Tag Archives: comunicare

Limbaj și zei

Mă intrigă capacitatea omului de a învăța un limbaj verbal. Cunoașterea lumii începe printr-un limbaj non-verbal. De la atingeri la sunete, primele imagini, primele senzații pe limbă și în nări. Descoperi o lume materiale greu de suportat, în final.

 

Rămân în mintea ta, mirosurile din copilărie, sau lumina dintr-o odaie, din camera ei, sau o piesă ascultată undeva, pe o verandă, la malul mării, sau pe munte. Îți rămâne în minte gustul de cireșe furate sau de oribilitatea berilor băute în neștire cu băieții, cu o seară în urmă. Și limbajul ăsta, bazat pe simțuri e grosolan și mult.

Apoi vine limbajul verbal, o știință ce nu poate fi încă explicată. Și din el pornesc războaie, și din el se soluționează conflicte. Paradox al omului, parcă nu este de ajuns, parcă e prea complex și superior.

 

Comunicarea pare a fi pasaul matur către orice înțelegere sau rezolvare, dar și pricină de ură. Lipsa ei, defectele ei, dinții ei lipsă, parcă ne provoacă supărări mai mult decât orice. Umorul și discuțiile în contradictoriu, cu mintea atentă spre orice altceva din afara minții noastre, mi se par dovadă de caracter, inteșigență și deschidere. Ceea ce nu se prea spune în biserici e că până și lui Dumnezeu îi place să fie negat. Tocmai pentru că nu vrea roboți sau maimuțe în locul nostru. Noi dorim asta. El vrea căutare și mentalitate de a soluționa orice conflict.

 

Mă gândesc la cât suntem de perfizi, că până și dacă am fi zei, tot ne-am distruge pe sine și pe ceilalți în egoismul nostru necontrolat, la orice vârstă și în orice stadiu. Ce mitocănie trebuie să fie trecută în ADN-ul nostru, acum! După atâția ani de depravare. Am reușit și noi să transpunem ideea, conceptul, sublimul chiar, într-o bucată de materie. Am transpus nemateria în materie și am închis cercul. Și tot noi suntem sclavi ai cipurilor.

Am evoluat științific și tehnologic doar ca să ne îndobitocim și mai mult și am uitat de univers, cu tot ce conține. Am uitat de neantul minții noastre, de oceanele adânci și de înaltul cerurilor. Am uitat că tot exploratori neîmblânziți și neexperimentați vom fi. Că lumea se termină, dar noi, nu.

 

Chiar și dacă am fi zei, tot ne-am ucide, noi pe noi și noi pe ceilalți. N-am putea să comunicăm împreună pentru noi, ci doar pentru o vreme. E lucru mare să-ți învingi demonii și să rămâi om, măcar că și supra-omul lui Nietzsche și omul nou al lui Hristos sunt aceeași idee. Doar că ne place să interpretăm greșit și să distrugem multe.

 

Totuși, eu mai văd un dram de altceva, ce poate schimba, radical, totul. Și începe în limbaj, în comunicare și, apoi, sunt toate cele ce vin după.

Advertisements

Leave a comment

Filed under absurde, filosofie, lifeitslef, minte, satire, scriituri