Tag Archives: libertate

Libertăți și statul de bine

Mai sunt bătrâni care spun că era mai bine înainte. Adică pe vremea când era interzis să gândești. Nu pot să văd nimic bine în asta. Probabil sunt genul de oameni care nu ies din zona de confort. Am înțeles, e zona de siguranță. Dar noi nu suntem așa. Noi vrem să ne riscăm și să ieșim afară. Vrem să trăim și să murim, nu doar să existăm fără să se întâmple nimic.

 

Când eram eu copil și mai apoi, tânar (încă nu exista sub-cultura pentru adolescenți <de consum>), obișnuiam să am vreo două opțiuni de bază și mai câteva variante. Puteam să aleg între daturi naturale și mai ceva opțiuni cu permisivitatea unor oameni. Se numea libertate. Măcar că nu era cine știe ce. Și trebuia să ne revoltăm, căci încă se fura la mine în țară. Trebuia să ne izolăm în noi înșine și să ne dezvoltăm spiritul critic. Așa ajungeam să facem sacrificii și să ne luptăm cu probleme să obținem ceva ce ne doream sau aveam nevoie. Era epoca în care încă derulam casete și ne bucuram enorm pentru un CD.

 

Au venit alte generații. Capitalism și societate de consum extrem. Acces la informație. Și filosofia individuală contemporană e un amalgam de prea mult cu prea puțin. Prea multă minciună, prea puțin adevăr. Prea multă informație, prea puțin control, lipsă de stabilitate.

Și înainte era așa. Azi e kendama, înainte era tetris. Azi e Internet-ul, ieri era ziarul de dimineață sau bârfitoarea tribului. Dar cred că niciodată nu am văzut atât de multă confuzie.

Și revolta lor e tot atât de fadă și întâmplătoare ca apa potabilă. Cică se ascultă Pink Floyd, Another Brick in the Wall (part 2). Si se strigă că nu avem nevoie de educație. Ba da, avem. Nu avem nevoie de educație, dacă educația înseamnă spălare de minte.

Nu am ascultam Pink Floyd din copilărie, dar dacă aș fi ascultat, aș fi ascultat albumele cap-coadă. Fiindcă eram limitat la casete, nu prea puteam să dau skip și forward, și nici să nu stau cu versurile în față, măcar că aș fi înteles vocea ce cântă. Înainte trebuia să știi pe cineva să ai acces la versuri, acum le ai în 3 secunde. Deci nu ratați sensul unei idei citând doar un vers pe care nu-l înțelegeți dar vă convine (zona de siguranță). Recitați frumos, toată ideea…

 

We don’t need no education

We don’t need no thought control

No dark sarcasm in the classroom

Teachers leave them kids alone

Hey! Teachers! Leave them kids alone

All in all it’s just another brick in the wall

All in all you’re just another brick in the wall.

 

Ideea e simplă, ca și tatăl meu pe vremea aia, ca mine în anii 90 și ca tine în 2000 și acum, mai ieși din cutie. Ocazional. Să nu te strici.

 

 

*CONFÓRT s. n. Totalitatea condițiilor materiale care asigură o existență civilizată, plăcută, comodă și igienică. – Din fr. confort. (dexonline.ro)

Advertisements

Leave a comment

Filed under cultura, cutume, filosofie, personal, satire, scriituri

Monștrii și minciuni

Obișnuiam să mă trezesc și să mă întreb: ce fac astăzi?

 

Adică, ce fac în lume? Pentru ce exist? Pentru ce trăiesc? O carte nouă, poate. Un somn bun. Un ceai. Apoi ce fac? Între ele cu ce îmi ocup mintea. Aș putea să ies, să văd un om.

 

Acum mă trezesc să alerg. Mă duc la muncă mahmur. Sunt încă amețit de aseară. Doar o bere, doar o țigară, doar un drog pe lânga altul, doar un pic de cancer, să mor. Pe stradă e cam gol. E sâmbătă, poate. În parc, oamenii aleargă. E blocat totul. Îi înjur cu o mână încleștată pe piept. Nu țin nimic. Simt că niciodată nu am nimic. De ce mai aleargă oamenii? Cine vrea să moară sănătos?

Alerg să plătesc taxe. Mașini de jandarmi, una albastră mă face mare, una albă mă face mic, poliția locală nu îmi face nimic. Le plătesc benzina dar nu am nevoie de ei. Alerg să servesc. Oamenii sunt snobi și proști. Aș da o lege să nu se trezească nimeni înainte de 11. Lumea merge și așa.

