Tag Archives: mister

Muntele

S-a ridicat în timp, parcă mai timid ca alții. Nu își dorea prea multe, dar la un moment dat a văzut cerul, luna și stelele. Și și-a dorit din file de lemn să ajungă pe la ele. A disprețuit natura umană cu toate că-i este esență și s-a îmbogățit cu ce-i oferea Universul, din nimicul Său aparent.

 

S-a încălțat cu pământ cu toate că nu i-a plăcut decât desculț. Și tot desculț a rămas. Apoi și-a luat o cămașă și o mantie. S-a acoperit și s-a ascuns de ochi. S-a arătat unuia și s-a ascuns alteia. Și-a acoperit misterele prostilor și le-a dezvăluit minerilor. Și-a acoperit capul și și-a lăsat barbă, apoi l-a descoperit și l-a ras. Și nimeni nu a mai înțeles focul dinăuntru. Era un foc ce mistuia și dădea naștere, un foc ce năștea o pasăre phoenix dar și era pasărea. Gol și plin, dezbrăcat și îmbrăcat, ascundea fărâme filosofale pe care falșii alchimiști credeau că le dețin.

Hainele sale erau un mister ca și măruntaiele de piatră.

 

Muntele s-a făcut prieten cu un cer și cu un alt munte. Apoi au urmat alți munți și alte ceruri fiindcă trăiau împreună. Apoi își ofereau lucruri în dar cu toate că doar praful stelelor era de ajuns. Și ceața îmbrățișa și norii îi dădeau târcoale cu apele lor răcoroase ca berea oferită de un prieten cinstit.

Mușchi, flori, iarbă, copaci și toate lighioanele pământului doritoare de înălțimi și-au găsit liniștea și confortul aici. Și păsările cerului, și minerale, și multe altele, podoabe erau și ele. Toți îi erau prieteni și nestemate pe coroană. Până și timpul îl ridica în slăvi.

 

Dar timpul, cu timpul, la timpul său, îl rănește. Și vântul care-i cânta odinioară, îl roade și macină. Și apa îl mănâncă, își sapă trădările de pe culmile sale ca o prietenie veche ce nu se mai leagă. Până și omul, cea mai nemernică ființă, ce trebuia să aibă grijă de toate, îl taie, îl scormonește, îl topește și îl face praf. Cu uneltele sale de neîncredere îl ucide lent.

 

Și toate se adună pe munte să trăiască. Și toate se mănâncă între ele. Singur, rămâne muntele să grăiască, cu gândul tot la cer, la lună și la stele: toți vipere.

I’m the Mountain

Advertisements

Leave a comment

Filed under absurde, alegorie, cutume, etica, filosofie, lifeitslef, minte, personal, satire, scriituri, socializare

“THAT is why you and I love the drugs”*

În perioada gimnaziului m-a apucat o pasiune ce a durat multă vreme pentru mister, spiritualitate și tot ceea ce nu se vede cu ochiul de carne. Nu mi-am bătut capul cu vreun ochi masonic sau alte aberații. O cană de vin mă deschide poetic mai mult decât un grad de masonerie.

 

Citeam cu nesaț lucruri despre rituri de inițiere. De la ficțiunea lui F. Herbert la maestrul M. Eliade, la texte criptice și pasaje cu explicații din Cărțile Sfinte. Erau hrană pentru suflet.

 

Acum trăiesc într-o epocă pierdută. Legalizați marihuana fiindcă alcoolul ucide.

Ar fi fost o legalizare oarecare doar pe motiv că acum vreo 6-7 ani erau legale legalele sau etno(nu prea)-botanicele(nici măcar).

