Tag Archives: om

Omul contemporan sau “păiangănul ce nu vrea să moară decât liber și de foame”

Ideea că nu suntem decât niște fire de praf avea menirea să ne facă mai umili. În schimb, am devenit monștrii.

 

Tot nihilismul iranian nu a fost de ajuns. Am ajuns niște cârpe, nici măcar vase goale, bune de spart.

 

De o vreme credem că totul e mort, că altceva nu există, că nu avem părinți <când ne convine>, că omul alb e superior și alte bizarerii. Ce-i drept, omul alb european a ucis, cel mai probabil, cel mai mult.

Și, când nu am făcut-o afară, am făcut-o pe „vechiul continent”. Bine-nțeles, după ce ne-am omorât între noi, frați, și în noi. Iar asta se întâmpla haotic, de-a lungul timpului. Reveneam spontan la ceea ce a devenit tradiție. Încă se mai întâmplă. Ne unim doar ca să ne dezbinăm, apoi. Și repetăm greșeli istorice.

Singurul omor bun ar fi cel al omului dinăuntru, cel individualist până în pânzele albe. Cam tot ceea ce înseamnă rău, revoltă, egoism și perfidie. Am ajuns să omorâm doar sinele.

 

Omului, cu mult superior animalului, îi este pre-destinată o moarte crudă, să piară de ghearele, colți și veninul celor de care trebuia să aibă grijă. Măcar a treia parte.

Noi strivim un păianjen între două degete, îi agățăm plasa și îi târâm casa cu tot cu el, afară, pe geam.

 

La 90 km/oră îl iau și-l azvârl pe geamul mașinii. Totuși, supraviețuiește. Nu are aptitudinile unei păsări sau a unei pisici. De multe ori e, literalmente, un fir de praf. Îl poartă vântul ca destinul pe om și ajunge pe pământ mai teafăr ca el. Eu mi-aș fi belit coatele și genunchii la acea viteză.

 

Cu ce suntem noi superiori? Cu faptul că putem strivi o viață căreia îi poartă de grijă un univers? Același univers și legile sale ne-ar lua-o pe-a noastră, în aceleași condiții.

 

Cred că etica definește un om. E legea aceea autoimpusă, că nu ești mai presus, nici mai prejos, decât oricare alt fir de praf.

Advertisements

Leave a comment

Filed under absurde, etica, filosofie, minte, personal, satire, scriituri

“Nu mai suntem oameni”

La această propoziție se rezumă suspinul unui prieten. Încă nu realizez cât de mult sunt eu acolo.

 

În tentativa de a păstra o urmă de bunătate, parcă am ajuns să nu mai îmi pese de nimic. Din dorința de a fi om, de a mă proteja în același timp, dar și de a fi amiabil, prietenos, darnic și altele, am ajuns să fiu rece, distant, miserupist cu exact cei care nu merită.

 

Mă simt un fel de “am iubit doar curve, acum rănesc doar femei”. A devenit o paradigmă aplicată în prea multe domenii. Încă mi-e lene să-mi caut de lucru, să mă adaptez la medii noi, să mă bag în seamă, să mă afirm. Dar singurul regret real e că încă nu spun ce trebuie, cui trebuie, când trebuie. Și astfel rămân să repar ce mai e de reparat.

 

Cam așa sunt oamenii din jurul meu. Sunt ca mine, zdrențuroși și zdrențe. Parcă mi-am pierdut pasiunea pentru cei cu probleme, măcar că oamenii normali nu mă impresionează.

Mi-au plăcut fetele cu ochiul cârn, saltimbancii de noapte, hoții mici de suflete și de buzunare, teatrul  de măști ambulant, paradoxul și criticul absurd, copiii needucați și hedoniști. Oricum ei pot ajunge ceva în univers.

Restul sunt doar oameni care merg la școli, la lucru, fac copii, apoi mor fără să fi dorit să ajungă pe vârful acela de munte, sau fără să fi dorit să iasă din bezna în care se află. Ei nu s-au zbătut pe culmile disperării, după vorba lui Cioran. Ei nu s-au ofilit de o mie de ori, nu s-au sinucis intr-o mie de feluri, nici nu au blestemat cu tunete, nu cu vorbe. Oameni mediocri sau chiar patetici, niciodată excepționali.