Mă taxez la gânduri. Vreau să fiu simplu. Aștept să treacă viața. Mă duc să dorm, ce să fac cu viața mea? M-aș trezi doar ca să alerg din nou. Să fac, să duc, să mint, să aleg.

 

Să fiu?

 

Nu am timp. Nu mai am timp să fiu devenire. Am responsabilități. Trebuie să-mi rup spatele. Nu am bani de asigurare, nici card. E pe undeva prin locuri reci și umede. Dacă o să cad, am să fiu animal, nu om. Nu mă ridic. În schimb, trebuie să-mi iau telefon nou.

 

Aș ieși, aș… Dar mai bine să mă țin de program, oricum nu mai gândesc.

Aș savura… viața. Aș pleca la mare, la munte, aș pleca să fiu iar. Aș pleca să gândesc, ce fac astăzi? Am o mie de posibilități, fiindcă respir aer. Nu mai plătesc rate, nu mai fac comenzi aici, nu mai dau telefoane. Aici sunt liber să fiu și să mă gândesc, pentru mine, ce fac?

 

O întreb pe ea.

Ce vrei tu.

Ce vreau eu.

 

Ce bine era copil.

Leave a comment

Filed under absurde, cafenele, cultura, cutume, etica, filosofie, lifeitslef, minte, personal, satire, scriituri

Scuip pe valorile lumii

Odinioară era așa, odinioară era altfel. Legea era într-un fel, acum e așa. Sau nu e deloc lege. Unde nu e deloc e, de fapt, ceva, altfel. Deghizat.

 

Am fost un ciudat toată viața mea. Pentru ce din jur. Am privit valorile lor ca nimic și am privit valorile împotriva cărora  trăiau ca nimic. Când s-a terminat educația, mi-am oferit eu una.

Crezi că ceea ce înveți în liceu e inutil? Nimic nu e inutil dacă ești înțelept. E informație.

Ești slab și accepți orice? Colacul de salvare e conștiința. Aia dureroasă, pe care ori o omori, ori o hrănești, cumva. Eu sunt gunoier. Mi-am hrănit nimicul din mine și încă sper la ceva. Ca un idiot. Spun lucruri doar în măsura în care mai sper, la final, la ceva. Că nu aș merita să mai vorbesc.

Dar, de obicei, vorbesc proștii. Adevăratele nimicuri. Nu vreau să atrag atenția, altfel, nu aș termina așa. Ei se bat pentru voi și cumva, câștigă, ceva. Pe voi! Eu vorbesc în umbră, fiindcă știu că acolo aveți adăpost. Tot la mine ajungeți. E bine aici, e cam pustiu. Sunt la fel de nesigur de ceea ce văd ca și voi.

 

Nu ești liber când te asculți pe tine. Nu ești liber când asculți pe nimeni. Ești liber când îți spun eu când să fii. Fiindcă eu văd mai mult. Fiindcă eu văd o fantasmă și ceva. Și ești liber când eu mor.

Leave a comment

Filed under absurde, filosofie, personal, satire

Statul de drept și statul de drepți

Nu am fost la vot. Am fost un personaj din Caragiale. Era plănuit să fiu dar nu era plănuit să nu mai ajung la cabina falsei libertăți. Fiindcă așa văd eu democrația. Cu o falsă libertate. Votul meu va conta când voi convinge încă 50 % să vină cu mine. Altfel e nimic.

 

Apoi, nu am ieșit în stradă. E frig. Lucrez de ceva vreme și îmi stric sănătatea destul cu asta. Partea tristă e că aproape orice muncă presupune un câștig pus deoparte pentru sănătatea ce o strici tocmai prin muncă. Nici nu am chef să ies. Să strig. Am locuri de vizitat și oameni de văzut.

Nu am timp pentru proteste. Și nici o filosofie bine pusă la punct. Așa că nu am să ies, doar ca să dea la număr sau să mă vadă cunoscuții. Am să ies când voi avea convingeri ca să nu fiu prostul care nu știe de ce a ieșit din casă.

Adevărul e că nu vreau să ies, pur și simplu și fără explicații inutile care cele de mai sus.

 

P. Țuțea a stat 13 ani în pușcărie pentru un neam de idioți. I. Rațiu a luptat până la ultima picătură de sânge ca să avem dreptul (nu obligația) să nu fim de acord cu dânsul. Și alții.

