Category Archives: Uncategorized

document

Era dimineața devreme. M-am furișat ca un hoț absurd, afară din casă. Uitasem comoara în camera de noapte, printre cearșafuri. Avea coperțile deschise și era plină de nihilism. Un pix și un carnețel cu notițe despre oameni stăteau împrăstiate tot pe-acolo. Cuvintele au săpat prea adânc în toate.

 

Mă duc cu ea, în mintea mea, la bibliotecă. Îmi spun, acolo, fiecare e același, nou și vechi, înțelepciune și nebunie. Sus și jos. Cer și pământ. Ca o bucată de alchimie prinsă de un perete, fiecare slovă la nelalocul ei. Ce ființă să fie mai lacunară și mai întreagă în paradoxu-i efemer. O lacrimă sau o perdea, un ocean sau lumină estompată.

 

La o altă oră, căci pierdusem timpul, răsfiram, pe furiș, cea mai complexă carte. Îmi băgam nasul în cotorul ei și o adulmecam ca un șoarece de bibliotecă. Ochelarii nu stăteau bine, mî încurcau. Îi dădea senzația că un călău stă să o judece, nu un tânăr să-și frângă sau înfrângă destinul în ea.

 

Nu avea capăt, nici început de care să mă prind. Nu că ar fi infinită, ci că eram eu neîndemânatic cu ea. Adesea scoteam un semn de carte și-l înfingeam în mod aleatoriu în paginile ei. Apoi le deschideam și miroseam tușul vechi. Gălbuiul ei mă apropia de moarte. Ce gust de femeie, ce gust de Ea, celebra Doamnă cu o coasă oarecare. Cât de fin și macabru acest spasm din inima mea. Aproape atingeam cu vârful limbii fiecare început din ea.

Îmi frecam nerăbdător degetele de marginile ei, cu coperți de lemn și dantelă. Iar ea se răsucea în mâinile mele ca o figura de lut moale. Bibliotecara mă judeca de după o pereche de ochelari ca un fund de sticlă. Probabil îi aminteam de vreo aventură safică și satanică, cu Baudelaire la capătâi, la pat.

 

Orgasme nestăvilite o treceau în timp ce mă spiona, devorând-o, capitol cu capitol. Căci orgasmul ne-a fost dat ca cea mai înaltă fericire între atâta praf. Apoi urma, pagină, cu pagină, cuvânt cu cuvânt. De parcă număram firele de păr al unei adolescente naive.

Ea era mai bătrână decât timpul și totuși mai fragedă decât o pisică nou născută. Stătea întinsă pe masă, cu coperțile larg deschise de vreo 2-3 ore. Și încă nu terminasem. Mă treceau sudorile iar. Cuvintele ei mă făceau un om nou, clădit parcă pe un piedestal antic, totuși. Ceva din clasic, ceva din modern, ceva uitat de lume, puțin mister.

 

Acum, că am rămas la ultima candelă aprinsă, formele ei desenate ca umbre pe pereți se stingeau. Se stingea și viața și se loveau de moarte, toate. Ultimul cuvânt, de încheiere, ca o îmbrățișare perversă și un sărut interzis, era un abur pe buzele ei calde, roșii. Aburul să răcea. Ca și culoarea gurii, ca și tonul pielii. Ca și o notă muzicală în surdină. Ultima. Ultimul geamăt. Ultimul suspin de orgă și orgie. Ca un punct ce încheie un orgasm universal. Ochii erau reci acum, de trecere. Se inchidea.

Coperta din spate era murdară. Ca și paginile ei roase de degete. Numele era trecut în ochi. Era numele de om, al ei, al autorului, al fiecăruia.

Ah, uitasem de ultimele pagini. Erau goale. Ca și noi. Căci după finalul agonizant și, deopotrivă, extatic, rămânea contemplarea. Acea strângere în brațe. Acea pierdere, acel abandon pe care-l lăudam mai ultima lună de vară. Obișnuiesc să-mi las urmele pe paginile goale. Căci era a mea. Urma să nu o returnez bibliotecarei de parcă urma să-și piardă fiica. Urma să nu o returnez bibliotecii, căci praful era greu de suportat, pe un raft uitai.

