Monștrii și minciuni

Obișnuiam să mă trezesc și să mă întreb: ce fac astăzi?

 

Adică, ce fac în lume? Pentru ce exist? Pentru ce trăiesc? O carte nouă, poate. Un somn bun. Un ceai. Apoi ce fac? Între ele cu ce îmi ocup mintea. Aș putea să ies, să văd un om.

 

Acum mă trezesc să alerg. Mă duc la muncă mahmur. Sunt încă amețit de aseară. Doar o bere, doar o țigară, doar un drog pe lânga altul, doar un pic de cancer, să mor. Pe stradă e cam gol. E sâmbătă, poate. În parc, oamenii aleargă. E blocat totul. Îi înjur cu o mână încleștată pe piept. Nu țin nimic. Simt că niciodată nu am nimic. De ce mai aleargă oamenii? Cine vrea să moară sănătos?

Alerg să plătesc taxe. Mașini de jandarmi, una albastră mă face mare, una albă mă face mic, poliția locală nu îmi face nimic. Le plătesc benzina dar nu am nevoie de ei. Alerg să servesc. Oamenii sunt snobi și proști. Aș da o lege să nu se trezească nimeni înainte de 11. Lumea merge și așa.

Mă taxez la gânduri. Vreau să fiu simplu. Aștept să treacă viața. Mă duc să dorm, ce să fac cu viața mea? M-aș trezi doar ca să alerg din nou. Să fac, să duc, să mint, să aleg.

 

Să fiu?

 

Nu am timp. Nu mai am timp să fiu devenire. Am responsabilități. Trebuie să-mi rup spatele. Nu am bani de asigurare, nici card. E pe undeva prin locuri reci și umede. Dacă o să cad, am să fiu animal, nu om. Nu mă ridic. În schimb, trebuie să-mi iau telefon nou.

 

Aș ieși, aș… Dar mai bine să mă țin de program, oricum nu mai gândesc.

Aș savura… viața. Aș pleca la mare, la munte, aș pleca să fiu iar. Aș pleca să gândesc, ce fac astăzi? Am o mie de posibilități, fiindcă respir aer. Nu mai plătesc rate, nu mai fac comenzi aici, nu mai dau telefoane. Aici sunt liber să fiu și să mă gândesc, pentru mine, ce fac?

 

O întreb pe ea.

Ce vrei tu.

Ce vreau eu.

 

Ce bine era copil.

Advertisements

Leave a comment

Filed under absurde, cafenele, cultura, cutume, etica, filosofie, lifeitslef, minte, personal, satire, scriituri

trădează societatea, trădează-te pe tine

Societatea nu este altceva decât produsul gândirii umane. Probabil nimic nu reflectă mai bine temerile, angoasele cele mai întunecate, slăbiciunile, păcatele ființei umane.

 

Avem în noi nevoie de prietenie. Avem nevoie de oameni în jurul nostru pentru diferite scopuri. Și da, prietenia e o relație bazată pe interes, după cum afirmam într-unul din primele articole de pe blog. Am creat ideea de societate, cu toate aspectele ei, pentru a face front comun. Dar cine e dușmanul?

Împotriva cui ne luptăm împreună?

 

Am creat valori și norme, aveam legi dar le-am mărunțit în decrete. Am evitat și pedepsit pe cei ce sunt niște paraziți ai societății.Am respins unicul în favoarea comunului. În fața unei amenințări noi, societatea s-a adaptat. Am creat ceva care să ne omoare temerile. Sau să le ascundă. Sau să le ignore. Sau… Orice, numai problema de la rădăcină am rezolvat într-un fel sau altul.

 

Nu înțeleg de ce vorbim de societate ca de o entitate? Nu sunt noi, societatea? În propria noastră ipocrizie și minciună. Avem telefoane și parole peste tot, să ne simțim în siguranță. Dar tot din cauza lor suntem paranoici.

 

Nu societatea e dușmanul, ci chiar ea. Eu, tu. Sinele nostru ambiguu. Eu știu cine sunt, dar parcă m-am stricat. Și a te descoperi și a fi unic și apreciat… e prea mult. Uităm că fiecare suntem o rotiță frumoasă a unui ceas maiestuos.

