Tag Archives: dragoste

Probleme de caracter și caractere

Nu doar auzul ci și mirosul este stereo. Și tot așa multe alte lucruri în natura sau la om sunt câte două. Merg mână în mână într-un mod destul de tainic pentru mintea umană, cu toate că am progresat mult în înțelegere și cunoaștere.

 

Despre gândire se poate spune că avem o parte rațională și una emoțională. Despre mine, sunt puțin confuz unde mă situez. Unii spun că sunt  prea emoțional în gândire, alții văd în mine o gândire rațională, severă, seacă.

În relațiile umane am căutat să fiu rațional, dar chiar și așa au apărut elemente care nu erau la locul lor, elemente de un diabolism crunt. Așa că am încercat să nu gândesc strict. Femeile adesea și-au impus gândirea emoțională mult mai dezvoltată. Într-un final, în dezbaterile noastre, cu un gust ușor amărui, m-am bucurat să văd femeia zâmbind în fața rațiunii (mele). Și de foarte multe ori tot ele, în trăirile și filosofiile lor puternic emoționale m-au făcut să cedez până la disperare.

Apreciez gustul rațiunii la femeie, un gust rar de inteligență. Și poate, într-un final, am înțeles încă o dată nevoia ei de mintea unui bărbat care vorbește. Cred că e o simbioză, între cei doi, ca și între cele doua tipuri de gândire. Atât doar, că dacă natura ăși are cursul ei, noi, oamenii, suntem un fel de diamante. Ne șlefuim groaznic până la perfecție. Sper să pot găsi echilibru între cele două, în viață. Fiindcă așa ajung să mă bucur de oameni pe care altă dată mă chinuiam să-i iubesc.

 

Cât despre iubire, ea începe timid, pe interes, prea egoist, prea cu nevoi. Vrei. Dorești. Apoi apar atașamente, începi să descoperi mici detalii, începi să cedezi, să mori în tine de dragul celeilalte persoane. Sau poate e doar poftă. Sau poate vezi ceva ce își dorești și în nevoia ta, te pregătești să uiți de tine. Sau poate. Sau poate.

Despre mine știu că încep haotic, leneș, laș. Apoi mă abandonez până ajung gol. Nu știu altfel decât să mă sacrific, chiar dacă e departe de perfecție gestul meu. De multe ori par mai egoist decât orice.

Rămâne idealul. În realitatea asta cruntă, doar absoluturile mă mai pot salva. În timp și cu multă muncă, ajungi la dragoste desăvârșită, să iubești persoana pentru ceea ce este nu pentru ceea ce-ți oferă. Ajungi să o privești și să taci de bucurie sau de fericire.

E ca starea de beție pe malul unui lac, noaptea. E râsul acela care mă ține în sevraj de zile. Și nu se uită, nici la nebunie.

Leave a comment

Filed under filosofie, minte, personal, scriituri

Peisajul era puțin anost. Erau lumini sumbre încâlcite cu constelații false, inestetic, cu gust sintetic de diluant. Ne place să ucidem pădurile cu cianuri și tot chimia rămâne supremă. Probabil e doar o chestiune de nuanță, de gusturi. Culorile puternice și vii, amestecate cu clasicul peisaj, sunt un fel de chin plăcut. Te scufunzi în beznă și tot acolo ești departe, printre stele.

 

Ce a atras atenția ochiului de pribeag au fost trupurile frânte, parcă de îngeri. Erau prinși între Paradis și celebra cădere către noroi, către materie. Sau cel puțin departe de dragostea unei ființe supreme. Și acele trupuri erau frânte căci se mișcau într-un dans frenetic, nedefinit. Erau piese ce parcă nu aparțineau unele de altele, dar erau legate strâns cu tendoane, și piele, și oase, puțină carne și sânge fierbinte. Și erau acolo, într-o învălmășeală de nedescris.

Se zbăteau. Parcă erau chinuite. Se rostogoleau, se desfăceau, se scurgeau. Frânturi de ființe ce erau odinioară. În dansul lor lasciv, un călător se pierdea. De parcă însuși Platon devenea doar un om, apoi doar un daimon, apoi ceva și mai rău, și mai mic. Ceva atras de pământ, de carne și de toate lucrurile mărunte, ce nu conteaza. Ca un suflet ce nu mai e atras aproape deloc de lumina vreunui intelect.

 

Am închis ochii căci voiam să nu mai văd tentația de a fi carnal și ipocrit, slab, condus de râuri ce nu sunt ale nimănui. Voiam, în pribegie, să mă întorc acasă. Dintre locurile cosmice ce le-am lăsat în urmă, aflasem de unul nou, nemaiîntâlnit. I se spunea acasă. Mi-am lăsat conștiința de astronaut și am devenit un scafandru. Precum apele primordiale ce se mișcau fără sens împreună cu nimicul de care erau legate, mintea mea se împletea cu carnea. Cineva trebuia să se topescă.

