turna o găleată de apă pe tine. E rece. Apoi faci focul și fierbi o găleată de apă. O torni pe tine, deci clar ești sinucigaș. Apoi te întrebi ca un nebun cu ce ai greșit?

 

Iubesc natura dezlănțuită. Nu mai ține de control sau auto-control. Ține de cât de multă grijă am avut până acum să nu ne jucăm cu limitele ei. Mă aștept la mult mai rău. Și aici vorbesc și de furtunile din mintea noastră, de ființe nesăbuite. Cu cât amatorism ne dăm statusul de “în siguranță”, comparându-ne cu cei din State.

 

Am ieșit în oraș, pe centru. Era dezastru. Niciodată nu am văzut Aradul atât de bătrân. N-a durat jumătate de oră și deja erau victime. Iar centrul era plin de grămezi de moloz. Cred că cineva a uitat să mai repare și altceva decât drumuri. Cum ar fi cei călători pe ele…

 

foto credits: on Cannibal Fairy

 

Leave a comment

Filed under absurde, cutume, etica, filosofie, Jurnalism, minte, personal, politic, religie, satire, scriituri, socializare

A Monster Calls. Variații personale pe muzică

E unul din filmele ce nu are cum să nu provoace ceva în tine. E o schimbare de paradigmă. Dacă ești lovit cu tot soiul de filosofii și minciuni, filmul te pune pe picioare. E realitatea cruntă, transpusă în artă cinematografică. Vorbesc strict despre pildă. Eroul este un ucigaș, deși câștigă un regat și e iubit de toată lumea, vrăjitoarea e rea dar nu e vinovată, apotecarul e egoist dar înțelept, preotul e un om al credinței fără credință. E o poveste a timpurilor contemporane. Vizionează filmul și apoi citește! Mai departe e povestea mea.

 

În primii mei ani am fost dus la biserica ortodoxă din sat. Mergeam cu bunica mea și îmi plăcea spiritul ei. Ea era alcoolică. Din diverse motive. S-a lăsat pentru nepoții ei, mai ales pentru mine, fiindcă mă iubea cel mai mult. Ultimul și singurul episod în cariera ei a fost că a căzut de față cu noi, nepoții ei. Nu știam ce era cu ea. A fost prima și ultima dată când a fost așa în ochii noștrii. Bunicul meu era un om violent, marca celui de-al Doilea Război. A bătut-o. El știa ce face. Noi, nu. Nu înțelegeam fiindcă eram dor un copil. În mintea mea, credeam că dacă mă arunc pe genunchi pe pietrele din curte, Dumnezeu îl va opri. Nu suportam violența. Apoi a urmat cearta mea de ani de zile cu El. Cum putea să fie indifferent la cea mai mare dramă din viața mea?

 

Ani mai târziu, pe la 12, ai mei, m-am stricat. Am văzut că lumea e rea și devenisem și eu la fel, un om bolnav. Eram rău și nerecunoscător cu dragostea ei. Se săturase de mine, parcă. La 14 ani a murit de cancer, în chinuri. Iar eu încă nu înțelegeam de ce. Cum putem să suferim atât de mult în lumea asta? Regretul meu era că ea nu mai putea să răspundă, Mi-a fost ca a doua mama, de multe ori, chiar prima. Ea m-a crescut în simplitatea ei. Mi-a cerut mama să spun Tatăl Nostru la patul ei. Mi-a fost frică. Fiindcă nu-l învățasem. Eram prea liber în gândire, deja, nu suportasem normele. Așa a fost toată viața mea. Știu multe, dar nu pot cita, sunt bun la sinteză.

 

Voiam să se termine tot chinul. Întotdeauna am fost așa. Nu am știut să mă bucur de clipă. Am trăit și cred că încă mai trăiesc cu regretul că niciodată nu am fost la nivelul provocărilor. De fapt, eram întotdeauna bine. Am înțeles neantul de abandon. De a fi laș și a renunța, de fi curajos și a te lăsa mai prejos.

 

Valorile nu sunt date de acum. Eroii nu sunt niciodată zei. Ne trăim dramele până unul moare pentru crezul de vindecare. Acel cineva devine ceva. Devine Martir. Restul suntem praf și pulbere. Duși de vânt sau sol pentru rădăcinile altor martiri. Sau chiar martiri de nemenționat. Eroi în tăcere.

 

Eu am vrut să fiu slab, am ales. Oamenii nu sunt decât ceea ce sunt, dincolo de multe perdele. Regretul nostru poate fi un atuu sau doar o pierzare. Depinde de ceea ce facem cu el în timp. De aceea, am învățat să tac. Să tac, să nu mai cuceresc nimic decât pe mine. Poate doar un alt neant printer atâtea altele.

 

Oh, dar ce neant imens pot fi….