Urma să adorm cu ea în brațe, iar, relativul, mâine să ne trezim la o nouă viață ca o redescoperire.

Advertisements

Leave a comment

September 19, 2017 · 17:18

Bătrân

Îmi aduc aminte de furtunile de vară, din copilărie. Aveau o aură aparte, mistică. Tot cerul se aduna de nori ce nu păreau prietenoși. Urmau tunetele și fulgerele din încăierarea lor. Parcă se ducea o luptă între îngerii lui Mihail și demoni. Era o priveliște minunată și cutremurătoare.

Eu alergam în casa scării. De acolo îndrăzneam să arunc o privire pe furiș. Pe vremea aceea nu aveam termopane si nu știu ce uși la intrare. Stăteam cu ușile deschise, nu ne certa nimeni că se strică arcul nu știu care sau balamalele. Aveam o pasiune bolnavă pentru furtunile de vară. Îmi era teamă de el și totuși le sfidam cu nerușinare. Cel mai adesea eram ud leoarcă. În mintea noastră, de copii, se nășteau povești despre ce se întâmplă acolo, sus.

 

Acum e subiect de știri și statistică. Doar niște militanți pentru mama natură ce se aud mai tare decât o furtună. Că am stricat pământul și de aia e așa rău. E toamnă deja, iar vijelia de duminică a fost minunată. În afara cărămizilor ce stăteau să-mi cadă în cap. Nu puteam sa nu privesc cu aceeași ochi de copil urgia de afară. Cădeau bucăți de tencuială, acoperișurile erau smulse… Haos, aș spune, dacă nu m-aș fi luptat cu filosofia. Dacă era haos, nu era nimic. Așa, a fost ceva. Ceva nenatural.

Nu aveam de gând să ies în bustul gol afară dar mi-ar fi plăcut. Uneori, ploaia mai spală si păcate. Las această satisfacție ucrainiencelor blonde, când protestează împotriva poluării. E ca și cum ți-ai turna o găleată de apă pe tine. E rece. Apoi faci focul și fierbi o găleată de apă. O torni pe tine, deci clar ești sinucigaș. Apoi te întrebi ca un nebun cu ce ai greșit?

 

Iubesc natura dezlănțuită. Nu mai ține de control sau auto-control. Ține de cât de multă grijă am avut până acum să nu ne jucăm cu limitele ei. Mă aștept la mult mai rău. Și aici vorbesc și de furtunile din mintea noastră, de ființe nesăbuite. Cu cât amatorism ne dăm statusul de “în siguranță”, comparându-ne cu cei din State.

 

Am ieșit în oraș, pe centru. Era dezastru. Niciodată nu am văzut Aradul atât de bătrân. N-a durat jumătate de oră și deja erau victime. Iar centrul era plin de grămezi de moloz. Cred că cineva a uitat să mai repare și altceva decât drumuri. Cum ar fi cei călători pe ele…

 

foto credits: on Cannibal Fairy

 

Leave a comment

Filed under absurde, cutume, etica, filosofie, Jurnalism, minte, personal, politic, religie, satire, scriituri, socializare

Necesitatea de a fi mizantrop

Singura bucurie în tot progresul tehnologic actual e că nu mai trebuie să interacționezi cu oamenii.

 

Nu te mai uiți pe o tabelă comunistă când îți pleacă trenul ca, mai apoi, să întrebi 4 necunoscuți care-ți este trenul. Stai liniștit cu nasul în telefon și nu mai vorbești aiurea cu colegii de compartiment. Știi când ajungi la destinație și nu mai trebuie să ceri ajutor cu cele 4 sacoșe că ai ajuns mai repede decât credeai.

Nu mai întrebi de direcții pe stradă și nu mai deranjezi vizibil pe nimeni. Nu te bagi ca boul în seamă și nici nu blochezi circulația ca să stai la taclale.

Fiecare e pe ale lui cohones. Sau pe ale telefonului.