Alcoolul era medicament. Cel contrafăcut era tot medicament, doar că era otravă (pharmakon înseamnă deopotrivă leac și otravă). Termenul grec desemnează o substanță cu valori opuse, leac și otravă. Filosofia făcea diferența la dozaj și metode de prelucare. Probabil și alte elemente. Alcoolul natural, în dozaj perfect era/este medicament. A devenit otravă la abuz (intoxicație, cu toate valențele religioase ale termenului). De aceea s-au dat legi cu privire la el (de studiat istoria ginului în Londra și efectele sociale ale distileriilor ilegale și imorale ale vremii. Motiv pentru care englezoaicele sunt urâte<sic>).

 

Omul nu știe să aprecieze, iar abuzul a devenit o problemă clară. Legalizarea marijuanei ar însemna un rău în plus, nu un bine, lăsând la o parte dilemele cu privire la libertatea individuală conform căreia pot să te distrugi după cum vrei. Dacă trăiești singur pe o insulă, poate că libertatea ta nu o îngrădește pe a mea. Poate!

Oricum, legalizarea se va face când cineva (politic vorbind) va putea face o avere din asta, nu când vrea junkist-ul de rând sau dealer-ul mic. În plus, cel mai renumit consumator, B. Marley, a murit de cancer. Deci nu pare a fi tocmai un remediu, cel puțin, nu fumatul ș.a.m.d.

 

De la alcool ca remediu, ajungem la celebrele „substanțe interzise”, ca parte din mai sus menționatele rituri de trecere. Acum, sunt sau nu legale în diferite țări și sunt privite ca divertisment. Te calmezi, te recreezi etc. Nu! Sper ca niciuna să nu fie legalizată până nu-i pricepem bine rostul. Și atunci nu ar mai avea sens să ne consumăm cu dilema legal/ilegal. S-ar pune doar problema moral/imoral.

Cei de dinaintea noastră aveau acces la lumea spirituală, noi avem acces la nebunie și dezastru. Da, e bine pentru o seară, la petreceri. Dar cum rămâne cu demonii, mai apoi? Ce zici de șerpi și dragoni, de zâne și vrăjitoare, de copaci-meduze, de tramvaie porno etc?

Nu cred că avem nevoie de legalizări, ci de înțelegere. Vrei să-ți rupi capul și să-ți auzi neuronii? Fă cum crezi, dar nu-mi ține teorii că e bine pentru mine și că ar trebui să fie legale.

Pe lângă atâtea indobitociri trecute în legalitate, aștept legalizarea nihilismului, ba chiar impunerea lui prin lege. Adică să fim nuli, fără dorința de a umple golul. Las-o așa că e bine și frumos!

 

“…and that is also why I cannot give that painting back”.**

 

 

* &** Rockarolla

Leave a comment

Filed under absurde, cutume, etica, istorie, Jurnalism, minte, personal, politic, religie, satire, scriituri, socializare

Viața cu Papi-on

E o viață la 4 ace. De gămălie și ele. Așezate, cu artă, pe străzi de arte.

Arta e ca o privire aruncată asupra unui braț de samoan. Cu desene, cu abstracțiuni, cu mister.

Tot ca privirile, de Mister, sunt și cei doi vârstnici, angrenați în discuții cu tâlc. Unul ascultă, completează și admiră. Celălalt e hotărât, în preferințe, norme și cultură. De orice fel.

Admirația e a câinelui, Athos. E pui. „Ca și stăpânul”. Tot de admirație sunt cei doi-trei străini singuratici la două-trei mese.

Tot la mese sunt și roșcatele. Amuzate, amuzante – probabil – și drăguțe.

Drăguț e și pseudo-cuplul al cărui Mister, amuzat, la masă – cu admirație în privire – soarbe arta de pe brațul meu.

Eu… stau la masă. Am un braț artistic, celălalt, în lucru. Sorb o bere bună ca o roșcată. Pe Stella. Sau din ea. Nu admir câinele, dar mă amuză. E drăguț. În schimb, observ. Privesc. Cât despre mine, eu… rămân un mister.

Leave a comment

Filed under arta, cafenele, filosofie, lifeitslef, personal, scriituri