Înțeleg că e doar un protest legitim, nu o revoluție. Altfel nu ieșeau oamenii cu copii în stradă. Internetul e invadat de personaje colorate. Mă simt de parcă aș fi acolo și nu e jurnalism ce fac dânșii. Mă întreb, dacă ies și spun că nu am fost la vot, ce reacții voi primi? Că unii au dat vina pe mine pentru ieșirile lor.

Dacă ieșeam în stradă nu stăteam pe telefon. Nu făceam poze, nu filmam, nu mă lăudam. Îmi puneam o cagula și protestam. Aș fi doar un individ supărat. Manifestațiile de gen nu se fac democratic, aliniat după linii trasate de alții și cu acordul lor. Tocmai cu ei nu suntem de acord deci ar trebui să ieșim din tiparele lor.

Pe de o parte mă bucur de geniul artistic, literar și umoristic, al românului. Dar dacă aș ieși în stradă, aș ieși de supărare. Și nu aș îndrăzni să scriu texte care sună bine, poezii anti-mafie. Nu aș avea timp și nervi să mai suport 5 minute de minciună.

 

În momentul de față eu plătesc o mână de dobitoci care ies din ședință fiindcă nu au chef de discursul președintelui. Au fost aleși prin nenorocitul de vot democratic. Și nu s-a plâns nimeni că s-au furat iar voturile. Eu nu mai pot să fiu democratic cu ei. Știu că o dictatură nu e bună acum. Niciodată nu ar fi. Și nu vreau să promovez un comportament deviant doar fiindcă nu sunt de acord cu al lor (al celor de la PSD). Dar aș ieși în stradă doar să-i scot afară pe ei. Nici 5 minute nu mai vreau să le dau. Fiindcă nu merită. Și nici alții de același soi din alte partide.

Românii din stradă sunt prea de treabă. E bine că nu sparg vitrine și pereți ca minerii. E bine că nu se bat cu jandarmii, cu toate că suntem în aceeași oală. Dar cineva trebuie să scoată penalii afară din Casa noastră, care, apropo, e cea mai scumpă clădire administrativă din lume.

 

I-aș scoate la o cafea. Le-aș lua aproape toți banii. Le-aș lăsa câte un leu pentru un covrig simplu și le-aș spune că le dau și sare. Le-aș promite un leu în plus mâine, dar când mi-ar cere cafeaua, aș ieși din bar la o țigară. Fiindcă exact asta fac ei zi de zi, de mai bine de un sfert de secol.

Dar mi-e teamă să nu cumva să-mi placă și să rămân așa, crezând, ca ei, că nici pe mine nu mă găsește moartea, ca pe tatăl lor. Și mi-e teamă să nu fiu un idiot care a irosit sacrificiul de 13 ani al unui om.

 

 

 

 

PS: am râs și încă râd de glumele pe seama susținătorilor PSD (admit că e o plăcere vinovată). Dar, în final, asta e democrația. Și cei care susțin democrația dar își bat joc de ei îmi par a fi ipocriți. Bătrâni și țărani, chiar mulți tineri, proști, săraci, mici baroni locali. Apoi bogați, spălați pe creier și tot soiul. Ei au pus PSD-ul la putere.

Dar văd la TV/kf că tot așa sunt și ceilalți. Sunt oameni și oameni în ambele tabere. Rămâne de văzut ce canalii se mai agață de proteste doar ca să ajungă să facă ceea ce face Dragnea&Co. Să nu se repete furtul de la 89, când un dictator comunist a luat puterea de la un altul. La un moment dat, chiar trebuie să pornești un război ca să ai pace.

 

PPS: nu prea îmi vine să ies în stradă fiindcă mă simt la fel de penal ca cei de sus. Stați liniștiți. De câțiva ani nu mă implic activ în viața politică ci îmi văd de viața privată. Între timp am devenit un parazit pentru o societate pe care nu o doresc dar de care depind. Și nu o dată am furat când puteam să plătesc. Nu mai contează dacă muream de foame sau nu din cauza politicienilor. Se numește degradare morală. Și nu știu dacă aș mai putea sta drept pentru statul de drept… despre asta era vorba în titlu, de fapt. Dar eu deviez tot timpul.