 

Pentru ultimii m-am irosit, cât și pentru ceilalți. La urma urmei, majoritatea nu iubesc pe nimeni și sunt peste măsură de egoiști, într-un final. Puțini ar renunța la ei înșiși pentru binele comun, atât de imperfect.

 

Mie nu-mi rămâne decât să-mi cer scuze public, să mă pun pe picioare și, din înțelepciunea adunată, să vindec rănile vechi și noi. Apoi să-mi aduc aminte că de zeci de ani mi-am dorit să fiu om și nu altceva.

Las neomul de azi dimineață pentru alte dăți, acum sunt nou și liber.

 

Leave a comment

Filed under absurde, cutume, etica, filosofie, lifeitslef, personal, satire, scriituri, socializare

Câinele e cel mai bun prieten al omului. Omul, nu!

Omul nu e prietenul câinelui, nici al altui om. De fapt, omul, uneori, nu e prieten nici cu el însuși.

 

Ceea ce mă face să cred și mai mult că omul nu e în top când vine vorba de scara evoluției. E de altă speță. Știu că e capabil de sentimente pe care animalul nu le poate avea, mult mai profunde și mai puternice. Vorbesc de empatie, pe care drăguțele animăluțe de casă nu o servesc. O capacitate strict limitată la om și divin.

Și, tot omul este capabil de cele mai mari atrocități, asta ca să nu fie o ființă cu adevărat puternică. De la cel mai mare cataclism natural la cel mai mârșav și subtil criminal, omul poate deveni un câine de om.

 

Când eram mic mi s-a spus că omul a îmblânzii lupi și tot soiul de animale și așa și-a tras un pet (animal de companie). Oamenii de știință confirmă îmblânzirea câinelui. Așa am ajuns să mă întreb cum au apărut câinii pe străzi.

 

După discuții cu amicii mei, oameni fără studii în domeniu, ca și mine, am ajuns la concluzia că problema, în privința câinilor vagabonzi, este a oamenilor. Mai mult, problema sunt oamenii. Cred că, mai degrabă, iubitorii de câini au produs acest specimen de stradă. Cei care au avut câini i-au lăsat pe stradă, din diverse motive. Așa se întâmplă în Italia în zilele noastre. Italienii nu mai au grijă de câini și îi lasă pe stradă, câini de mii de euro. Totul pentru un concediu sau din lipsă de resurse financiare sau emoționale, iar animalele rămân fără stăpân.

Marea greșeală a omului e de a face un copil și al abandona străzii fiindcă nu mai are dragoste. Apoi urmează o lipsă de empatie și așa, omul vagabond ajunge și mai rău. Apoi familia își cumpără câine fiindcă fiul e un drogat, iar ei nu vor să moară singuri. Apoi urmează aceeași lipsă de dragoste și câinele ajunge ca și copilul. Acesta e doar un scenariu.

 

Iubitori sau neiubitori de câini, oamenii i-au lăsat pe stradă. E o problemă a unui mod de viață pe care tot noi l-am născocit. E o problemă a noastră. Așa suntem noi. Ne cumpărăm câini fiindcă suntem egoiști și îi aruncăm când nu mai putem. Și vin alții și dau dovadă de empatie până acolo că ajung să-i urască pe oameni. Eu iubesc câinii și urăsc oamenii care urăsc câinii.

 

Așa se destramă o nație din interior, când ambiția umană calcă totul în picioare.

Eutanasierea e o crimă chiar dacă animalele n-au suflet. Noi trebuia să folosim natura în folosul nostru, dar să o și respectăm. Am uitat.

Sterilizarea e tot o crimă, subtilă și pe termen lung. Cum ar fi să dăm mâncare canceroasă copiilor ce vin din urmă. Noi facem bani, ei mor fără să știe. Poate atunci vor trăi și câinii liniștiți, fără stăpân.

Situația din țară mi se pare una imposibil de rezolvat, d.p.d.v. moral. Nu poți iubi câinii fiindcă ne par prietenoși și pufoși și urâ gândacii de bucătărie fiindcă par urâți. Totuși, unii sunt spre folosul nostru iar alții nu prea sau deloc. Unora le porți de grijă, pe ceilalți îi calci. Dar dacă primii nu ne sunt folos? Îi aruncăm în stradă? Apoi îi călcăm ca pe gândaci prin decizii politice? Nici nu te poți risca. Unii câini devin agresivi și trebuie să ai grijă și de viitorul copiilor tăi. Cum este scandalul recent. Dar nu așa. Cineva nu a avut grijă. Niciodată, în țara asta cineva nu are grijă.

