Tag Archives: arta

Puțin despre artă

Pe lângă statutul de inginer universal, partener la făurirea lumii și ales al oricărui dumnezeu, românul de rând  mai primește și statutul de aspru și vehement critic de artă. Aici a locuit Adam, aici s-a scufundat Atlantida (în locul ei avem, astfel, minunatele podgorii oltenești) și tot aici e leagănul artei. Suntem un popor mai perfect și mai etern decât oricare altul. Cu toate că ne bat, și limba română, și imperiile, și vecinii și, cel mai adesea, ne batem noi singuri, de bunăvoie.

 

Recomand spre lectură lucrările lui Umberto Eco, Istoria frumuseții și Istoria urâtului. Pe partea de artă, cele două volume reprezintă un compediu bine pus la punct. Ideea ar fi că arta imită realitatea și stârnește intelectul, nu simțurile, ci prin ele. Uneori imită grotescul și apelează la imaginație, și o face într-un mod frumos. Alteori instigă. Uneori îți reprezintă frumosul naturii, alteori macabrul infernului și teribilul demonism.

Arta poate fi reușită sau mai puțin reușită. Dar nu va fi cenzurată, nu va fi morală (sau poate nu după principiile vremii), arta nu va fi ceea ce dorește cel ce nu a participat la creație. Astfel de artă nu e decât manipulare. Arta e ideea creatorului și  doar a lui însuși sau e falsă, arta sau creatorul ei.

 

De unde ajungem la criticile aduse recent celor de la Baraka. Au avut și o expoziție din câte înțeleg. Din nou, cenzurată de către toate efectivele milițienești posibile, la cererea publicului neînțelegător. Toată forfota asta inutilă a pornit de la o lucrare mai amplă ce reproduce realitatea în lumea animalelor. Mai corect spus, bestialismul cu care omul ucide animalele, pentru hrană sau amuzament, sau din răzbunare. E vorba de tortura animalelor.

Nu sunt stârnit în nici un fel când mă uit la cotletul de porc din farfurie sau la aripioarele crocante. Nu sunt bolnav psihic ca un vegan sau vegetarian, care vede un cadavru în farfurie. Dar sunt îngrijorat de felul în care a trăit și murit respectiva vietate. Îmi scuzați eventuala ipocriție cât și atacul asupra veganismului și vegetarianismului. Nu am să disput aici de ce cele din urmă sunt greșite. Ultima găselniță e legată de alăptare. Și denotă perfect natura cât și natura noastră (de omnivori).

Realitatea tristă e că ne folosim de animale. Unde este limita, nici nu mai stiu. Știu doar că sadismul e de condamnat. Ei, gașca de la Baraka a ilustrat acest lucru folosind clei și lut și mai știu eu ce. Nu au folosit cadavre de animale. În schimb, criticii de care vorbeam în prima parte au crezut că materialul e real, adică animale pe bune. Cinste artiștilor pentru acest lucru. E ca și cum un pictor ce stăpânește arta sa foarte bine cât și tehnicile aferente, te face să crezi că tabloul său e viu.

 

Nu vreau și eu să dau în boala românului de rând, care știe mai bine ca Dumnezeu lucrurile, așa că nu trag o concluzie. Dar mă întreb, în schimb, oare câți dintre cei care au criticat negativ demersul, sunt postaci pe fb de poze cu animale schingiuite? Aici vorbim de animale reale.

Și ce credeți că obțineți? E ca și statul român cu pozele de pe pachetul de tutun. Nu are nici un efect. E doar o modalitate de a se scuza atunci când mori de cancer și încerci să dai vina pe stat că sistemul medical nu îți acordă o șansă. Îți vor arăta un pachet de țigări și vor spune: ți-am spus eu! Dacă le-ar păsa cu adevărat ar interzice țigările cu peste 70 de substanțe cancerigene.

Nu sunt de acord cu filosofiile celor de la Baraka și nici cu faptul că arta lor depășește valorile morale personale. Nu mă inspiră arta de nișă, cea care are rolul de a provoca, cu mici excepții. Dar rezultatul lor e de menționat. Ce fac ei este artă! Și ce va urma va fi tot în această sferă, a controversatului. Asta e munca lor, indiferent de preferințe.

 

PS: în fapt, lucrarea lor e mai decentă decât manifestările celor de la PETA sau a postacilor de rând pe tema aleasă. E reală!

Sursa poză: pagina de fb a artiștilor

Advertisements

Leave a comment

Filed under absurde, arta, cultura, etica, filosofie, Jurnalism, lifeitslef, minte, personal, scriituri, socializare

document

Era dimineața devreme. M-am furișat ca un hoț absurd, afară din casă. Uitasem comoara în camera de noapte, printre cearșafuri. Avea coperțile deschise și era plină de nihilism. Un pix și un carnețel cu notițe despre oameni stăteau împrăstiate tot pe-acolo. Cuvintele au săpat prea adânc în toate.