 

O mică animație despre cum murim:

 

Alike short film

Leave a comment

Filed under absurde, cutume, filosofie, lifeitslef, minte, personal, politic, satire, scriituri, socializare

A Monster Calls. Variații personale pe muzică

E unul din filmele ce nu are cum să nu provoace ceva în tine. E o schimbare de paradigmă. Dacă ești lovit cu tot soiul de filosofii și minciuni, filmul te pune pe picioare. E realitatea cruntă, transpusă în artă cinematografică. Vorbesc strict despre pildă. Eroul este un ucigaș, deși câștigă un regat și e iubit de toată lumea, vrăjitoarea e rea dar nu e vinovată, apotecarul e egoist dar înțelept, preotul e un om al credinței fără credință. E o poveste a timpurilor contemporane. Vizionează filmul și apoi citește! Mai departe e povestea mea.

 

În primii mei ani am fost dus la biserica ortodoxă din sat. Mergeam cu bunica mea și îmi plăcea spiritul ei. Ea era alcoolică. Din diverse motive. S-a lăsat pentru nepoții ei, mai ales pentru mine, fiindcă mă iubea cel mai mult. Ultimul și singurul episod în cariera ei a fost că a căzut de față cu noi, nepoții ei. Nu știam ce era cu ea. A fost prima și ultima dată când a fost așa în ochii noștrii. Bunicul meu era un om violent, marca celui de-al Doilea Război. A bătut-o. El știa ce face. Noi, nu. Nu înțelegeam fiindcă eram dor un copil. În mintea mea, credeam că dacă mă arunc pe genunchi pe pietrele din curte, Dumnezeu îl va opri. Nu suportam violența. Apoi a urmat cearta mea de ani de zile cu El. Cum putea să fie indifferent la cea mai mare dramă din viața mea?

 

Ani mai târziu, pe la 12, ai mei, m-am stricat. Am văzut că lumea e rea și devenisem și eu la fel, un om bolnav. Eram rău și nerecunoscător cu dragostea ei. Se săturase de mine, parcă. La 14 ani a murit de cancer, în chinuri. Iar eu încă nu înțelegeam de ce. Cum putem să suferim atât de mult în lumea asta? Regretul meu era că ea nu mai putea să răspundă, Mi-a fost ca a doua mama, de multe ori, chiar prima. Ea m-a crescut în simplitatea ei. Mi-a cerut mama să spun Tatăl Nostru la patul ei. Mi-a fost frică. Fiindcă nu-l învățasem. Eram prea liber în gândire, deja, nu suportasem normele. Așa a fost toată viața mea. Știu multe, dar nu pot cita, sunt bun la sinteză.

 

Voiam să se termine tot chinul. Întotdeauna am fost așa. Nu am știut să mă bucur de clipă. Am trăit și cred că încă mai trăiesc cu regretul că niciodată nu am fost la nivelul provocărilor. De fapt, eram întotdeauna bine. Am înțeles neantul de abandon. De a fi laș și a renunța, de fi curajos și a te lăsa mai prejos.

 

Valorile nu sunt date de acum. Eroii nu sunt niciodată zei. Ne trăim dramele până unul moare pentru crezul de vindecare. Acel cineva devine ceva. Devine Martir. Restul suntem praf și pulbere. Duși de vânt sau sol pentru rădăcinile altor martiri. Sau chiar martiri de nemenționat. Eroi în tăcere.

 

Eu am vrut să fiu slab, am ales. Oamenii nu sunt decât ceea ce sunt, dincolo de multe perdele. Regretul nostru poate fi un atuu sau doar o pierzare. Depinde de ceea ce facem cu el în timp. De aceea, am învățat să tac. Să tac, să nu mai cuceresc nimic decât pe mine. Poate doar un alt neant printer atâtea altele.

 

Oh, dar ce neant imens pot fi….

 

A Monster Calls

Leave a comment

Filed under absurde, cutume, etica, filosofie, minte, personal, religie, satire, scriituri

Iubesc abandonul

Îl iubesc în perfidia lui. Îl iubesc în monstruozitatea lui, cruntă, ca un venin cerșit de prea multe ori. Ca avort pedant și sec. Abandonul de pe vârful muntelui deopotrivă cu abandonul din largul mării sau dincolo de ceruri. Abandonul ce se cere.

 

Abandonul de cer se prea poate să fie cel mai înalt, să lași totul pentru un nimic. Apoi abandonul în fața unui univers în expansiune, finit. Un univers ce se dezintegrează nu poate fi decât frumos. Ca o reflecție de abandon a unei ființe în căderea sa din cer.

Nebunia de a te arunca cu coarda sau cu parașuta. Te lași copleșit de emoții și pierzi pentru o clipă orice rațiune. Zâmbetul de moarte primește o nouă nuanță.

 

Cât despre mine, mă gândesc cu bucurie la abandonul rece al firelor de iarbă. O vagă idee despre paradis. Un deal, un izvor ce se scurge printre fire. O senzație de răcoare și multă lumină la capătul poveștii.