Am luat un spirit cu mine și l-am dus acolo unde nu mai este spațiu. Îmi doream să fiu acasă dar nu puteam. Nu știam să ajung în locul neexplorat. Așa că am chemat un intelect vechi și plin de mister. Ca să-l aduc cu minte în călătoria ce urma. Era acolo, fără spațiu.

 

Ierni multe, mai târziu, oboseala și-a spus cuvântul. Eram aproape adormit și nu puteam decât să mișc unele gânduri. Nu voiam să deranjez pe nimeni, dar trebuia să mă așez. Sunetul era mai liniștit. Aproape uitasem de carnalitatea sufletelor ce le văzusem prin cosmos. Nu mai doream nimic fiindcă eram bine. Mi-am adus aminte cum e să închizi ochii în fața lucrurilor nedorite ca să fugi de acolo.

Apoi să mă trezesc la mal. Furtuna e departe și sunt teafăr. Soarele și luna se plimbă pe pielea mea și îmi liniștesc mintea agitată. Sunt luat în brațe ca un cadavru ce urmează să învie sub lumina. Buricul unui deget scrie litere moi pe mine și sunt altfel. Apoi o mână verde îmi ia ridurile de pe frunte și toate grijile și dorul.

Cripticul mesaj și nostalgia unui dialog amuzant au rămas pe mine și în mine. Sunt vechi și sunt nou. Dar măcar sunt liniștit. Cred că nu mai îmi lipsește nici viața, nici moartea. Pe palmă aveam scrisă nevârsta ce se juca cu timpul. Eram copil și bătrân și nu eram. În trezire aveam să fiu, măcar, din nou. Dar eram liniștit. Și mă gândeam…

 

Leave a comment

Filed under absurde, filosofie, minte, personal, psy, satire, scriituri

Ceva gânduri pascale

Tot weekend-ul am trăit de parcă nu îmi pasă, de parcă tainele de altă dată nu mă mai seduc. M-am simțit plictisit și obosit de dramele și tragediile ce se înnoadă în jurul meu. Surâsul și comedia sunt la ele acasă, dar eu sunt imun la tot.

 

Ies la o bere, în mod aleator. Nimic deosebit, nimic intenționat. Pur și simplu, o decizie ce pare ruptă de ființa mea. Mă văd cu un om și mai stăm la o vorbă. La masă, nu e singur. Colțul ales este cel mai retras și cel mai răcoros de pe toată terasa. La un moment dat, câteva raze de soare animă cealaltă parte.

Unul pleacă, alta vine, stă un pic cu un câine gigantic și pleacă și ea. Era speriată să nu o prindă poliția locală prin parc fără botniță la câine. Eu, unul, nu mă așteptam la nimic penru ziua aceea. Vineri nu aveam chef de multe. Era sâmbătă și eu mă simțeam ca o piatră. Nici mort, nici rece, altfel.

Aș descrie o stare de neant, dar nu am fost acolo. Mă gândeam doar că, în alți ani, intram într-o frenezie filosofico-religioasă în această perioadă. Acum sunt calm.

 

Schimb două vorbe cu o Balanță. Ajungem la problema religioasă cu accente profund personale: „Cum se face că Dumnezeu te lasă singur într-o lume unde cavalerismul e mort?” Cunosc răspunsurile la toate cele 3 dileme (senzația de singurătate, diabolismul lumii/omului și aparenta lipsă a Legii/ a Virtuții) dar nu pot să le arunc pe masă. Simt că ar fi prea mult și l-aș omorâ. Ai nevoie de timp, răbdare și multă înțelepciune să primești și să accepți paradoxurile, taine menite să fie înțelese mai degrabă de către inițiați.

Creștinismul niciodată nu a fost o religie pentru toată lumea. E o religie ermetică. Regula e să fii deschis, iar majoritatea nu suntem. De unde revolta multora împotriva ipocriziei idioților. Nu vedeți cine înțelege mai bine? Cei mai răi, cei mai nenorociți, cei pe care nimeni nu dă doi bani.

 

Povestea devine personală, chiar intimă. Se face cumva că nu iubești curvele. La un moment dat, vezi pe cineva care ți se pare deosebit, altfel. Lași sinele la o parte și te comporți cu mult bun simț. Vrei să câștigi prin curtoazie, nu prin vorbe de papagali, prin fapte, nu prin minciuni și impresii greșite. Oferi respect, afecțiune și protecție. Până vine un „prieten” și ajunge într-o oră mai aproape decât tine în 7 luni. Se nasc o mie de dileme și frustrări.

 

Timpul e scurt și nu răspund la multe. Încerc să las omul cu două sfaturi bune, poate se liniștește. Știu cum e.

 

Prietenii se dovedesc în timp, sunt rari și mari. Dar întotdeauna vor fi pe locul doi, după o iubită care te alege, nu te distruge. Restul sunt cunoscuți, amici, oameni trecători. Asta nu înseamnă că trebuie să devină curve. Toți. E decizia lor. Prețuiește-i pe cei care pot rămâne în suflet!