Adio umanitate. Adio spiritualitate. Adio natură și bun simț. Adio amabilitate. Fiecare se descurcă cu satelitul lui.

Leave a comment

Filed under absurde, cutume, etica, filosofie, personal, satire, scriituri, socializare

Probleme de caracter și caractere

Nu doar auzul ci și mirosul este stereo. Și tot așa multe alte lucruri în natura sau la om sunt câte două. Merg mână în mână într-un mod destul de tainic pentru mintea umană, cu toate că am progresat mult în înțelegere și cunoaștere.

 

Despre gândire se poate spune că avem o parte rațională și una emoțională. Despre mine, sunt puțin confuz unde mă situez. Unii spun că sunt  prea emoțional în gândire, alții văd în mine o gândire rațională, severă, seacă.

În relațiile umane am căutat să fiu rațional, dar chiar și așa au apărut elemente care nu erau la locul lor, elemente de un diabolism crunt. Așa că am încercat să nu gândesc strict. Femeile adesea și-au impus gândirea emoțională mult mai dezvoltată. Într-un final, în dezbaterile noastre, cu un gust ușor amărui, m-am bucurat să văd femeia zâmbind în fața rațiunii (mele). Și de foarte multe ori tot ele, în trăirile și filosofiile lor puternic emoționale m-au făcut să cedez până la disperare.

Apreciez gustul rațiunii la femeie, un gust rar de inteligență. Și poate, într-un final, am înțeles încă o dată nevoia ei de mintea unui bărbat care vorbește. Cred că e o simbioză, între cei doi, ca și între cele doua tipuri de gândire. Atât doar, că dacă natura ăși are cursul ei, noi, oamenii, suntem un fel de diamante. Ne șlefuim groaznic până la perfecție. Sper să pot găsi echilibru între cele două, în viață. Fiindcă așa ajung să mă bucur de oameni pe care altă dată mă chinuiam să-i iubesc.

 

Cât despre iubire, ea începe timid, pe interes, prea egoist, prea cu nevoi. Vrei. Dorești. Apoi apar atașamente, începi să descoperi mici detalii, începi să cedezi, să mori în tine de dragul celeilalte persoane. Sau poate e doar poftă. Sau poate vezi ceva ce își dorești și în nevoia ta, te pregătești să uiți de tine. Sau poate. Sau poate.

Despre mine știu că încep haotic, leneș, laș. Apoi mă abandonez până ajung gol. Nu știu altfel decât să mă sacrific, chiar dacă e departe de perfecție gestul meu. De multe ori par mai egoist decât orice.

Rămâne idealul. În realitatea asta cruntă, doar absoluturile mă mai pot salva. În timp și cu multă muncă, ajungi la dragoste desăvârșită, să iubești persoana pentru ceea ce este nu pentru ceea ce-ți oferă. Ajungi să o privești și să taci de bucurie sau de fericire.

E ca starea de beție pe malul unui lac, noaptea. E râsul acela care mă ține în sevraj de zile. Și nu se uită, nici la nebunie.

Leave a comment

Filed under filosofie, minte, personal, scriituri

Alegeri și vise

El plângea. Era ora 4, eram rupți de beți. Jucam pe PlayStation. Ne opream sa mai vorbim.

Avea peste 30 de ani. Era singur. Era singur fiindcă a fost curvar. Și regreta. Eu eram singur. Nu am fost curvar.

Și atunci ma gândeam. Cat de trist! El la o extrema, eu la cealaltă. Și în aceeași oala. Viata pare nedreapta, ca și bogatul și săracul împart același mormânt. Și ecleziastul nu avea dreptate. Cel mai înțelept om de pe pământ era greșit.

Leave a comment

Filed under Uncategorized

Monștrii și minciuni

Obișnuiam să mă trezesc și să mă întreb: ce fac astăzi?

 

Adică, ce fac în lume? Pentru ce exist? Pentru ce trăiesc? O carte nouă, poate. Un somn bun. Un ceai. Apoi ce fac? Între ele cu ce îmi ocup mintea. Aș putea să ies, să văd un om.