Leave a comment

Filed under absurde, filosofie, istorie, Jurnalism, minte, personal, politic, satire, scriituri, socializare

Ivar și Turnul Dezolării

Cu mult timp în urmă, lângă un fiord uitat de lume, trăia un fierar numit Ivar. Nevasta sa era unicul ajutor la casă. Nu aveau copii.

 

Într-o zi, un vechi zeu uitat de oameni a trecut pe lângă fierărie și i-a răpit nevasta. Ivar s-a întors de la târgul din port, de unde-și vânduse marfa, spre seară. A văzut urmele lăsate pe zăpadă și casa goală. A știut că ceva rău s-a întâmplat.

Și-a luat armele și a plecat în căutarea nevestei până a ajuns la un turn vechi de piatră, aflat pe marginea unei stânci. A intrat în turn și a urcat până la ultimul nivel. Restul turnului era pustiu. La o masă plină de cărți, în dreptul unui șemineu, stătea zeul. L-a intrebat unde este nevasta sa.

 

Zeul a răspuns că a închis-o într-o cameră și a îndreptat un deget tremurând spre o poartă. Poarta era din oțel călit, cu o mie de încuietori. I-ar fi trebuit 60 de ani să le dechidă pe toate și nici măcar un fierar priceput ca el nu ar fi putut dechide altfel poarta. Doar zeul putea să o deschidă într-o clipă. Tot ce trebuia Ivar să facă era să ia o decizie.

Zeul i-a spus lui Ivar că nevasta sa a fost blestemată de el să aibă brațe de aur și porțelan. Cum urma să iasă din cameră depindea de decizia lui Ivar. Aurul putea să ridice orice greutate, să mute orice stâncă, oricât de mare ar fi fost. Dar nu puteau să facă cel mai tandru lucru. Nu puteau să aducă un confort unui bărbat obosit. L-ar fi zdrobit. Și era un metal nobil, îndrăgit mult prin acele părți sălbatice și aproape pustii în minereuri.

Porțelanul, în schimb, era foarte fragil. Nu ar fi putut să ridice un ciocan cu el dar putea să alunge orice durere, orice oboseală, orice gând rău, într-o clipă. Atingerea sa era foarte fină, iar albul imaculat îți oferea liniște ochilor pe loc.

 

Fără să se gândească, Ivar alege brațele de porțelan. A mărturisit că și-a ales meseria de fierar, ca și tatăl său, pentru a-și întreține familia. Chiar și fără ajutor, și fără copii, nevasta lui era de ajuns în munca ce o făcea. Ar fi mai greu fără ea, dar tot s-ar descurca. El și-ar face partea ca fierar și bărbat și nevasta sa și-ar face partea ca femeie. Prefera să o vadă doar ca nevastă, ajutor potrivit în casă, nu ca un fierar cu care să lucreze cot la cot. Iar de brațele ei de porțelan ar fi avut grijă, pentru tot restul vieții, să nu mai simtă căldura forjei, să nu fie vătămate.

Zeul s-a ridicat și s-a apropiat de poartă. A șoptit ceva și s-a deschis îndată. Nevasta fierarului a ieșit imediat. Avea un braț de porțelan și unul de aur. Fierarul a strâns mânerul securii pe care o avea la el cu ură și, printre dinți, a întrebat zeul de ce l-a înșelat.

Acesta a răspuns că nu i-a oferit două variante. I-a spus că nevasta sa are brațe de aur și de porțelan. Nu i-a spus că are brațe de aur sau de porțelan. Îi prezentase situația nevestei. Viitorul ei depindea de decizia pe care urma să o ia, dar nu l-a obligat să aleagă între aur și porțelan. Putea să-i ceară să o lase acolo, sau să iasă cu vechile ei mâini, sau orice altceva. La ce bun folos e aurul și porțelanul? Amândouă brațele sunt inutile, unul e greu, celălalt e fragil. Nici unul nu se mișcă. Cum ar putea să mute stânci sau să ia durerea dacă nu are nici spirit și nici carne pe el?

 

 

Morala 1: cumpără-mi un DEX și hai să vorbim că suntem oameni.

Morala 2: nici un zeu ce umblă a lela prin zăpadă nu-ți poate limita deciziile. Doar cei ce umblă pe nori.

Morala 3: multe altele…

Leave a comment

Filed under absurde, etica, filosofie, minte, personal, religie, satire, scriituri

Analog

“Cum definești libertatea?”

Spune multe despre tine, dar nu te face liber.