 

Mă duc cu ea, în mintea mea, la bibliotecă. Îmi spun, acolo, fiecare e același, nou și vechi, înțelepciune și nebunie. Sus și jos. Cer și pământ. Ca o bucată de alchimie prinsă de un perete, fiecare slovă la nelalocul ei. Ce ființă să fie mai lacunară și mai întreagă în paradoxu-i efemer. O lacrimă sau o perdea, un ocean sau lumină estompată.

 

La o altă oră, căci pierdusem timpul, răsfiram, pe furiș, cea mai complexă carte. Îmi băgam nasul în cotorul ei și o adulmecam ca un șoarece de bibliotecă. Ochelarii nu stăteau bine, mî încurcau. Îi dădea senzația că un călău stă să o judece, nu un tânăr să-și frângă sau înfrângă destinul în ea.

 

Nu avea capăt, nici început de care să mă prind. Nu că ar fi infinită, ci că eram eu neîndemânatic cu ea. Adesea scoteam un semn de carte și-l înfingeam în mod aleatoriu în paginile ei. Apoi le deschideam și miroseam tușul vechi. Gălbuiul ei mă apropia de moarte. Ce gust de femeie, ce gust de Ea, celebra Doamnă cu o coasă oarecare. Cât de fin și macabru acest spasm din inima mea. Aproape atingeam cu vârful limbii fiecare început din ea.

Îmi frecam nerăbdător degetele de marginile ei, cu coperți de lemn și dantelă. Iar ea se răsucea în mâinile mele ca o figura de lut moale. Bibliotecara mă judeca de după o pereche de ochelari ca un fund de sticlă. Probabil îi aminteam de vreo aventură safică și satanică, cu Baudelaire la capătâi, la pat.

 

Orgasme nestăvilite o treceau în timp ce mă spiona, devorând-o, capitol cu capitol. Căci orgasmul ne-a fost dat ca cea mai înaltă fericire între atâta praf. Apoi urma, pagină, cu pagină, cuvânt cu cuvânt. De parcă număram firele de păr al unei adolescente naive.

Ea era mai bătrână decât timpul și totuși mai fragedă decât o pisică nou născută. Stătea întinsă pe masă, cu coperțile larg deschise de vreo 2-3 ore. Și încă nu terminasem. Mă treceau sudorile iar. Cuvintele ei mă făceau un om nou, clădit parcă pe un piedestal antic, totuși. Ceva din clasic, ceva din modern, ceva uitat de lume, puțin mister.

 

Acum, că am rămas la ultima candelă aprinsă, formele ei desenate ca umbre pe pereți se stingeau. Se stingea și viața și se loveau de moarte, toate. Ultimul cuvânt, de încheiere, ca o îmbrățișare perversă și un sărut interzis, era un abur pe buzele ei calde, roșii. Aburul să răcea. Ca și culoarea gurii, ca și tonul pielii. Ca și o notă muzicală în surdină. Ultima. Ultimul geamăt. Ultimul suspin de orgă și orgie. Ca un punct ce încheie un orgasm universal. Ochii erau reci acum, de trecere. Se inchidea.

Coperta din spate era murdară. Ca și paginile ei roase de degete. Numele era trecut în ochi. Era numele de om, al ei, al autorului, al fiecăruia.

Ah, uitasem de ultimele pagini. Erau goale. Ca și noi. Căci după finalul agonizant și, deopotrivă, extatic, rămânea contemplarea. Acea strângere în brațe. Acea pierdere, acel abandon pe care-l lăudam mai ultima lună de vară. Obișnuiesc să-mi las urmele pe paginile goale. Căci era a mea. Urma să nu o returnez bibliotecarei de parcă urma să-și piardă fiica. Urma să nu o returnez bibliotecii, căci praful era greu de suportat, pe un raft uitai.

Urma să adorm cu ea în brațe, iar, relativul, mâine să ne trezim la o nouă viață ca o redescoperire.

Leave a comment

September 19, 2017 · 17:18

Viața cu Papi-on

E o viață la 4 ace. De gămălie și ele. Așezate, cu artă, pe străzi de arte.

Arta e ca o privire aruncată asupra unui braț de samoan. Cu desene, cu abstracțiuni, cu mister.

Tot ca privirile, de Mister, sunt și cei doi vârstnici, angrenați în discuții cu tâlc. Unul ascultă, completează și admiră. Celălalt e hotărât, în preferințe, norme și cultură. De orice fel.

Admirația e a câinelui, Athos. E pui. „Ca și stăpânul”. Tot de admirație sunt cei doi-trei străini singuratici la două-trei mese.

Tot la mese sunt și roșcatele. Amuzate, amuzante – probabil – și drăguțe.

Drăguț e și pseudo-cuplul al cărui Mister, amuzat, la masă – cu admirație în privire – soarbe arta de pe brațul meu.

Eu… stau la masă. Am un braț artistic, celălalt, în lucru. Sorb o bere bună ca o roșcată. Pe Stella. Sau din ea. Nu admir câinele, dar mă amuză. E drăguț. În schimb, observ. Privesc. Cât despre mine, eu… rămân un mister.

Leave a comment

Filed under arta, cafenele, filosofie, lifeitslef, personal, scriituri