Un abandon ce se împletește cu abandonul de lume, din lume. Aș vrea să nu te fi cunoscut niciodată. Să adaug neantului din mine, vagul tău de om. Aș vrea să te cunosc din nou.

 

Încerc în fiecare zi să uit și să ignor sufletele goale. Suflete ce, culmea, au mai multe nimicuri de oferit decât oricare. Veșnicul zumzet și scârțâit laș, atingerea greșită a unui muribund canceros. Ce poezie!

Mă abandonez unei muzici lăuntrice, unui destin trist. Mă așez cu grație pe idei mai înalte, dar știu că totul nu e decât un abandon pe marginea unei prăpastii. Abandonul de sine și tăcerea și liniștea ce urmează. Abandonul sinelui sieși.

 

S-ar putea să nu fie o poveste. S-ar putea să… Iubesc momentul acela în care, pur și simplu, te abandonezi în brațe.

Leave a comment

Filed under absurde, etica, filosofie, minte, personal, scriituri

rezist  nu mai resist aceasta este altă întrebare

de parcă lumea este prea mare și are nevoie de un nou început unul în care să nu mai călcăm strâmb dar astfel totul nu ar mai fi fost străbătut cu aceeași curiozitate știam să umblăm de la bun început dar nu știam să umblăm fără să ne punem piedici sau fără să cădem lecția de a umbla corect se face în timpul mersului despre alte lucruri poate nu pot să spun ceva asemănător

 

Pasiuni există cumva sau poate doar se nasc în timp ceva câteva lucruri te schimbă sau se schimbă în tine și te fac din umbră să fii omul de față Ca un mecanism ce nu se vede ce pune în mișcare lumea și o trimite către lumină Aceste dorințe de care vorbesc unii de parcă ar dori să nu mai fim oameni nu cred că sunt o problemă. E ceea ce ne face umani. E parte din noi nu o putem nega pur și simplu dintr o dorință obosită de a fi zei dorim lucruri și eu  doresc mult și multe

 

Aș spune că pasiunea mă îndeamnă să mă duc către anumite lumini. E o mișcare haotică aveam tot spațiul din lume aceeași lume ce trebuie să ardă dacă nu de la sine și nici din păcatele sale atunci trebuie să ardă din pasiune. Precum lumea din mine un microunivers ce stă să erupă mânat de pasiuni și dorințe, de legi pe care le-am strâns în ani, un tumult existențial.

 

Nu e vorba doar despre ce doresc ci și despre ce nu doresc. Nu e vorba de un suflet sau două, ci de o pleiadă, de unic, de singular, de întreg. Apoi putem lua în cosiderare nimicul și atracția contemporană spre auto-defăimări, spre umiliri noi. De parcă cele vechi întotdeauna sunt mai rele. De parcă cele vechi nu erau toate bune cândva.

Nu, lumea asta trebuie să ardă și nu sunt eu cel ce inițiază focul. Eu nu pot decât să ard pe dinăuntru, eu nu pot să ard pentru voi. De aceea, rezist în mine fiindcă nu mai rezist pentru cineva. Iar pasiunea pentru viață, în toată macabritatea ei, mă ține treaz. Căci nu aș putea să mor pentru voi într-o zi, deși o fac zilnic.

Ce comete să fie atât de rele și pierdute în drumurile lor? Puține învață să umble să nu-și strice cozile de cristal și toate mor oricum. Dar pasiuni despre care au rostit si alții cuvinte le fac să fie chiar și când destinul lor e același.

Leave a comment

Filed under absurde, etica, filosofie, personal, satire, scriituri

Peisajul era puțin anost. Erau lumini sumbre încâlcite cu constelații false, inestetic, cu gust sintetic de diluant. Ne place să ucidem pădurile cu cianuri și tot chimia rămâne supremă. Probabil e doar o chestiune de nuanță, de gusturi. Culorile puternice și vii, amestecate cu clasicul peisaj, sunt un fel de chin plăcut. Te scufunzi în beznă și tot acolo ești departe, printre stele.

 

Ce a atras atenția ochiului de pribeag au fost trupurile frânte, parcă de îngeri. Erau prinși între Paradis și celebra cădere către noroi, către materie. Sau cel puțin departe de dragostea unei ființe supreme. Și acele trupuri erau frânte căci se mișcau într-un dans frenetic, nedefinit. Erau piese ce parcă nu aparțineau unele de altele, dar erau legate strâns cu tendoane, și piele, și oase, puțină carne și sânge fierbinte. Și erau acolo, într-o învălmășeală de nedescris.