A defini pare, uneori, o închisoare. Dar o descriere cu acuratețe pare eliberare. Pare, fiindcă vorbim de etern, vorbim și de o lume ce piere, în care până și ideile sunt efemere. Sunt și gânduri de oameni, doar.

Un pește este limitat de marginile râului. Se mișcă aproape perfect în mediul său, atât cât e. Un lup sprintează fără frâu, totuși e limitat de marginile pământului. Sunt aceleași margini. Păsările cerului par a fi cele mai libere, dar niciuna nu atinge adâncurile oceanelor.

O broască țestoasă este prea lenesă pe firele de iarbă, dar ajunge mai departe decât un ghepard, și totuși, nici ea nu cucerește văzduhul.

Noi, în schimb, o facem. Suntem peste tot. Dar cât de liberi putem fi când nu putem descifra taina propriei ființe. Și, probabil, aici ar fi libertatea noastră, a oamenilor. În noi, înscrisă ca o lege. Așa că fii lege mai întâi, ca să fii liber. Pentru că mai apoi nu vei mai fi lege, fiindcă ești deja liber.

Leave a comment

Filed under filosofie, personal, scriituri

Ciclopul. Sau ocheanul cu 2 ochi

Adevărul e că nu putem avea linişte. Şi dacă ne-am făcut prieteni din ultimii oameni din jurul nostru, tot nu am înfrânt cel mai mare duşman. E sinele.

Atentatele din Paris cad bine. Am şi uitat de victimele de la Colectiv. Am uitat că avem un grup de politicieni corupţi, care nu dau socoteală. Avem un duşman nou, unul care ne împiedică să circulăm liberi prin toată Europa, unul care ne sădeşte teamă când ne abandonăm unei cafele, în Paris.

Am uitat şi de politicienii europeni corupţi. Doamne, câtă prostie în ţara noastră când a trebuit să îi alegem pe ai noştrii! Mi-aduc aminte de feţele lor când au trebuit să ne convingă să-i votăm. Nu ştiau ce să spună, ce să facă. Era ceva nou pentru ei, nu căutau un loc la noi în ţară, ci un loc afară. Şi erau tare proşti în faţa unei noi provocări. În fine. Obama şi Putin erau în conflict de interese ieri; astăzi fac front comun sau, cel puţin, discută. Cât despre francezi, au cam lăsat democraţia pentru socialism. Uităm de răul socialist al secolului trecut, maladie a Europei de Est. Ce-i drept, nu sunt nici adeptul democraţiei…

Nu ne interesează situaţia din Kenya sau din ţările arabe. Sau am uitat că vreme de secole, europenii au prădat ţări în Numele lui Dumnezeu, cel al creştinilor, în acelaşi mod? Măcar că motivele reale nu erau deloc religioase. Istoria mă învaţă să cred că războiul nu e deloc unul religios. Cei care comandă aceste atentate au alte motive decât cele coranice. Cei care se sacrifică sunt seduşi şi plătiţi, prea tineri şi ignoranţi ca să ştie să gândească pentru ei înşişi.

Şi să nu uităm ce a declarat Hillary Clinton, că tot noi i-am înarmat. Sau cei pe care i-am ales bunăoară. Am construit un sistem care nu se opreşte, dar poate fi schimbat. Şi sunt unii care l-ar schimba. Dar nu faci aceasta cu o centură şi explozibil.

Îmi pare rău, dar nu îmi pot imagina o lume în pace. Fiindcă John Lennon nu a găsit-o. Fiindcă nici revoluţionarii francezi nu au găsit-o. Un Anume nu a dat-o. Fiindcă nu au cerut-o. Eu sunt mai pesimist, văd un Ragnarok, văd o Dies Irae perpetuă sau o apocalipsă sufocantă. Iar în final pot fi optimist, pace va fi când lumea se va opri. Aici vorbesc despre crunta viziune a unui nu-tocmai-anume Ioan.

Acele vremuri sunt, de ceva vreme, exact ce trăim, din rău în mai rău. Dar, până să ajungem la lucruri cu adevărat grave, mai avem de îndurat. Noi am ales să renunţăm la pace şi tot noi alegem să semănăm răul în lume. Nu putem accepta orice (minciună) adevăr uşor şi nu putem respinge toate adevărurile ce dor.

Adevărul e că nu putem avea linişte.

Leave a comment

Filed under cultura, etica, filosofie, Jurnalism, politic, religie, scriituri