 

A Monster Calls

Leave a comment

Filed under absurde, cutume, etica, filosofie, minte, personal, religie, satire, scriituri

“THAT is why you and I love the drugs”*

În perioada gimnaziului m-a apucat o pasiune ce a durat multă vreme pentru mister, spiritualitate și tot ceea ce nu se vede cu ochiul de carne. Nu mi-am bătut capul cu vreun ochi masonic sau alte aberații. O cană de vin mă deschide poetic mai mult decât un grad de masonerie.

 

Citeam cu nesaț lucruri despre rituri de inițiere. De la ficțiunea lui F. Herbert la maestrul M. Eliade, la texte criptice și pasaje cu explicații din Cărțile Sfinte. Erau hrană pentru suflet.

 

Acum trăiesc într-o epocă pierdută. Legalizați marihuana fiindcă alcoolul ucide.

Ar fi fost o legalizare oarecare doar pe motiv că acum vreo 6-7 ani erau legale legalele sau etno(nu prea)-botanicele(nici măcar).

Alcoolul era medicament. Cel contrafăcut era tot medicament, doar că era otravă (pharmakon înseamnă deopotrivă leac și otravă). Termenul grec desemnează o substanță cu valori opuse, leac și otravă. Filosofia făcea diferența la dozaj și metode de prelucare. Probabil și alte elemente. Alcoolul natural, în dozaj perfect era/este medicament. A devenit otravă la abuz (intoxicație, cu toate valențele religioase ale termenului). De aceea s-au dat legi cu privire la el (de studiat istoria ginului în Londra și efectele sociale ale distileriilor ilegale și imorale ale vremii. Motiv pentru care englezoaicele sunt urâte<sic>).

 

Omul nu știe să aprecieze, iar abuzul a devenit o problemă clară. Legalizarea marijuanei ar însemna un rău în plus, nu un bine, lăsând la o parte dilemele cu privire la libertatea individuală conform căreia pot să te distrugi după cum vrei. Dacă trăiești singur pe o insulă, poate că libertatea ta nu o îngrădește pe a mea. Poate!

Oricum, legalizarea se va face când cineva (politic vorbind) va putea face o avere din asta, nu când vrea junkist-ul de rând sau dealer-ul mic. În plus, cel mai renumit consumator, B. Marley, a murit de cancer. Deci nu pare a fi tocmai un remediu, cel puțin, nu fumatul ș.a.m.d.

 

De la alcool ca remediu, ajungem la celebrele „substanțe interzise”, ca parte din mai sus menționatele rituri de trecere. Acum, sunt sau nu legale în diferite țări și sunt privite ca divertisment. Te calmezi, te recreezi etc. Nu! Sper ca niciuna să nu fie legalizată până nu-i pricepem bine rostul. Și atunci nu ar mai avea sens să ne consumăm cu dilema legal/ilegal. S-ar pune doar problema moral/imoral.

Cei de dinaintea noastră aveau acces la lumea spirituală, noi avem acces la nebunie și dezastru. Da, e bine pentru o seară, la petreceri. Dar cum rămâne cu demonii, mai apoi? Ce zici de șerpi și dragoni, de zâne și vrăjitoare, de copaci-meduze, de tramvaie porno etc?

Nu cred că avem nevoie de legalizări, ci de înțelegere. Vrei să-ți rupi capul și să-ți auzi neuronii? Fă cum crezi, dar nu-mi ține teorii că e bine pentru mine și că ar trebui să fie legale.

Pe lângă atâtea indobitociri trecute în legalitate, aștept legalizarea nihilismului, ba chiar impunerea lui prin lege. Adică să fim nuli, fără dorința de a umple golul. Las-o așa că e bine și frumos!

 

“…and that is also why I cannot give that painting back”.**

 

 

* &** Rockarolla

Leave a comment

Filed under absurde, cutume, etica, istorie, Jurnalism, minte, personal, politic, religie, satire, scriituri, socializare

Rollercoaster

E senzația pe care o am de fiecare dată când analizez un produs bio de pe rafturile de la… orice hyper-super-mega-market/magazin. Și nu numai.

 

Mă uit la prețuri. Produsele bio sunt mai ieftine. Am prins un magazin în Italia unde aveau produse bio de 3 ori mai scumpe decât cele normale. În România sunt mai ieftine. Nu îmi explic exact de ce. Probabil fiindcă sunt alte minciuni în alte ambalaje.

Nu am încredere în produsele bio, oricum. Ar trebui să fie mai scumpe fiindcă sunt naturale și se strică mai repede. Deci au profit redus. Ar trebui să fie mai ieftine fiindcă sunt ușor de obținut, fără atenție prea multă. Sau nu. Și așa am o vagă senzație de rollercoaster.

