Tag Archives: sine

Iubesc abandonul

Îl iubesc în perfidia lui. Îl iubesc în monstruozitatea lui, cruntă, ca un venin cerșit de prea multe ori. Ca avort pedant și sec. Abandonul de pe vârful muntelui deopotrivă cu abandonul din largul mării sau dincolo de ceruri. Abandonul ce se cere.

 

Abandonul de cer se prea poate să fie cel mai înalt, să lași totul pentru un nimic. Apoi abandonul în fața unui univers în expansiune, finit. Un univers ce se dezintegrează nu poate fi decât frumos. Ca o reflecție de abandon a unei ființe în căderea sa din cer.

Nebunia de a te arunca cu coarda sau cu parașuta. Te lași copleșit de emoții și pierzi pentru o clipă orice rațiune. Zâmbetul de moarte primește o nouă nuanță.

 

Cât despre mine, mă gândesc cu bucurie la abandonul rece al firelor de iarbă. O vagă idee despre paradis. Un deal, un izvor ce se scurge printre fire. O senzație de răcoare și multă lumină la capătul poveștii.

Un abandon ce se împletește cu abandonul de lume, din lume. Aș vrea să nu te fi cunoscut niciodată. Să adaug neantului din mine, vagul tău de om. Aș vrea să te cunosc din nou.

 

Încerc în fiecare zi să uit și să ignor sufletele goale. Suflete ce, culmea, au mai multe nimicuri de oferit decât oricare. Veșnicul zumzet și scârțâit laș, atingerea greșită a unui muribund canceros. Ce poezie!

Mă abandonez unei muzici lăuntrice, unui destin trist. Mă așez cu grație pe idei mai înalte, dar știu că totul nu e decât un abandon pe marginea unei prăpastii. Abandonul de sine și tăcerea și liniștea ce urmează. Abandonul sinelui sieși.

 

S-ar putea să nu fie o poveste. S-ar putea să… Iubesc momentul acela în care, pur și simplu, te abandonezi în brațe.

Advertisements

Leave a comment

Filed under absurde, etica, filosofie, minte, personal, scriituri