Să nu uităm mania de a crește câini de luptă, al unora, în urmă cu vreo 15 ani. Era legal până au sfârtecat copii. În Argentina, câinii vagabonzi scapă o copilă de la viol, sar iubitorii de câini.

Nu văd soluții prea bune în viitor. Personal, mă aflu într-o dilemă morală. Poate o mai bună educație și grijă (dragoste) ne-ar învăța să apreciem rasa canină. Înainte de a ajunge vagabonzi. La fel e și cu oamenii. Înainte să ajungă câini și apoi, vagabonzi și ei.

 

Nu vreau să vorbesc aici despre tratamentul preferențial al unor oameni care merită castrarea sau eutanasierea, poate tocmai în locul câinilor. Altă dilemă morală, între ce trebuie, ce se cuvine și ce vreau când ”sufăr” o nedreptate.

1 Comment

Filed under cutume, filosofie, lifeitslef, personal, scriituri, socializare

Revalorizarea lumii

Fapt divers. Mă bărbieream.

Fapt: mă gândeam. Pe sine.

Ne plângem de milă ca lumea se devalorizează. Vechile valori se pierd în procesul distructiv al creației unui viitor mai bun. E adevărat, din cenușă se (re)nasc cele mai mari bunuri, valori, lucruri. Dar viitorul e pe moarte din fașă. Iar românul resimte din plin acest proces.

Sacrificăm ca să trăim mai bine, dar nu beneficiem de nici un confort. Occidentalii trag tare pentru o carieră și câștigă bine. Se bucură de efortul depus. Românul se zbate pentru un ban în plus dar nu suportă consecințele unui nivel de trai mai ridicat. De aceea tranziția în România e sumbră. Mergem de la rău la bine, dar nu avem parte de rodul muncii noastre.

Lăsând politicile, dar nu și socialul, la o parte, mă gândeam că mai sunt și lucruri bune. Odinioară, dacă cereai o sumă de bani, trebuia să te vinzi. Pe tine. Un obicei prost devenea meserie. Se spune că a fost prima din lume dar îmi permit să cred că este doar un alt mit tembel. Dacă vinzi gogoșari la piață, o faci ca pe un obicei. Câștigi un ban în plus. Acum e meserie. Ești piețar, știi tot ce se mișcă/aude în zonă. Și vinzi gogoșari legal(i). De fapt, lucrurile nu evoluează ci merg în toate direcțiile. Ne împrăștiem, vezi cazul universului.

Un fel de prostituție e și cu cerutul de țigări și cheta pentru bere sau substanțe ( =)) ). Te milogești ca o slugă pentru o țigară în fața unui necunoscut. Nație de masochiști, fiindcă tot cresc accizele pentru tutun și alcool. Ploticienii. N-ai bani de un pachet, dar faci o juma’ cu fratele meleu.

Dacă un obicei (prost) a devenit o meserie (indecentă), iată cum un alt obicei – manifestat după aceleași principii – devine o artă. E arta de a seduce, sau de a minți, sau de manipulare, sau de cerși mila cuiva. Un moșneag mi-a spus, la a doua țigaretă cerută, „vezi să nu-ți faci un obicei din asta!”. Ideea era că voi ajunge un ratat. „Dacă ajungi să rămâi fără țigări în viață… ”. Devin un boschetar și nu cred că de lux. Vorbim de un om care stă la bar, fumează și bea. Asta e viața lui.

Problema cerutului de bani, alcool și țigări e că ești văzut ca o marfă, nu ca fiind marfă. Mai ales pentru fete. Nu înțeleg că ești tras pe sfoară și nu primești decât niște zâmbete de recunoștiință. Vorbim de oameni care nu cunosc bonomia. N-ai fi tras pe sfoară dacă înțelegi și n-ai pretenții. Pici de prost dacă te gândești la profit. Și cât de ușor te lipești de careva pentru o bere!

Cred că putem vorbi de o revalorizare, nicidecum de o devalorizare. La urma urmei nu ești o curvă fiindcă te descurci. Nu întotdeauna te vinzi pe tine și, dacă ai tact și noblețe, chiar, nu vinzi nimic nici din omul dinlăuntru. Rămâi un om cu demnitate. Strada te învață.

Leave a comment

Filed under filosofie, lifeitslef, minte, pub, scriituri, socializare