Cine nu primește cadoul făcut din suflet, fie el și imperfect, nu te merită! E doar o alta, nu e cea care va deveni sprijinul tău.

Nu renuța la valori! Nimeni nu merită atât de mult încât să renunți la idealurile pe care le ai. Ele sunt parte din tine, te definesc. Te poți ucide, te poți nega, te poți constrânge. Dar mai bine să fii apreciat pentru cine ești, decât tot să tai. S-ar putea să treci prin viața asta singur.

 

Cele câteva vorbe spuse pentru susținere (omul le știa, dar altfel le auzi din partea fie și a unui necunoscut) și cele 3 concluzii mă fac să cred că nu sunt chiar atât de indiferent. Mi-era teamă de o desenzibilizare. Și parcă nu mi-e teamă să o iau de la capăt. Nu încă. Brusc, toată treaba cu reinventări, renașteri și învieri nu e tocmai absurdă.

 

Fie să vă bucurați ceva mai mult decât simpla sărbătoare!

Leave a comment

Filed under cafenele, etica, filosofie, lifeitslef, minte, personal, religie, scriituri, socializare

Viața fără papion

Poate duce la moarte, cu tot cu papion.

 

E diferită față de cea cu papion, dar nu prin lipsa vreunui element vestimentar. E viața de țară (cu conotații negativiste), cu mojici și curve pedante.

Mi-am spus că trebuie să trec la sacou și cămașă. Să nu mai fiu luat drept boschetar. Poate ajungeam, totuși, boschetar de lux, ca Țuțea.

Eleganța gândurilor, în schimb, devine fețiș vestimentaro-intelectual. Parcă sunt un jegos. Cum să nu fiu când satul natal e plin de „bisericuțe”. Pentru acestea fiecare denominațiune adversă e un grup de curve de oameni.

De ceva vreme mă delectez cu bârfele (altora). Afli lucruri inedited despre alții. În mod normal nu le afișează nimeni. Reputația merge înaintea omului. Concluzionez că unele personae chiar sunt curve de oameni. De aici, o pleiadă de expresii des uzitate, care să reflecte o realitate.

Ceea ce caut eu pare o utopia umanistă, dată de legea lui O(h)m. E un fel de fizică transpusă în social. “Fii om cu mine ca să fiu om cu tine!”. Mai greu e cu oamenii nesimțiți. Că ar trebui să aplici Legea Talionului. Nici asta nu e prea bună.

Rămân la gândul apostolului Pavel. E bines ă te înțelegi bine cu orice om. Și Pavel a fost un om josnic, ultimul dintre ei.

Cam toți au o reputație proastă pentru gândurile, vorbele și faptele indecent. Vorba ipocrită nu lasă să se aștearnă vreo iertare sau înțelegere. Și cam toți avem un gând rău, cam singurul adevăr concret, în toată povestea asta.

Când iubești ca omul – nu vezi răul – și idealizezi binele în semeni. Mai apoi, dacă pui o dragoste mai înaltă, ajungi să acoperi orice fel de rușine. Atunci căprițele tac. Că nu rezistă la o astfel de gentilonimie.

Cam așa am reușit eu sp închid gura unora cu privire la viața mea personal. Și sunt un om bogat. Nu mai bârfesc aiureali și nu spun minciuni fiindcă văd cu ochii că eu nu sunt de teapa lor. Și nici alte persoane. E crunt să vezi cum adevărul dezbine și distruge, dar e frumos să știi că măcar tu îți pui viața pe temelii mai bune. Și cercul în care te manifești nu rămâne orb.

Cât despre acele persoane ce mă urăsc fiindcă mă țin de o alegere… Dacă le-aș înjura aș fi ca ele, curve. Conform dicționarului.

Și cât de seacă ar fi o viață fără papion…

Leave a comment

Filed under cutume, filosofie, lifeitslef, persona, personal, satire, scriituri, socializare

Tentant

În cazul manipulării, manualele de specialitate susțin că vina aparține celui care se lasă manipulat. Oricât de vexat este cel care caută să manipuleze – conștient sau inconștient – ținta acțiunilor sale are puterea de a refuza, de a spune nu.

E tentant să accepți o ofertă. E ca și cu exemplele date de teologia creștină. Dacă variantele oferite de către Dumnezeu te încântă, te stârnesc, te provoacă, tot ce vine de la Diavol e tentant.

Calitatea de a fi tentant nu e o scuză, e un fapt. N-ai accepta o ofertă atât de ușor dacă nu ai crede, în mod naiv, că ești în câștig.

Tu nu ești fericirea nimănui, deci nu-i poți cumpăra veșnicia. Totuși, ești o binecuvântare când te naști, și când te înnoiești, și când faci legământul căsătoriei. Deci poți ferici. Iar, uneori, tu atragi omul către veșnicia spre care tinzi. Cât despre fericire, o poți dărâma sau clădi, dar niciodată creea.

Vorbesc de tentația de a controla ceea ce iubești, adevărata libertate.

Leave a comment

Filed under filosofie, lifeitslef, personal, religie