 

Acum mă trezesc să alerg. Mă duc la muncă mahmur. Sunt încă amețit de aseară. Doar o bere, doar o țigară, doar un drog pe lânga altul, doar un pic de cancer, să mor. Pe stradă e cam gol. E sâmbătă, poate. În parc, oamenii aleargă. E blocat totul. Îi înjur cu o mână încleștată pe piept. Nu țin nimic. Simt că niciodată nu am nimic. De ce mai aleargă oamenii? Cine vrea să moară sănătos?

Alerg să plătesc taxe. Mașini de jandarmi, una albastră mă face mare, una albă mă face mic, poliția locală nu îmi face nimic. Le plătesc benzina dar nu am nevoie de ei. Alerg să servesc. Oamenii sunt snobi și proști. Aș da o lege să nu se trezească nimeni înainte de 11. Lumea merge și așa.

Mă taxez la gânduri. Vreau să fiu simplu. Aștept să treacă viața. Mă duc să dorm, ce să fac cu viața mea? M-aș trezi doar ca să alerg din nou. Să fac, să duc, să mint, să aleg.

 

Să fiu?

 

Nu am timp. Nu mai am timp să fiu devenire. Am responsabilități. Trebuie să-mi rup spatele. Nu am bani de asigurare, nici card. E pe undeva prin locuri reci și umede. Dacă o să cad, am să fiu animal, nu om. Nu mă ridic. În schimb, trebuie să-mi iau telefon nou.

 

Aș ieși, aș… Dar mai bine să mă țin de program, oricum nu mai gândesc.

Aș savura… viața. Aș pleca la mare, la munte, aș pleca să fiu iar. Aș pleca să gândesc, ce fac astăzi? Am o mie de posibilități, fiindcă respir aer. Nu mai plătesc rate, nu mai fac comenzi aici, nu mai dau telefoane. Aici sunt liber să fiu și să mă gândesc, pentru mine, ce fac?

 

O întreb pe ea.

Ce vrei tu.

Ce vreau eu.

 

Ce bine era copil.

Leave a comment

Filed under absurde, cafenele, cultura, cutume, etica, filosofie, lifeitslef, minte, personal, satire, scriituri

trădează societatea, trădează-te pe tine

Societatea nu este altceva decât produsul gândirii umane. Probabil nimic nu reflectă mai bine temerile, angoasele cele mai întunecate, slăbiciunile, păcatele ființei umane.

 

Avem în noi nevoie de prietenie. Avem nevoie de oameni în jurul nostru pentru diferite scopuri. Și da, prietenia e o relație bazată pe interes, după cum afirmam într-unul din primele articole de pe blog. Am creat ideea de societate, cu toate aspectele ei, pentru a face front comun. Dar cine e dușmanul?

Împotriva cui ne luptăm împreună?

 

Am creat valori și norme, aveam legi dar le-am mărunțit în decrete. Am evitat și pedepsit pe cei ce sunt niște paraziți ai societății.Am respins unicul în favoarea comunului. În fața unei amenințări noi, societatea s-a adaptat. Am creat ceva care să ne omoare temerile. Sau să le ascundă. Sau să le ignore. Sau… Orice, numai problema de la rădăcină am rezolvat într-un fel sau altul.

 

Nu înțeleg de ce vorbim de societate ca de o entitate? Nu sunt noi, societatea? În propria noastră ipocrizie și minciună. Avem telefoane și parole peste tot, să ne simțim în siguranță. Dar tot din cauza lor suntem paranoici.

 

Nu societatea e dușmanul, ci chiar ea. Eu, tu. Sinele nostru ambiguu. Eu știu cine sunt, dar parcă m-am stricat. Și a te descoperi și a fi unic și apreciat… e prea mult. Uităm că fiecare suntem o rotiță frumoasă a unui ceas maiestuos.

 

O mică animație despre cum murim:

 

Alike short film

Leave a comment

Filed under absurde, cutume, filosofie, lifeitslef, minte, personal, politic, satire, scriituri, socializare