Se zbăteau. Parcă erau chinuite. Se rostogoleau, se desfăceau, se scurgeau. Frânturi de ființe ce erau odinioară. În dansul lor lasciv, un călător se pierdea. De parcă însuși Platon devenea doar un om, apoi doar un daimon, apoi ceva și mai rău, și mai mic. Ceva atras de pământ, de carne și de toate lucrurile mărunte, ce nu conteaza. Ca un suflet ce nu mai e atras aproape deloc de lumina vreunui intelect.

 

Am închis ochii căci voiam să nu mai văd tentația de a fi carnal și ipocrit, slab, condus de râuri ce nu sunt ale nimănui. Voiam, în pribegie, să mă întorc acasă. Dintre locurile cosmice ce le-am lăsat în urmă, aflasem de unul nou, nemaiîntâlnit. I se spunea acasă. Mi-am lăsat conștiința de astronaut și am devenit un scafandru. Precum apele primordiale ce se mișcau fără sens împreună cu nimicul de care erau legate, mintea mea se împletea cu carnea. Cineva trebuia să se topescă.

Am luat un spirit cu mine și l-am dus acolo unde nu mai este spațiu. Îmi doream să fiu acasă dar nu puteam. Nu știam să ajung în locul neexplorat. Așa că am chemat un intelect vechi și plin de mister. Ca să-l aduc cu minte în călătoria ce urma. Era acolo, fără spațiu.

 

Ierni multe, mai târziu, oboseala și-a spus cuvântul. Eram aproape adormit și nu puteam decât să mișc unele gânduri. Nu voiam să deranjez pe nimeni, dar trebuia să mă așez. Sunetul era mai liniștit. Aproape uitasem de carnalitatea sufletelor ce le văzusem prin cosmos. Nu mai doream nimic fiindcă eram bine. Mi-am adus aminte cum e să închizi ochii în fața lucrurilor nedorite ca să fugi de acolo.

Apoi să mă trezesc la mal. Furtuna e departe și sunt teafăr. Soarele și luna se plimbă pe pielea mea și îmi liniștesc mintea agitată. Sunt luat în brațe ca un cadavru ce urmează să învie sub lumina. Buricul unui deget scrie litere moi pe mine și sunt altfel. Apoi o mână verde îmi ia ridurile de pe frunte și toate grijile și dorul.

Cripticul mesaj și nostalgia unui dialog amuzant au rămas pe mine și în mine. Sunt vechi și sunt nou. Dar măcar sunt liniștit. Cred că nu mai îmi lipsește nici viața, nici moartea. Pe palmă aveam scrisă nevârsta ce se juca cu timpul. Eram copil și bătrân și nu eram. În trezire aveam să fiu, măcar, din nou. Dar eram liniștit. Și mă gândeam…

 

Leave a comment

Filed under absurde, filosofie, minte, personal, psy, satire, scriituri

Scuip pe valorile lumii

Odinioară era așa, odinioară era altfel. Legea era într-un fel, acum e așa. Sau nu e deloc lege. Unde nu e deloc e, de fapt, ceva, altfel. Deghizat.

 

Am fost un ciudat toată viața mea. Pentru ce din jur. Am privit valorile lor ca nimic și am privit valorile împotriva cărora  trăiau ca nimic. Când s-a terminat educația, mi-am oferit eu una.

Crezi că ceea ce înveți în liceu e inutil? Nimic nu e inutil dacă ești înțelept. E informație.

Ești slab și accepți orice? Colacul de salvare e conștiința. Aia dureroasă, pe care ori o omori, ori o hrănești, cumva. Eu sunt gunoier. Mi-am hrănit nimicul din mine și încă sper la ceva. Ca un idiot. Spun lucruri doar în măsura în care mai sper, la final, la ceva. Că nu aș merita să mai vorbesc.

Dar, de obicei, vorbesc proștii. Adevăratele nimicuri. Nu vreau să atrag atenția, altfel, nu aș termina așa. Ei se bat pentru voi și cumva, câștigă, ceva. Pe voi! Eu vorbesc în umbră, fiindcă știu că acolo aveți adăpost. Tot la mine ajungeți. E bine aici, e cam pustiu. Sunt la fel de nesigur de ceea ce văd ca și voi.

 

Nu ești liber când te asculți pe tine. Nu ești liber când asculți pe nimeni. Ești liber când îți spun eu când să fii. Fiindcă eu văd mai mult. Fiindcă eu văd o fantasmă și ceva. Și ești liber când eu mor.

Leave a comment

Filed under absurde, filosofie, personal, satire