 

Mă gândesc că ceea ce vedem prin magazine sunt pline de cancer pentru simplul motiv că ne-am creat nevoia de a avea. Americanii poate au nevoie de consumerism. Noi, nu! Totuși, luăm produse semi-naturale, băgăm formol în ele și avem. Avem până ne săturăm. Apoi milităm pentru tot felul de idei de tipul foametei in Africa. Noi i-am adus în starea asta tot din nevoia de a avea. A avea aurul și diamantele lor, a avea sclavi etc.

Nu avem nevoie de 50 de tipuri de iaurt. Crede-mă. Mi-a luat 30 de minute să iau o prostie. Acum 20 de ani nu scria bio pe cutie. Fiindcă erau bio, se-nțelegea. Acum scrie bio și stau să mă gândesc dacă sunt mai bio sau nu decât cele obișnuite, doar că scrie bio.

 

De fapt, e doar o chestie marketing, îmi aduc aminte. Pentru cei curioși sau cei nehotărâți ca mine, vom cumpăra produsul cu numele cel mai des întâlnit/auzit.

 

Nici măcar produsele de la piață nu sunt bio, sau eco, sau etno. Cred că soluția ar fi un politician corect. Adică un bun gospodar, care să ne ajute să producem cât avem noi nevoie, iar surplusul, la export. Dar, vai, nici pe vremea voievozilor nu aveam buni gospodari, măcar că era eticheta lor preferată. Sau, cel puțin, pe vremea lui Ceușescu, asta citeai în manualele de istorie contra-făcută.

 

Ajung acasă, intru pe Fb. Paișpe mii de postări despre conspirații. Ajungi de la un bulgăre de zăpadă la o avalanșă idioată. Mă gândesc că nu e greu să spui astăzi că ești de la Anonimus sau de la ceva celulă teroristă. Eu unul, obișnuiam să fiu mason și extraterestru, dar m-au dat afară. Nu le convenea că făceam yoga dezbrăcat, adormind într-o poziție mai nefirească, după o sticlă de Tullamore Dew, prin loja lor.

 

Revenind la serios, mă doare mintea. Și legat de produse bio, și legat de conspirații, și legat de buletinele din România și de altele. Prin anii 90 apăruse o carte dubioasă. Exista o teorie care spunea că Anticristul va fi român. Probabil era o modă și prin alte țări. Am fost curios ca și copil dar nu am cumpărat-o. Mai apoi s-a dovedit a fi o fraudă. Dar oamenii voiau să creadă… în chestii. La fel văd campaniile de acum. O grămadă de oameni de bine care cad victime propriei prostii.

 

Dacă nu știi ce să alegi în viață înseamnă că ești nesigur. Nu că ești bolnav. Atât. Nu înseamnă că trebuie să iei tratament (vezi pseudo-bolile ADD, ADHD, BLA BLA ETC RA). Și nu sunteți bipolari. V-ați lăsat seduși de frumusețea de a fi bipolar. Ești slab. Ești nehotărât și ți-e lene să înveți să te controlezi. Fiindcă e mai fain să let it loose. Dacă ești homosexual, stai liniștit, ești la fel de pervers ca o curvă sau ca un afemeiat. Dar nu-mi spune că ești normal. Nu ești. Nici ei nu sunt. Eu sunt confuz în fața raftului, dar nu fac din asta o nouă specie sau o nouă orientare sexuală.

Masonii ne manipulează? Sau extratereștrii? Sau Monstrul de ceară? Păi… eu sunt Monstrul de ceară. Cel puțin așa susține nepotul meu. Te deranjează idee de biserică și Dumnezeu? Stai liniștit, BOR și Biserica Catolică nu au legătură cu Dumnezeu! Papa e un titlu idiot, de oameni, Dumnezeu a aprobat foarte rar deciziile oamenilor în Numele Lui (vezi povestea cu primul împărat al evreilor, la cerere, Saul). În final, se văd faptele lor și la cine servesc.

Ți-e teamă să nu fii manipulat dar îți place acidul. Citisem un articol interesant de pe un site pe care nu am reușit să-l verific. O teorie a conspirației care s-a dovedit a fi adevărată susține că acidul a fost folosit de către cercetători germani, prin anii 60. Experiementele au fost finanțate de către CIA și vizau controlul minții umane !? Și pe unii acidul îi face liberi!?

 

Aș cam vrea să mă dau jos din trenuleț, dar nu am parașută și nu știu exact unde am ajuns, la ce stadiu. Când eram în liceu îmi rupeam mintea cu subiecte tari. Și încercam să fiu liber (social, religios, mintal etc). Acum nu cred că aș putea dacă aș avea iar 15 ani. Oricum, am plătit și atunci un preț greu. Eram Ciudatul, doar fiindcă nu eram omul slab al generalului. Adică, oricine vrea să fie liber acum, ar face bine să se rupă de orice paradigmă. Doar că să poată să se reinventeze.

 

Confuzia mea e și datorată faptului că cea mai grea luptă a omului e să fie liber față de semeni. Și asta fără să se ducă pe pustiu, cu drac(g)ii!

Leave a comment

Filed under absurde, cultura, cutume, etica, filosofie, minte, persona, personal, politic, religie, satire, scriituri, socializare

Ivar și Turnul Dezolării

Cu mult timp în urmă, lângă un fiord uitat de lume, trăia un fierar numit Ivar. Nevasta sa era unicul ajutor la casă. Nu aveau copii.

 

Într-o zi, un vechi zeu uitat de oameni a trecut pe lângă fierărie și i-a răpit nevasta. Ivar s-a întors de la târgul din port, de unde-și vânduse marfa, spre seară. A văzut urmele lăsate pe zăpadă și casa goală. A știut că ceva rău s-a întâmplat.

Și-a luat armele și a plecat în căutarea nevestei până a ajuns la un turn vechi de piatră, aflat pe marginea unei stânci. A intrat în turn și a urcat până la ultimul nivel. Restul turnului era pustiu. La o masă plină de cărți, în dreptul unui șemineu, stătea zeul. L-a intrebat unde este nevasta sa.

 

Zeul a răspuns că a închis-o într-o cameră și a îndreptat un deget tremurând spre o poartă. Poarta era din oțel călit, cu o mie de încuietori. I-ar fi trebuit 60 de ani să le dechidă pe toate și nici măcar un fierar priceput ca el nu ar fi putut dechide altfel poarta. Doar zeul putea să o deschidă într-o clipă. Tot ce trebuia Ivar să facă era să ia o decizie.

Zeul i-a spus lui Ivar că nevasta sa a fost blestemată de el să aibă brațe de aur și porțelan. Cum urma să iasă din cameră depindea de decizia lui Ivar. Aurul putea să ridice orice greutate, să mute orice stâncă, oricât de mare ar fi fost. Dar nu puteau să facă cel mai tandru lucru. Nu puteau să aducă un confort unui bărbat obosit. L-ar fi zdrobit. Și era un metal nobil, îndrăgit mult prin acele părți sălbatice și aproape pustii în minereuri.

Porțelanul, în schimb, era foarte fragil. Nu ar fi putut să ridice un ciocan cu el dar putea să alunge orice durere, orice oboseală, orice gând rău, într-o clipă. Atingerea sa era foarte fină, iar albul imaculat îți oferea liniște ochilor pe loc.

 

Fără să se gândească, Ivar alege brațele de porțelan. A mărturisit că și-a ales meseria de fierar, ca și tatăl său, pentru a-și întreține familia. Chiar și fără ajutor, și fără copii, nevasta lui era de ajuns în munca ce o făcea. Ar fi mai greu fără ea, dar tot s-ar descurca. El și-ar face partea ca fierar și bărbat și nevasta sa și-ar face partea ca femeie. Prefera să o vadă doar ca nevastă, ajutor potrivit în casă, nu ca un fierar cu care să lucreze cot la cot. Iar de brațele ei de porțelan ar fi avut grijă, pentru tot restul vieții, să nu mai simtă căldura forjei, să nu fie vătămate.

Zeul s-a ridicat și s-a apropiat de poartă. A șoptit ceva și s-a deschis îndată. Nevasta fierarului a ieșit imediat. Avea un braț de porțelan și unul de aur. Fierarul a strâns mânerul securii pe care o avea la el cu ură și, printre dinți, a întrebat zeul de ce l-a înșelat.

Acesta a răspuns că nu i-a oferit două variante. I-a spus că nevasta sa are brațe de aur și de porțelan. Nu i-a spus că are brațe de aur sau de porțelan. Îi prezentase situația nevestei. Viitorul ei depindea de decizia pe care urma să o ia, dar nu l-a obligat să aleagă între aur și porțelan. Putea să-i ceară să o lase acolo, sau să iasă cu vechile ei mâini, sau orice altceva. La ce bun folos e aurul și porțelanul? Amândouă brațele sunt inutile, unul e greu, celălalt e fragil. Nici unul nu se mișcă. Cum ar putea să mute stânci sau să ia durerea dacă nu are nici spirit și nici carne pe el?

 

 

Morala 1: cumpără-mi un DEX și hai să vorbim că suntem oameni.

Morala 2: nici un zeu ce umblă a lela prin zăpadă nu-ți poate limita deciziile. Doar cei ce umblă pe nori.

Morala 3: multe altele…

Leave a comment

Filed under absurde, etica, filosofie, minte, personal, religie, satire, scriituri